Şi azi am deschis iar folderele
cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez,
aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă
îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o
ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de
mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd
chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului
Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria
ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie
aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună
şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin
egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru
mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă
vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…
Şi mi-e dor de copilărie. Pentru
că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe
sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul
ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre
voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era
altfel…
Şi mi-e dor de plimbările prin
pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal
cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e
dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor
de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă,
ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să
văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"…
Doamne, ce vremuri!
Şi, mi-e dor de picnicurile în
familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte
cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată…
:-“ )
Şi mi-e dor de Armeniş 2006,
tabăra Cristos pentru România.
Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de
profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc…
Doamne, ce minunat o fost!
Şi-apoi “am crescut” şi am mers
“la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De
colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…
Şi mi-e dor de momentele în care
devenii veneau la Căstău…
de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au
ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din
primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine…
Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea
la Codru,
ieşirea aia de 1 mai de la
Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am
petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că
Tati are planuri mari pentru noi…
Şi mi-e foarte dor de momentele
minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas
în sufletul meu!
Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca
oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe
interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci
când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai
spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să
dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de
zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe
cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să
mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau
altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să
înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă
iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în
primul rând pe mine…
Nu e despre mine. E despre voi. Şi
despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa
mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci
mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre
faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când
mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult
ca fiecare dintre voi să puteţi să vă
vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…
Spuneam la început, că atunci când
vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez
că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea
noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi
prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu
cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că
sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care
încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L
slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit
decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă
comportaţi ca atare.
Mulţumesc… mulţumesc că mă
învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi,
pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi
place mie. Mulţumesc că sunteţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu