De ce nu- mi mai pot permite să fiu tristă? (Sau de ce nu mă pot integra într- o lume a colţurilor de buze învinse de forţa gravitaţională?)

Tot încerc să găsesc răspunsuri la întrebarea asta de ceva  timp… de ce? Pentru că simt că mă integrez tot mai greu într- o lume a oamenilor trişti… O lume care mi se pare că începe să ia proporţii tot mai mari cu fiecare frunză căzută. Mai cade o frunză şi alte două colţuri de buze sunt învinse de forţa gravitaţională… Şi e grav, pentru că e toamnă! Şi ştim cu toţii ce se întâmplă cu cele mai multe frunze toamna… Mă dor căderile astea! Chiar dacă indirect… Şi asta până la un punct, pentru că tot mai mulţi oameni pe care îi iubesc încep să fie afectaţi de fenomenul ăsta. Şi ceea ce a fost indirect până acum, devine direct, pentru că dacă cineva pe care îl iubesc e afectat, mă afectează şi pe mine! Dacă e ceva ce mă doare pe lumea asta e să văd oameni trişti. Şi asta cu atât mai mult cu cât ei fac parte din lumea mea! Mă doare că nu pot să fac mai mult decât îmi confirmă ei că fac. Mă devastează gândul că poate exact în momentul ăsta, cineva drag mie e trist şi eu nu pot să fac nimic să schimb asta… Mă doare că nu pot să le dau ochii mei, inima mea, măcar pentru o secundă… Să vadă circumstanţele, să se vadă pe ei prin ochii mei… Să vadă binecuvântările, nu lipsurile; să vadă frumuseţea, nu lipsa ei; să conştientizeze că aici nu e Acasă; să vadă maturitatea dobândită dincolo de suferinţă; să vadă iubirea, nu indiferenţa; să- i vadă pe cei care au nevoie de zâmbetul lor, nu pe cei care îi fac să plângă; să vadă ce au, nu ceea ce le lipseşte; să vadă esenţa, nu suprafaţa; să vadă că dimineaţa e mai frumoasă după o noapte cu furtună…

Gândindu-mă la toate astea am realizat care ar fi unul din răspunsurile la această întrebare: nu mai pot să fiu tristă pentru că aşa am ales eu! Pentru că nu mai e nevoie de încă o frunză căzută! Pentru că frunzele care stau să cadă au nevoie de exemplul unei frunze care luptă să rămână conectată la esenţa care o menţine în viaţă! Pentru că nu- i nimic mai fain decât să vezi că ceilalţi sunt încurajaţi când se uită la tine! Când ştii că cineva îşi pune semne de întrebare în legătură cu ceea ce vede că se întâmplă cu tine… Pentru că nimic nu- ţi dă mai mult curaj de- a continua să lupţi pentru zâmbetele tale şi ale oamenilor pe care îi iubeşti decât confirmările că lupta ta începe să dea roade. Pentru că nu e nimic mai fain decât să primeşti sms- uri de genu’: “Mi- ai făcut seara mai fumoasă cu bună- dispoziţia asta a ta!” sau “Să vezi ce zâmbesc acum aici cu gura până la urechi!” sau “Eşti dusă rău de tot, Manu!” sau “Mor aici de râs. Uite, de- asta eşti super tare!”… Şi să ştii că în spatele acestor cuvinte se ascunde un zâmbet larg şi plin de recunoştinţă, în locul tristeţii dinainte. Nu pot să găsesc sentiment mai fain decât să ştiu că oameni pe care îi iubesc zâmbesc din cauza mea! Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi! Iar uneori, să faci pe cineva să zâmbească se poate dovedi a fi cel mai greu lucru de realizat din lume! Alteori, simt că aş renunţa la toate zâmbetele mele doar ca să văd un zâmbet venit din suflet, pe chipul unui om drag. Alteori, simt că aş fi în stare să plâng o zi întreagă pentru ca cel drag să poată zâmbi măcar pentru o secundă, cu adevărat!

Crezi că mie nu mi- e greu? Crezi că nu- mi vine să plâng, să renunţ, să ţip? Crezi că e doar soare pe strada mea? Crezi că pe mine nu mă doare? Că sunt imună la lacrimi? Crezi că eu nu mă simt singură chiar şi atunci când sunt înconjurată de “prieteni”? Crezi că eu nu adorm plângând? Sau crezi că eu sunt înţeleasă de toţi cei de lângă mine? Crezi că nu ştiu ce- i disperarea? Indiferenţa? Trădarea? Minciuna? Dezamăgirea? Crezi că mie nu îmi vine să renunţ? Crede- mă că toate astea şi multe altele mi se întâmplă. Dar pălesc la fel de repede cum apar, în faţa gândului că trebuie să fiu puternică pentru cei pe care îi iubesc. Mă gândesc doar la încurajările pe care le va aduce zâmbetul meu şi îmi înghit repede lacrimile.  Mă gândesc la impactul pe care simple cuvinte ca “Totul va fi bine! Sunt alături de tine! Poţi să contezi pe mine!”, spuse din inimă şi cu credinţa sinceră că aşa va fi, şi ideile de genu’: “Nu mai pot! Renunţ!” dispar ca prin minune!... Mă gândesc că oamenii au nevoie de zâmbetul meu şi ideea asta mă face să nu mai fiu egoistă… Să nu mă mai gândesc atât de mult la mine, când e ceva cât de puţin ce pot să fac pentru cel de lângă  mine… Şi nu e nimic mai fain decât să vezi că faptul că ai renunţat la tine şi ai hotărât să faci ceva pentru cei dragi a făcut o diferenţă! Şi nu e vorba să fii ipocrit, prefăcut, să pretinzi că tu nu ai niciodată nevoie de ajutor… Ci e vorba de faptul că alegi mai bine să fii tu o încurajare, decât să fii încurajat; mai bine să iubeşti decât să fii iubit; mai bine să dai decât să primeşti; mai bine să acţionezi decât să vorbeşti; mai bine să renunţi la tine în favoarea celui de lângă tine… Iar dacă poţi să găseşti un echilibru, atunci e perfect!

