Mi- i dor ”să dorm” așa.. Aș da orice să mai am parte de o zi cu tine chiar și acolo, în spital... Nimic nu mă făcea mai fericită decât faptul că puteam să am grijă de tine, să renunț la mine pentru tine. Fericirea mea era să pot să- ți mai îndeplinesc o dorință. Nu ți- am spus niciodată care era distanța reală de la spital până la singurul magazin în care știam că o să găsesc să- ți cumpăr porumb (tu cu poftele tale ciudate, în mijloc de iarnă), și apoi până acasă, ca să- l fierb, și apoi iar la spital... Nu ți- am spus că de fiecare dată mergeam cu viteza luminii și că a fost perioada în care uram cel mai mult semafoarele. Nu ți- am spus niciodată cum urcam până la etajul 4 și cum îmi venea să și suflu în apa aia, să fiarbă mai repede, să vin înapoi la tine. Nu ți- am spus nici câte străduțe din partea aia de Cluj am ajuns să învăț. Deși mă știi cât îs de aeriană când e vorba de capitolul orientare în spațiu. Nu ți- am spus niciodată că, deși știi cât iubesc cafeaua și câtă nevoie aveam de ea, de multe ori urcam la tine fără să mă opresc să- mi iau una, pentru că însemna mai puțin timp petrecut cu tine. Nu ți- am spus că, deși mă amuzai teribil (cum doar tu puteai), n- avea rost să le tot spui băieților că eu n- am timp să am gagic, pentru că trebuie să am grijă de tine.. pentru că oricum nu te- aș fi lăsat pentru nimeni în lumea asta. Nu ți- am spus niciodată că oricât era de fain să stau să citesc în curtea spitalului, pe o bancă, preferam să stau să citesc în salon, lângă tine. Nu ți- am spus că faptul că puteam să fiu atât de puternică, de hotărâtă să nu renunț și să nu te las nici pe tine să o faci, că puteam să râd cu tine și de tine, era și datorită orelor în care ”mergeam acasă să dorm” în care plângeam de fapt. Nu ți- am spus niciodată că atunci, când am stat în salonul 6 și ne- a fost cel mai greu, știi tu de ce, auzeam în fiecare dimineață aceleași cuvinte pe care o aparținătoare i le spunea unei bolnave: ”ce proastă- i fata asta. n- am mai văzut așa ceva până acum. uite cum stă patul ăsta liber și ea stă toată noaptea pe scaun lângă soră-sa.” Am înțeles, n- avea cum să înțeleagă iubirea mea pentru tine. Și când coboram să- mi iau cafea, îi luam și ei. Oh, câte nu ți- am mai spus... dar nu le mai înșir acum aici, pentru că altceva voiam de fapt să îți spun. Astea au fost așa, de introducere... ca să vezi ce am învățat ținându- le pentru mine și arătându- ți ție doar ceea ce consideram că trebuie să știi.
Am învățat că iubirea vorbește la plural. Hai să îți explic în termenii pe care am ajuns să îi cunoaștem și să îi folosim atât de bine, deși îi uram. Ajunsesem să nu mai fac diferența între noi două, minune. Așa mă exprimam, de cele mai multe ori când vorbeam despre noi: mergem să dormim, deși asta însemna că eu îți făceam masaj până adormeai, mai mergeam puțin pe hol să citesc și apoi veneam și mă puneam pe scaun, lângă patul tău și- I mulțumeam Domnului că poți să dormi. Pentru că am fost lângă tine și în insuportabilele nopți în care nu puteai să o faci. Spuneam că mergem la cateter, deși tu suportai să- ți pună cateterul, în timp ce eu puteam doar să stau pe hol și să mă rog să fie totul bine. Spuneam că mergem la perfuzii, deși tu suportai perfuziile, în timp ce eu puteam doar să stau lângă tine, să- mi amintesc cum mă simțisem eu în urmă cu 6 ani când făceam citostatice, să mă rog, să plâng în sufletul meu, dar să te încurajez cum puteam mai bine. Spuneam că mergem să mâncăm, când, de fapt, eu îți pregăteam ție mâncarea și apoi, în timp ce mulțumeam Domnului că poți să mănânci, făceam cumva să mânc și eu un iaurt. Spuneam că suntem bine la gândul că tu dădeai semne că ești mai bine decât ieri, fără să iau în calcul că eram atât de obosită încât mă miram și eu de mine că mai stau în picioare. Spuneam că mergem să ne plimbăm pe hol, deși mă bucuram că tu ești cea care face puțină mișcare, în timp ce eu trebuia să stau mai mult țeapănă, de la câte sticle cu citostatice aveam în brațe. Pentru că așa e când cel pe care îl iubești suferă... Ai vrea să iei asupra ta toată durerea, ai vrea să poți să schimbi locurile, ai vrea să poți să faci mai mult, sau măcar să poți să înțelegi mai mult... Ai vrea să știi ce să faci, cum să faci, ce să spui, când și cum să spui... Așa e în iubire, nu contabilizezi nimic, ci te bucuri de câte ori ai ocazia să poți să mai faci ceva pentru cel pe care îl iubești. Și în multe situații să suferi din cauză că nu poți face mai mult. Nu mai împarți lucrurile: asta mie, cealaltă ție, ci începi să aduni împreună o comoară.
”Am învățat că iubirea poate învinge orice cu condiția să fie suficient de mare...”