Nu dăunează sănătăţii tale visurile mele!

Şi, dacă totuşi simţi că se întâmplă asta… să îţi spun de ce! Pentru că ai intrat pe un teritoriu interzis! Mi- ai invadat spaţiul personal! Ţi- ai târât bocancii în viaţa mea! Nu- mi plac oamenii care din lipsă de ocupaţie se apucă să- mi dea mie sfaturi despre cum ar trebui (ar vrea ei) să- mi trăiesc viaţa! Serios? Îmi pare rău că viaţa ta îi atât de plictisitoare şi fără noimă şi din cauza asta trebuie să te bagi în vieţile altora ca să simţi şi tu că trăieşti, să te simţi importantă. Eu oricum te ignor şi nu- mi pasă de părerile tale, pentru că am oameni în care am încredere şi ale căror sfaturi pot să le cer când am nevoie. Mi- ai face o deosebită plăcere să mă ignori, la rândul tău. Eu ştiu că- i greu… J) dar străduieşte- te! Pentru că mai am o teorie pe lângă asta cu lipsa vieţii personale a celor care se bagă în vieţile altora… Te simţi ameninţată de ceva, altfel nu- mi explic de unde grija asta a ta pentru mine. Deşi nu- mi dau seama de ce te simţi ameninţată, pentru că nu ţi- am dat nici un motiv… Eu mă simt extraordinar de binecuvântată cu viaţa pe care o am şi nu- mi doresc să trăiesc viaţa altcuiva, să fiu în locul altcuiva, pentru nimic în lume! Bine, în legătură cu faptul că- s atât de extraordinară nu am ce să fac, draga mea, chiar nu ţine de mine! Aşa am fost creată. Ce- i drept, că mă străduiesc şi eu să mă schimb în mai bine în fiecare zi… Dar asta ai putea să faci şi tu în rândul tău, daca ţi- ai vedea de viaţa ta… Te macină gândul că nu o să ajungi niciodată la nivelul felului meu de- a fi, poate… Nu ştiu… O singură idée mi- e clară în legătura cu tine: ai o problemă!

Nu- mi plac fetele (evident, cu excepţiile de rigoare!) pentru că nu ştiu să se bucure una de bucuria celeilalte şi pentru că pot să fie atââât de ipocrite!... Iar dacă invidia ar măcina pe bune… majoritatea fetelor ar avea măsuri de manechine!

L- am întrebat pe un om important din viaţa mea că, oare de ce nu mă plac fetele? (întrebare pe care mi- o pun uneori, nu că m- ar afecta chestia asta, ci chiar nu- mi pot explica fenomenul! nu- mi spuneţi că îs paranoică, că nu vreau să dau nume şi situaţii concrete care mă fac să trăiesc cu ideea asta! bine, staţi liniştiţi, că nu sufăr din cauza asta!) Iar răspunsul lui a fost ultimul la care m- aş fi gândit, dar cred că cel mai bun răspuns posibil: nu te plac pentru că nu te cunosc! Omul ăsta îmi spune cele mai potrivite cuvinte în cele mai potrivite momente… Şi e aşa fain când citesc printre rânduri şi îmi dau seama că mi- a zis, de fapt, că un om care mă cunoaşte cu adevărat nu are cum să nu mă placă… Şi ştie ce zice, pentru că e unul din oamenii care cunoaşte forma mea cea mai aproape de realitate. Răspunsul ăsta mi- a deschis ochii… M- a făcut să- mi dau seama că ceea ce ştiu eu în sufletul meu, ceea ce am ales să fac în legătura cu asta e bine… Deciziile pe care le- am luat în sensul ăsta sunt corecte… E ceea ce o să şi fac! Şi pe lângă asta… o să încerc să mă înconjor doar de oameni mari, pentru că oamenii mici mă trag în jos sau mă fac să bat pasul pe loc şi nu am timp de aşa ceva… Pentru că am multe visuri de urmat!

„De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.” (Isaia 43:4)

Ce trebuie să aibă un băiat ca să mă lase rece… pe verificate! [Fragment…]

Bani fără număr. Vilă cu piscină. Maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere. Muşchi care să compensenze lipsa materiei cenuşii.

Ai bani fără număr? Mă laşi rece! Eşti dispus să spui că „lucrurile care pentru mine erau câştiguri le- am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi- o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să- l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându- mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” şi apoi să începi să chiar trăieşti ca atare, în conformitate cu ce zici? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai vilă cu piscină? Mă laşi rece! Eşti unul care îşi doreşte să facă din casa lui un adevărat cămin, un loc în care toţi cei care intră să fie binecuvântaţi, să plece mai bogaţi decât cum au venit, un loc în care să îi primeşti pe orfani şi pe văduve şi să ai grijă de ei? Şi pe lângă asta să ai două braţe gata să mă cuprindă oricând şi să mă facă să mă simt ca acasă? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai o maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere? Mă laşi rece! Pot să văd la tine disponibilitatea de a merge oricând, oriunde, oricum te va trimite Isus? [“Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată- mă, trimite- mă!””] Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai muşchi care compensează lipsa materiei cenuşii? Mă laşi rece! Ştii cine eşti în Cristos? [“Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”] Eşti conştient de bărbatul care ai fost creat să fii şi îmi demonstrezi asta prin ceea ce spui, ceea ce faci? Ştii ce vrei de la viaţă? Eşti dispus să te sacrifici pentru ceva mai măreţ decât tine? Eşti suficient de matur, de curajos? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Generaţia care se roagă: “Doamne, ajută- mă să copiez şi la examenul ăsta!” nu are cum să fie “generaţia care se va ridica”!...