Apoi… mai sunt multe motive pe care nu o să le mai scriu acum aici, dar care mă fac totuşi să lupt să- mi păstrez zâmbetul în suflet şi pe buze… Şi sunt convinsă că multe din ele există şi în viaţa ta… şi nici nu trebuie să faci mari eforturi pentru a- ţi da seama de existenţa lor… Şi asta ar trebui să- ţi dea de gândit!

Totuşi, una din cele mai puternice motivaţii de a- mi păstra zâmbetul, e gândul la minunile de doar câţiva anişori, pe care le- am văzut pe holurile spitalelor de oncologie şi hematologie… Nu aveau păr pe cap, aveau mai multe branule într- o mânuţă decât ştiau ei să numere, aveau mai mult timp petrecut în spitale decât acasă, au suportat mai multă durere decât îşi pot imagina unii… şi totuşi, ZÂMBEAU! Pur şi simplu mi- au topit inima… Şi având imaginile alea în minte nu îmi mai pot permite să nu zâmbesc. Dacă aveam vreun drept să nu fiu fericită şi mulţumită, l- am pierdut în momentul în care am mai primit o şansă! Şi cum să fiu altfel decât recunoscătoare când ştiu că Tati m- a scos din mâinile împuţitului de cancer? M- a ales tocmai pe mine… Şi dacă ăsta ar fi unicul motiv, ar fi mai mult decât suficient… Dar nu e.

El e Motivul pentru care zâmbesc chiar şi atunci când mi- e greu! El îmi dă putere! Fără El, aş fi doar o altă frunză căzută… Cu El, sunt o frunză care stă strâns legată de Inima Lui, Locul de unde primesc puterea de a zâmbi…

"Hai să ne oprim cu toţii din goana după hârtii..."

Cred că şi tu ţi- ai dorit, la un moment dat, să devii cineva, să ai un impact, să reuşeşti să schimbi ceva în bine, să laşi ceva în urma ta... Dar, cândva, undeva pe drum, ţi s- a implementat ideea că pentru a putea face toate aceste lucruri trebuie să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Aşa că începi să te conformezi... Şi începi să dai din coate, să te zbaţi, să îţi uiţi principiile, să mai accepţi un compromis... Doar ca să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Că doar ai o motivaţie bună!... Serios? De parcă nu ştii că o să tot tai câte puţin din motivaţia aia până o să se aleagă praful de ea, pentru că pe parcurs afli cum stau lucrurile, cum trebuie să fii odată ajuns acolo "sus"... O să găseşti alte motivaţii. O să afli despre aspecte ale unor lucruri de care nu ştiai nimic până să ajungi acolo. O să cunoşti oameni care o să te facă să îţi uiţi prietenii. O să uiţi de unde ai plecat. O să uiţi de ce ai vrut să ajungi acolo... O să ajungi ca cei pe care voiai să- i schimbi cândva. O să accepţi lucruri pe care voiai să le schimbi. O să- i laşi pe alţii să aibă asupra ta reversul impactului pe care doreai să- l ai tu asupra celor de lângă tine... O să te laşi schimbat în loc să schimbi tu...

Deci... de ce să dai din coate ca să ajungi "sus" pentru că ai înţeles tu că doar de acolo ai putea să fii auzit? Şi când ajungi acolo, să uiţi cu ce gând ai plecat la drum... Nu crezi că o luptă reală, care să merite, să lase urme, să facă diferenţa, ar fi aceea de a începe să lupţi pentru ca „cei de jos” să se poată face auziţi? De acolo de unde sunt... Oare nu ar fi mai eficient să lupţi pentru ei, dintre ei? Să începi să te confunzi cu ei... Să îi asculţi cu adevărat... Cred că adevăratele poveşti sunt acolo „jos”, acolo unde am învăţat să privim tot mai rar... Ei merită lupta! Merită să faci sacrificii pentru ei! Merită să investeşti în ei! Merită! Merită! Merită!

Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...

[A nu se generaliza. Sunt conştientă că există o mulţime de oameni care nu şi- au pierdut motivaţia pe drum. Care şi- au păstrat integritatea. Care au ajuns "sus" şi au făcut o diferenţă! Care nu au uitat nici o clipă pentru ce sunt acolo... Şi chiar dacă ei sunt "sus", inima lor e "jos", cu cei de acolo. Dar am scris ce am scris dezamăgită fiind de unele cazuri particulare...]

another future dedication... :)