Povești tatuate..

După aproape 7 ani, încă mai sunt oameni care mă atenționează că am două puncte albastre... pe gât, și puțin mai jos. În urmă cu 7 ani le ascundeam foarte bine, iar dacă se întâmpla cumva să le vadă cineva și să întrebe despre ce-i vorba, schimbam repede subiectul. Acum pot să fac mișto pe seama asta, și le spun că sunt doar limitele în care îmi voi face tatuajul mult dorit. O glumă dulce- amară... Pentru că acele două puncte albastre tatuate pe pielea mea îmi vor aminti întotdeauna că a fost o vreme când am luptat cu cancerul. Și chiar dacă acum privesc atât de diferit tot ce s-a întâmplat atunci, nu pot să neg că n-a fost aproape cea mai grea perioadă din viața mea. Ar fi rămas în mintea mea și fără acele puncte, clar, dar am ajuns să cred că mi-au rămas acolo pentru ca prin intermediul lor să am ocazia să le spun celor de lângă mine partea asta din povestea mea... uite, asta-s eu, asta a făcut Dumnezeu în viața mea, atât de diferită sunt, să nu te aștepți să fiu la fel cu alții, nu mă menaja- sunt suficient de puternică...
Am realizat că, la început, subiectul ”cancer” e atât de interesant pentru cei de lângă tine, încât ar fi în stare să te sufoce încercând să afle cât mai multe detalii... Unele intenții chiar sunt bune dar asta nu te face să te simți mai puțin sufocat. Ajungi la un moment dat să nu mai faci altceva decât să răspunzi întrebărilor celor din jur. Toți sunt curioși, toți ”te înțeleg”, toți vor să participe cumva la ceea ce ce întâmplă în viața ta. Toți au descoperit empatia. Dar cu timpul interesul se estompează... Și poate că așa e normal. Pentru că fiecare ne avem ”tatuajele” noastre... mai mult sau mai puțin vizibile pentru cei de lângă noi. Și deși nu ar trebui să fie așa, oricât de interesante ne par tatuajele celorlalți, tot la ale noastre ne întoarcem...
Dacă mă vezi dornică să-ți povestesc despre tatuajul meu, ascultă-mă. Mai ales dacă a fost un moment în care mă sufocai că vrei să-mi afli povestea. Apoi te-ai luat cu viața... cu alte tatuaje mai interesante, care nu însumau atâta durere în ele. Știu că al meu îți ridică multe semne de întrebare. Știu că nu spune o poveste frumoasă. Pentru că durerea nu e frumoasă. Știu că nu te face să ți-l dorești și tu. Știu că e incomod, că nu știi cum să reacționezi, ce să-mi spui. Pentru că nu cere complimente. Dar să știi că noi, cei cu cele mai dureroase tatuaje, am trecut de faza în care căutăm înțelegere. Pe mine chiar mă enervează să te aud spunându-mi că înțelegi. Nu mă înțelege, doar ascultă-mă și reacționează normal. Spune-mi că habar nu ai ce să îmi spui, nu mă lua cu citate/ versete pe care nici măcar nu le înțelegi. Și mai ales, nu mai face promisiuni pe care știi de la început că nu le vei onora. Serios, tatuajul meu nu e pentru a atrage atenția, e pentru a-mi spune povestea. Și n-ai să mă vezi niciodată încercând să-l evidențiez în vreun fel. Va rămâne doar pentru cei care vor să-l vadă. Iar povestea din spatele lui e doar pentru cei dornici să o audă.
Dacă la început îmi era rușine cu el... acum pot să spun că mă bucur că îl am. Pentru că de fiecare dată când îl văd îmi amintesc că sunt mult mai puternică decât cred eu. Pentru că e parte din mine și chiar dacă dobândirea lui a fost extrem de dureroasă, a adus în viața mea o lecție prețioasă. Și știu că semnele externe au rămas și pentru a-mi aminti că e de datoria mea să spun povestea mai departe, celor care vor să o audă. Deși, după aproape 7 ani, nu mai e atât de interesant... de obicei rămâi tu cu el... și povestea voastră.

Tatuajul tău ce le spune celor din jur?