Generaţia care se roagă: “Doamne, ajută- mă să copiez şi la examenul ăsta!” nu are cum să fie “generaţia care se va ridica”!...

Nu- s pesimistă de felul meu… Din contră! Dar în ultimul timp, realitatea mă dărâmă tot mai mult… Întotdeauna m- am încăpăţânat să văd partea plină a paharului, partea frumoasă a oamenilor… Asta a contribuit mult la crearea unei imagini de visătoare ciudată şi irecuperabilă pentru cei de lângă mine. Dar nu m- a deranjat şi nici nu mă deranjează. Doar că mi- e teamă să nu trebuiască să renunţ la “visele mele prosteşti”… Pentru că morile de vânt sunt tot mai prezente în realitatea de azi… Mă uit la generaţia din care fac parte şi mă doare sufletul! Se întâmplă cam de trei ori pe an (la vreo două conferinţe şi într- o tabără) să se entuziasmeze, să realizeze ce potenţial au, care le e chemarea, care ar trebui să le fie priorităţile, în ce direcţie ar trebui  să se îndrepte visurile lor, ca mai apoi să se întoarcă acasă şi “să se lase prinşi de sistem” din nou… Să ajungă ca cei pe care ar trebui să- şi dorească să- i ajute să se schimbe…

Mi- ar plăcea să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu o să contribuim la nici o schimbare copiind la examene! Nu o să facem nici o diferenţă doar populând mall- urile în fiecare seară! Nu o să putem să- i ajutăm pe alţii până nu învăţăm noi ce înseamnă integritate, respect, responsabilitatea, curaj… Nu o să putem să punem o temelie sănătoasă societăţii (“FAMILIA- celula de bază a societăţii”) dacă vom continua să ne alegem partenerii de căsătorie după standardele lumii, trecând atât de uşor de la teoria atât de bine- cunoscută “pentru mine contează interiorul, contează să fie un om cu caracter, contează să- L văd pe Isus când mă uit la el/ ea”, la practica atât de des întâlnită “e musai să aibă 90- 60- 90, frumuseţea exterioară cât mai bine scoasă în evidenţă, etc., etc. (fete)… muşchi, maşină, casă, bani etc., etc., (băieţi) ca să mă uit măcar la ea/ el”.
Ţara asta nu o să ajungă niciunde dacă o să continuăm să ne plângem, să participăm la proteste fără să ştim pentru ce participăm, în loc să ne rugăm, să avem încredere în noi (ca viitor al ţării), să fim mândri că suntem români, să promovăm ce avem de valoare în ţara asta (că avem!), să fim şi mai motivaţi în dorinţa noastră de a vedea o schimbare şi să începem să acţionăm, nu să- i aşteptăm pe alţii să facă primul pas…

Să arătăm cu degetul toţi ştim, dar să ne asumăm responsabilitatea pentru ceva care va aduce o schimbare cât de mică (dar evidentă) mai puţini… Dacă am avea doar curajul să începem de undeva, pe bune!