Se spune că fiecare îl avem pe acolo pe undeva,
prin sufletul nostru. Doar că nu toţi suntem conştienţi de prezenţa lui, nu
toţi îl luăm în seamă... Dar eu îl iubesc pe al meu! Îl iubesc mai mult decât
pe prinţesa din mine. Sau mai mult decât pe luptătoarea din mine. Sau învingătoarea.
Fata lu’ tata. Nădejdea mamei. Sora mai mare, supărător de protectivă.
Prietena. Amica. Necunoscuta. Nepoata. Visătoarea. Îndrăgostita. Idealista. Scriitoarea
(deşi e prea mult spus). Cântăreaţa (nu mai râdeţi!). Plângăcioasa. Timida. Perfecţionista. Cea care vrea să schimbe
lumea (şi a început prin a schimba ce nu-i place la ea). Cea căreia îi pasă
prea mult. Cea care se
pune tot timpul pe locul doi. Cea cărei nu-i este teamă să se sacrifice de
dragul celor pe care-i iubeşte. Cea care tace de prea multe ori. Cea care
vorbeşte prea mult atunci când se simte în largul ei în compania cuiva. Cea
care iubeşte să încurajeze. Cea care încă învaţă să spună nu. Cea care încearcă
să-şi ia tot timpul zâmbetul cu ea. Cea căreia îi place să stea în umbră. Cea
care visează cu ochii deschişi...
În cea mai mare parte a timpului îmi plac toate
părţile astea ale mele (plus cele pe care nu le-am enumerat aici), pentru că
adunate la un loc compun un întreg, care sunt eu. Şi de cele mai multe ori îmi
place să fiu eu! Dar să vă spun de ce îmi place cel mai mult de copilul din
mine... Pentru că-mi aminteşte de inocenţă. Şi de încrederea aia fără nici
măcar o fărâmă de îndoială pe care trebuie să o am în Tatăl meu. Şi de iubirea
necondiţionată. Şi de lipsa prejudecăţilor. De bucuria aia sinceră în faţa
lucrurilor mărunte sau nu. De faptul că nu mă ajută cu nimic dacă mă îngrijorez
pentru ziua de mâine, uitând să mă bucur şi să mulţumesc pentru cea de azi. De
prietenia sinceră. De cele mai faine veri din viaţa mea. Sau, pur si simplu, de
frumuseţea vieţii.