Nu- s pesimistă de felul meu… Din contră! Dar în ultimul timp, realitatea mă dărâmă tot mai mult… Întotdeauna m- am încăpăţânat să văd partea plină a paharului, partea frumoasă a oamenilor… Asta a contribuit mult la crearea unei imagini de visătoare ciudată şi irecuperabilă pentru cei de lângă mine. Dar nu m- a deranjat şi nici nu mă deranjează. Doar că mi- e teamă să nu trebuiască să renunţ la “visele mele prosteşti”… Pentru că morile de vânt sunt tot mai prezente în realitatea de azi… Mă uit la generaţia din care fac parte şi mă doare sufletul! Se întâmplă cam de trei ori pe an (la vreo două conferinţe şi într- o tabără) să se entuziasmeze, să realizeze ce potenţial au, care le e chemarea, care ar trebui să le fie priorităţile, în ce direcţie ar trebui  să se îndrepte visurile lor, ca mai apoi să se întoarcă acasă şi “să se lase prinşi de sistem” din nou… Să ajungă ca cei pe care ar trebui să- şi dorească să- i ajute să se schimbe…

Mi- ar plăcea să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu o să contribuim la nici o schimbare copiind la examene! Nu o să facem nici o diferenţă doar populând mall- urile în fiecare seară! Nu o să putem să- i ajutăm pe alţii până nu învăţăm noi ce înseamnă integritate, respect, responsabilitatea, curaj… Nu o să putem să punem o temelie sănătoasă societăţii (“FAMILIA- celula de bază a societăţii”) dacă vom continua să ne alegem partenerii de căsătorie după standardele lumii, trecând atât de uşor de la teoria atât de bine- cunoscută “pentru mine contează interiorul, contează să fie un om cu caracter, contează să- L văd pe Isus când mă uit la el/ ea”, la practica atât de des întâlnită “e musai să aibă 90- 60- 90, frumuseţea exterioară cât mai bine scoasă în evidenţă, etc., etc. (fete)… muşchi, maşină, casă, bani etc., etc., (băieţi) ca să mă uit măcar la ea/ el”.
Ţara asta nu o să ajungă niciunde dacă o să continuăm să ne plângem, să participăm la proteste fără să ştim pentru ce participăm, în loc să ne rugăm, să avem încredere în noi (ca viitor al ţării), să fim mândri că suntem români, să promovăm ce avem de valoare în ţara asta (că avem!), să fim şi mai motivaţi în dorinţa noastră de a vedea o schimbare şi să începem să acţionăm, nu să- i aşteptăm pe alţii să facă primul pas…

Să arătăm cu degetul toţi ştim, dar să ne asumăm responsabilitatea pentru ceva care va aduce o schimbare cât de mică (dar evidentă) mai puţini… Dacă am avea doar curajul să începem de undeva, pe bune!

"Hai să ne oprim cu toţii din goana după hârtii..."

Cred că şi tu ţi- ai dorit, la un moment dat, să devii cineva, să ai un impact, să reuşeşti să schimbi ceva în bine, să laşi ceva în urma ta... Dar, cândva, undeva pe drum, ţi s- a implementat ideea că pentru a putea face toate aceste lucruri trebuie să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Aşa că începi să te conformezi... Şi începi să dai din coate, să te zbaţi, să îţi uiţi principiile, să mai accepţi un compromis... Doar ca să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Că doar ai o motivaţie bună!... Serios? De parcă nu ştii că o să tot tai câte puţin din motivaţia aia până o să se aleagă praful de ea, pentru că pe parcurs afli cum stau lucrurile, cum trebuie să fii odată ajuns acolo "sus"... O să găseşti alte motivaţii. O să afli despre aspecte ale unor lucruri de care nu ştiai nimic până să ajungi acolo. O să cunoşti oameni care o să te facă să îţi uiţi prietenii. O să uiţi de unde ai plecat. O să uiţi de ce ai vrut să ajungi acolo... O să ajungi ca cei pe care voiai să- i schimbi cândva. O să accepţi lucruri pe care voiai să le schimbi. O să- i laşi pe alţii să aibă asupra ta reversul impactului pe care doreai să- l ai tu asupra celor de lângă tine... O să te laşi schimbat în loc să schimbi tu...

Deci... de ce să dai din coate ca să ajungi "sus" pentru că ai înţeles tu că doar de acolo ai putea să fii auzit? Şi când ajungi acolo, să uiţi cu ce gând ai plecat la drum... Nu crezi că o luptă reală, care să merite, să lase urme, să facă diferenţa, ar fi aceea de a începe să lupţi pentru ca „cei de jos” să se poată face auziţi? De acolo de unde sunt... Oare nu ar fi mai eficient să lupţi pentru ei, dintre ei? Să începi să te confunzi cu ei... Să îi asculţi cu adevărat... Cred că adevăratele poveşti sunt acolo „jos”, acolo unde am învăţat să privim tot mai rar... Ei merită lupta! Merită să faci sacrificii pentru ei! Merită să investeşti în ei! Merită! Merită! Merită!

Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...

[A nu se generaliza. Sunt conştientă că există o mulţime de oameni care nu şi- au pierdut motivaţia pe drum. Care şi- au păstrat integritatea. Care au ajuns "sus" şi au făcut o diferenţă! Care nu au uitat nici o clipă pentru ce sunt acolo... Şi chiar dacă ei sunt "sus", inima lor e "jos", cu cei de acolo. Dar am scris ce am scris dezamăgită fiind de unele cazuri particulare...]