Paradox.

Scrie în Matei 25:29 că “celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel care nu are se va lua şi ce are!” Ştiam, am citit de multe ori versetul ăsta… Şi totuşi, abia în seara asta mi s-au deschis ochii în legătură cu ceva… Partea a 2-a a versetului: “dar de la cel care nu are se va lua şi ce are!” Eu înţeleg de aici că, chiar şi atunci când eu cred că nu am nimic, totuşi, AM CEVA. Dacă eu nu sunt conştientă (sau nu vreau să fiu conştientă) de asta, nu înseamnă că nu deţin acel ceva. Pentru că totuşi, nu are cum să ţi se ia ceva ce într- adevăr nu ai, nu? Nicolae Steinhardt spunea că el a înţeles că Dumnezeu nu ne cere să dăm din prisosul nostru, nici măcar din puţinul nostru, ci să îndrăznim să dăm din ceea ce nu avem. Ştiu, sună cel puţin ciudat! Şi totuşi… “Dăruind, vei dobândi!” Îndrăznind să-i dai altuia ceea ce, crezi tu, nu ai, vei primi şi tu, la rândul tău. Aşadar, astfel de comportament se aşteaptă de la noi… Paradoxal (“de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat”) şi uluitor (dă altora ceea ce crezi că îţi lipseşte, şi vei dobândi şi tu acel ceva). “Îndrăzniţi lucruri mari pentru Dumnezeu, aşteptaţi-vă la lucruri mari de la El”, spunea cineva. Am experimentat zilele astea acest paradox… Credeam până nu de mult că fericirea depinde de anumite lucruri care trebuie să se întâmple în viaţa ta. Până nu se întâmplă lucrurile alea nu ai cum să fii fericit cu adevărat, credeam eu. Nimic mai greşit decât să crezi aşa ceva. De fapt, fericirea chiar stă în lucrurile mici, chiar e o alegere. Încearcă doar! Atunci când simţi că nimic nu ţi-ar putea  smulge un zâmbet, caută să găseşti ceva care să-ţi facă inima să zâmbească… Cel mai simplu mod (pentru mine, cel puţin) să faci asta, e să faci ceva pentru cei de lângă tine. Încearcă să-i oferi un zâmbet sincer cuiva şi o să vezi reacţia inimii tale. Am ales să zâmbesc atunci când mă doare cel mai tare, iar efectul e uluitor. De ceva vreme inima mea e pur şi simplu inundată de fericire şi zâmbete. Şi nu pentru că e cea mai bună perioadă din viaţa mea, ci pentru că eu aleg să fie aşa. Pentru că eu cred că fericirea porneşte din inimă. Daca îţi înveţi inima să îţi fie mulţumitoare indiferent de situaţie, vei vedea o mare schimbare în viaţa ta. Eu sunt încredinţată că lumea mea e în palma Lui, că viaţa mea îi aparţine în întregime, şi nimeni şi nimic nu m-ar putea despărţi de El, de dragostea Lui. Cum aş mai putea să stau tristă şi nemulţumitoare ?!? Învăţ, fără să spun că e uşor, să fiu recunoscătoare pentru absolut tot ce se întâmplă în viaţa mea, pentru că Dumnezeul meu nu face greşeli !! Pentru că viaţa e un dar. Şi pentru că eu nu am dreptul să nu fiu fericită, să nu mă bucur de viaţă. Dacă îl aveam, l-am pierdut în momentul când mi-a mai fost dată o şansă, să o iau de la început. Nu vreau să irosesc şansa asta, stând toată ziua şi plângându-mă cât de grea e viaţa asta. Nu, viaţa e frumoasă, chiar şi atunci când ţi-e extrem de greu să mergi înainte… Din câte îmi amintesc eu, promisiunea era că vom fi scăpaţi din şi nu de necazuri… Parcă trebuia să îndrăznim… Şi e extrem de adevărat că, cu Dumnezeu, toate lucrurile sunt posibile. Şi pot să spun că El face ca şi cel mai (aparent) imposibil vis să devină realitate, dacă e şi voia Lui, daca coincide cu Planul Lui pentru viaţa ta... Eu nici nu aş vrea să fie altfel. Pentru că, sincer, când am înţeles anumite lucruri, am ajuns să-I mulţumesc că mi-a lăsat anumite vise neîndeplinite... Şi Îi mulţumesc că luptă alături de mine pentru cele pentru care merită să lupt, pentru a le face să devină realitate…

Ştiind acum că “celui ce are i se va da, şi va avea de prisos” de ce să nu încerc să dobândesc ceea ce mi-ar plăcea să am din prisos, chiar acum ? Oricum n-o fac prin puterea mea… Vreau iubire ? Ofer iubire ! Vreau să fiu fericită ? Îi fac pe cei de lângă mine fericiţi ! Vreau să fiu binecuvântată ? Încerc să devin o binecuvântare ! Toate sunt făcute să se completeze atât de bine… “În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţa şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd şi îndrăzneţ - să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul "Nemo dat quod non habet" aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu, care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă….” [Nicolae Steinhardt]