"How does one walks away from all of the memories? How do I not miss you when you are gone? How can I not love you?..."

I love the way You love like no other...

I'm a fool for You! There's nothing left to say. Nothing left to do. Nothing left to prove. I'm in love with You. You're The One!

I'm at home when I'm with You...

Ai face bine să- ţi doreşti asta.

Silly me.

 Ştiu că încă nu te cunosc (sau da?)... dar îndrăznesc să- ţi dedic melodia asta. :)

Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!

De obicei merg la facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu  şi să inventez scurte poveşti pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o  audă  de la cei de lângă ei… măcar din când în când, ca o confirmare, parcă...

E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…

Şi mă uit la doi copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la ce eu doar am visat până acum...

Şi văd o mamă cu copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]

Şi văd un băiat cu o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă sinceră.

Şi văd o poveste de dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare, priviri care spun tot... din povestea lor...

Şi aşa de mult îmi place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile astea chiar îs reale...

Apoi ajung la facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...