Scriam undeva pe facebook: “He will be proud of me”,
convinsă că aşa va fi la un moment dat. Pentru că sunt conştientă că mai am
atât de multe de învăţat, şi mai trebuie să cresc atât de mult, şi mai am
atâtea de făcut… Apoi un prieten mi-a deschis ochii. M-a întrebat dacă nu cumva
voiam să scriu: “He is proud of me”?... Atunci am realizat că are dreptate. De
ce? Păi în primul rând, pentru că, deşi nu-l cunosc foarte bine, cred despre el
că nu e genul de om care să spună anumite chestii doar ca să fie spuse. În al
2-lea rând, pentru că nici el nu mă cunoaşte atât de bine încât să spună
cuvintele alea de la el. Cred că atunci când le-a scris a fost inspirat de Cel
care ştie că uneori am nevoie de confirmări peste confirmări ca să devin
conştientă de anumite chestii. El, Cel care mă cunoaşte şi mă înţelege atât de
bine încât mă sperie şi în acelaşi timp mă linişteşte gândul ăsta. Atunci am
realizat că nu mai trebuie să aştept să primesc confirmări din partea
oamenilor, pentru că El mi le va da exact atunci când am cea mai mare nevoie de
ele, prin moduri şi oameni de la care mă aştept cel mai puţin. Şi asta doar ca
să ştiu că sunt de la El. Pentru
că aşa e Dumnezeul meu! Nu pot să înţeleg ce-a găsit la mine, să-L facă să mă iubească
în modul în care o face… să-mi demonstreze asta în fiecare zi, în fiecare
secundă a vieţii mele. Pentru că El ştie că nişte cuvinte care nu sunt urmate
de fapte nu prea au valoare… Şi atunci alege în fiecare zi oameni, cuvinte,
fapte, melodii, flori, nori, frunze, picuri de ploaie, raze de soare,
sentimente, zâmbete, lacrimi, imagini, şoapte, priviri, necunoscuţi, copii,
verde, tăcere, linişte, pace, singurătate şi atât de multe alte lucuri prin
care îmi demonstrează ce însemn pentru El şi cât de binecuvântată,
preţioasă şi iubită de El sunt. Şi chiar
dacă ştie că nu aş mai avea nevoie de confirmări peste confirmări ca să înţeleg
lucrurile astea, tot mi le trimite când vede că am nevoie de ele, în slăbiciunea
mea…
În timp ce scriam, mi-am mai amintit de ceva care continuă
să mă uimească: faptul că Dumnezeu m-a considerat atât de puternică încât a
îngăduit ca boala aia cumplită, numită cancer, să vină peste viaţa mea… împlinindu-şi,
totuşi, promisiunea că nu va îngădui ca nimic peste puterile mele să vină în
viaţa mea. Deci El ştia că împreună cu El, pentru ca puterea Lui să fie făcută
desăvârşită în slăbiciunea mea, voi trece prin această încercare, devenind mai
puternică. Ştiu că totul a fost cu un scop, a fost spre binele meu… Şi dacă a
trebuit să am cancer doar pentru a învăţa anumite lucruri despre mine, despre
oameni, despre Dumnezeul meu, sau doar pentru a cunoaşte anumiţi oameni, sau doar
pentru ca anumite lucruri să se întâmple în viaţa mea, atunci a meritat. Dar ştiu
că dincolo de toate aceste lucruri prin care Domnul a lucrat la transformarea
mea, a fost un scop mai mare pe care poate o să-l înţeleg pe deplin doar în
ziua în care toate lucrurile vor fi cunoscute… Până atunci, nu pot decât să-I
mulţumesc Domnului în fiecare zi de absolut fiecare lucru care se întâmplă în
viaţa mea. Pentru că, fără astea nu aş fi fost unde sunt azi… Cu încă un pas
făcut pentru a deveni mai mult şi mai mult ca El… Cu o şi mai mare dorinţă de
a-I semăna atât de mult încât pe stradă, oamenii să strige numele Lui în urma
mea… Pentru că pur şi simplu sunt nebună de dragoste pentru El… şi pentru că
pur şi simplu vreau ca în fiecare zi să fie mai Mândru de mine decât în
ziua precedentă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu