“Unii oameni trec prin viaţă ca
valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…]
Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie trece prin această vale întunecoasă. Cred că
Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte
clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)
“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme!
Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!”
(Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)
Mă numesc Manuela Cristina
Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă
cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!
Cum spuneam, totul a început
acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o
perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru
două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu
o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă
aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e
nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am
mers aici, la Orăştie,
la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să
merg la Cluj. Plecam
de la Orăştie
spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna
asta, atunci.
Luni am plecat la Cluj. Acolo au început
investigaţiile. Pentru început mi s-au
făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a
fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în
timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături
de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă
lase să trec prin asta. (“Mi se zbate
inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”-
Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin
asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate
astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la
gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai
Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât.
După câteva zile am mers din nou la
Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva
zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi
ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul.
Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele
care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare,
că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de
vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în
12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate,
probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el
acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci
să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce
mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima
şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două
săptămâni.
Abia după a doua şedinţă de
citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început
să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la
toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân
în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după
asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am
fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles
în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum
eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu
mai plânsesem niciodată până
atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de
faptul că Hodgkin înseamnă cancer. Dar
“Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să
transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci
temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem
aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu
puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu
vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o
secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe
întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să
stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu
voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă
pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să
renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt
pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine
şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi
în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele
Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună
peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În
timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace
extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a
doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine
pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le
zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.
Lunile care au urmat mă
împărţeam între mersul la Cluj,
din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de
citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi
după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu
puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou
bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la
Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum
spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună
cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate
astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să
termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la
Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar
la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng.
Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte
grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un
tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem
în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai
fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să
fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi
eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă
siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte
supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce
depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi
că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut
toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte
siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul
m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia
Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că
se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să
merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă,
nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am
fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă,
“pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase
totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că
Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai
am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele
de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.
Da, Dumnezeu a lucrat
într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să
povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să
fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată
lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am
realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre
minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e
că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie
să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun
ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am
hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să
mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu
am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe
o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte
şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe
faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai
aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin
suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta
m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar
putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la
cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum
că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi
ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele
din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care
are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)
Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea
pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în
jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi
că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că
există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare
decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de
adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege
totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru
că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult
prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus
e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus
de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost
vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L
reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o
cruce, între doi tâlhari.” Ştiind
asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L
urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce
spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de
ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi
lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să
rămână în mine.”- 2
Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi
schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile
pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să
ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă
consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia
Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz
care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea
Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania
3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar
planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu