"Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?"

"Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?

Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!

Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"

Un suflet în zi de sărbătoare…

Seninul mă invadează, când mă gândesc la evenimentul care s-a petrecut în viaţa mea exact în urmă cu un an... Timpul trece la fel pentru toţi, dar în funcţie de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, în funcţie de anumite evenimente care ne marchează, ne schimbă viaţa, mai mult sau mai puţin, parcă ne-am creat fiecare un mod propriu de-al măsura şi împărţi... Niciodată, ziua de 22 august 2010 nu o sa însemne pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine... În concluzie, nu o să te raportezi la această zi aşa cum o fac eu. Pentru mine, înseamnă un nou început... Aş putea spune un nou început oficial, oarecum. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în ziua aia a fost doar o „oficializare” a unei decizii pe care eu o luasem cu ceva mai mult timp în urmă. Dacă aş putea să întorc timpul înapoi, ăsta e unul din momentele alea în care aş face lucrurile puţin altfel. În sensul că nu aş mai aştepta atât. Motivele (de fapt a fost unul şi bun) pentru care am amânat mi se păreau atunci plauzibile (bine, poate erau oarecum) dar azi nu le-aş mai băga în seamă. E semn bun şi ăsta, zic eu... Pentru că experienţa aia, chiar dacă m-a făcut să amân un moment atât de important, m-a schimbat pentru totdeauna! A fost dureroasă! Dar a fost necesară. Sunt recunoscătoare? Oricât ar părea de ciudat, da, sunt!

În caz că nu v-aţi dat deja seama... momentul acela atât de important despre care vorbesc e botezul! Şi motivul din cauza căruia am amânat să mă botez a fost o consecinţă a bolii ăleia despre care unii dintre voi aţi auzit doar din filme, numită cancer. Motivul exact nu o să-l scriu aici. Încercaţi să vă imaginaţi... Ceea ce vă pot spune sigur e că nu a fost acela pe care sunt sigură că unii dintre voi vi l-aţi imaginat, şi anume faptul că mă supărasem pe Dumnezeu! Nici vorbă! Din contră, chiar dacă a durat un timp, asta m-a apropiat şi mai mult de El, m-a făcut să înţeleg că e spre binele meu. Nu am înţeles atunci şi nici acum  nu ştiu în totalitate răspunsul la întrebarea „De ce eu? De ce asta?” Dar ceea ce ştiu e că nu exista o cale mai sigură şi mai bună pentru mine pentru a ajunge aici unde sunt azi! (Stiţi că îs fazele alea prin care se zice că trece orice bolnav. Nah, probabil doar ca să-mi scot încă o dată în evidenţă ciudăţenia, eu nu am trecut prin toate! Şi faza aia, în care eşti supărat pe Dumnezeu a fost una din fazele prin care nu am trecut! Nu zic că nu au existat „de ce?”-uri, dar pur şi simplu nu am ajuns până acolo încât să fiu supărată! În schimb, cred că eu am adăugat alte faze. Şi anume faza în care ajungi la psihologul spitalului din cauză că începi să plângi de dimineaţa de la 7, de când vezi Clujul de pe Dealul Feleacului şi până după- masa târziu, când pleci din Cluj. Dup-aia mai plângi puţin şi pe drum, că îţi aminteşti că peste două săptămâni o iei de la capăt. Doar că acum o iei puţin mai uşor, pentru că trebuie să mai şi vomiţi. :)) Nu ştiu dacă există faza în care pur şi simplu stai şi numeri picăturile de citostatice care ţi se scurg din perfuzie în venele abia găsite [după x la puterea n încercări =))], dar la mine a fost şi asta. Bine, detaliile astea vi le-am dat doar ca să vă amuz şi pe voi puţin şi să mă amuz şi eu, pentru că atunci când se petreceau, nu puteam să fac asta! :)) Acum o fac de câte ori am ocazia!) Dar de altundeva am plecat... şi altundeva vreau să ajung... Bine, faptul că am ocolit atâta a fost cu un scop...

