duminică, 29 mai 2011

Genesa 29: 20.

Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)


duminică, 15 mai 2011

Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…


Şi azi am deschis iar folderele cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez, aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…
Şi mi-e dor de copilărie. Pentru că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era altfel…
Şi mi-e dor de plimbările prin pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că  “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă, ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"… Doamne, ce vremuri!
Şi, mi-e dor de picnicurile în familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată… :-“ )
Şi mi-e dor de Armeniş 2006, tabăra Cristos pentru România.
Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc… Doamne, ce minunat o fost!
Şi-apoi “am crescut” şi am mers “la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…
Şi mi-e dor de momentele în care devenii veneau la Căstău… de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine… Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea la Codru, ieşirea aia de 1 mai de la Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că Tati are planuri mari pentru noi…
Şi mi-e foarte dor de momentele minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas în sufletul meu!
Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în primul rând pe mine…
Nu e despre mine. E despre voi. Şi despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult ca fiecare dintre voi să  puteţi să vă vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…
Spuneam la început, că atunci când vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă comportaţi ca atare.
Mulţumesc… mulţumesc că mă învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi, pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi place mie. Mulţumesc că sunteţi!

vineri, 6 mai 2011

Încredere.

Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)