Vorbeam despre botez... Îmi amintesc atât de multe detalii, încât parcă s-a întâmplat ieri... Ştiu că bucuria mă apucase cu ceva timp înainte de ziua cu pricina, dar în ziua aia pur şi simplu simţeam eu că radiez! Inima îmi zâmbea şi eu zâmbeam cu toată fiinţa! Eram atât de fericită! Mă simţeam atât de iubită, atât de specială! Atât de privilegiată! Şi a ţinut starea asta o vreme destul de îndelungată. Pur şi simplu simţeam că sunt un izvor nesecat de fericire şi iubire. Nu a durat 3 zile, nici 3 săptămâni şi nici 3 luni... Nu ştiu cât a durat, sincer, dar ştiu că au apărut momente în care acea bucurie a început să interfereze cu altfel de stări. Stări mult diferite, opuse chiar... A fost un an în care am fost prin păduri tropicale, am avut pace, am fost liniştită, am putut să stau la umbră şi departe de probleme dar apoi a apărut şi deşertul, singurătatea, nesiguranţa, lacrimile... A fost un an în care am râs dar am şi plâns; am fost aproape de El dar apoi m-am îndepărtat puţin; am avut încredere oarbă în El şi apoi am încercat să fac eu lucrurile cum credeam că trebuie făcute; l-am lăsat pe El să aleagă pentru mine apoi am ales eu... au fost urcuşuri şi coborâşuri; a fost lumină şi a fost întuneric; m-am simţit protejată şi m-am simţit abandonată; m-am simţit utilă şi am simţit că nu-s bună de nimic; m-am simţit preţioasă şi au fost multe momente când simţeam nevoia să-mi repete toţi cei în a căror părere aveam încredere că sunt aşa, şi abia acceptam asta; m-am simţit binecuvântare pentru cei de lângă mine şi apoi am ajuns să cred că nu mi s-ar simţi lipsa dacă nu aş mai fi... am cântat de bucurie şi am ţipat de disperare; am mers înainte, demnă, dar m-am  şi târât, dorindu-mi să renunţ la fiecare secundă... m-am simţit puternică şi apoi am avut nevoie să fiu ridicată; am primit răspunsuri la întrebări ca mai apoi să ajung să am mai multe întrebări decât răspunsuri... am avut oameni lângă mine şi am rămas singură... L-am bucurat, L-am făcut Mândru pe Tati de mine, ca mai apoi să Îl întristez, să-L dezamăgesc... A fost un an ciudat, dar în cel mai perfect mod cu putinţă! Pur şi simplu am avut momente în care rămâneam cu gura căscată în faţa a ceea ce Isus făcea pentru mine! Aş schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viaţa mea cu altceva? Categoric nu! De ce? Pentru că ştiam că prin orice ar fi trebuit să trec El era acolo! Chiar dacă nu Îl simţeam tot timpul atât de aproape cât mi-aş fi dorit, ştiam că nu m-ar lăsa singură nici măcar o clipă! Ştiam că nu va îngădui ca în viaţa mea să vină ceva peste care să nu pot să trec, cu ajutorul Lui! Ştiam că are încredere în mine! Ştiam cum mă priveşte! Ştiam că are un vis pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat în viaţa mea, mă ducea, mai devreme sau mai târziu în braţele Sale de Tată... Mă ştiam în siguranţă! Ştiam că eu, cea reală, până la cele mai mici detalii, sunt cea pe care El o vede şi chiar dacă nu se vedea tot timpul la suprafaţă asta, în adâncul sufletului meu ştiam şi ştiu cine şi cum sunt datorită Lui! Toate astea le ştiam şi le ştiu şi acum, le păstrez în suflet ca pe nişte comori...

Mulţumesc Isus pentru absolut tot ce ai crezut de cuviinţă să se întâmple în viaţa mea şi s-a întâmplat. Mulţumesc pentru ceea ce eşti Tu în viaţa mea! Mulţumesc pentru ceea ce sunt eu datorită Ţie! Mulţumesc pentru modul în care mă vezi! Mulţumesc că sunt o făptură atât de minunată! Mulţumesc pentru oamenii din viaţa mea care sunt alături de mine şi mă încurajează şi mă iubesc mai mult decât merit! (Mulţumesc că mi-ai demonstrat că există, chiar dacă pot sa îi număr cu uşurinţă, fără să-mi fie teamă că greşesc!) Mulţumesc mai ales pentru cei pentru care pot să fiu şi eu o binecuvântare şi o încurajare! Mulţumesc pentru visul Tău pentru viaţa mea... Mulţumesc că nu Te saturi să-mi repeţi că Tu m-ai creat aşa cum sunt şi că Tu nu ai făcut decât capodopere. Mulţumesc că mă ajuţi să înţeleg... că nu mă mai las afectată de părerea celor care nu pot să mă vadă aşa... Mulţumesc pentru Sacrificiul pe care L-ai făcut pentru ca  eu să pot să fiu astăzi aici unde sunt, aşa cum sunt. Mulţumesc că nu renunţi la mine! Mulţumesc că nu m-ai dezamăgit niciodată! Mulţumesc că ai făcut posibil ca ziua de 22 august 2010 să existe în viaţa mea, exact aşa cum a fost! Mulţumesc că ai avut şi că ai în continuare răbdare cu mine! Mulţumesc că îţi aparţin în întregime! Mulţumesc că m-ai vindecat! Mulţumesc pentru că sunt lumina ochilor Tăi! Mulţumesc pentru toate lucrurile pentru care pot să-ţi mulţumesc! Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat! Şi cuvintele tot nu pot să exprime...

Trebuie să fii puternică pentru a- ţi permite să iubeşti în felul ăsta... Cu adevărat, adică!

"- Ai să mă ai lângă tine?
 - Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
 - Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
 - Nu? tresărise el.
 - Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
 - ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
 - Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"

(Ionel Teodoreanu)

Regăsire… sau “zborul de fluturi al celei dintâi tăceri”.

“…De când o ţinea minte, o ştia fără să o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintâi, apoi treptat feminizată, ea era o “tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu “informa” pe nimeni despre ea[…] Şi talentul ei tot o “tăcere” era. Dar acesta era farmecul ei: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor de umbră... Darul acesta spontan, instinctiv, poate complet inconştient, de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, ea îl avea desigur[…] Femeia- tăcere…” (Ionel Teodoreanu)

Celei aşteptate - Mihail Săulescu

"Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n-ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate niciodată aievea n-ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s-aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n-ai să vii."