Oricum, pentru ei nu-s decât o ciudată… Nu merg la oameni, pentru că Tu Eşti Dumnezeul meu!

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. [Antoine de Saint Exupery] De fapt, sigur îmi scriu mie…

Dacă nu m-ai lăsat să mor, Fă bine, te rog, şi învaţă-mă cum să trăiesc! Spune- mi cum să mă comport în situaţiile în care oameni pe care îi iubesc, îmi sparg inima în bucăţi mii! Eu singură nu mai pot… nu mai vreau… nu mai ştiu… Eu ce fac cu toată dragostea asta pe care Tu ai pus-o în fiinţa mea? Cui o dăruiesc? Pare că nimeni nu o vrea… Îmi amintesc că Tu mi-ai spus că iubirea doare… Nu mă aşteptam la aşa durere, recunosc… Pot să iubesc de la distanţă? Pot să fiu doar eu cu Tine? Pot să nu-mi mai doresc pe nimeni aproape? Te rog! Pentru că oricât de tare mă rănesc, chiar dacă unii mă zdrobesc prin cuvintele şi acţiunile lor, tot nu pot să nu îi iubesc, Doamne! Şi nu pentru că e o poruncă, ci pur şi simplu inima mea nu vrea să renunţe la a iubi! Sentimentul ăsta îi dă viaţă!  La a iubi cu toată fiinţa mea nu vreau şi nu pot renunţa, dar pot să mă îndepărtez? Doare prea tare, Tată! Dacă e cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine. Şi totuşi, nu voia mea, ci voia Ta să se facă până la capăt în viaţa mea! Nu înţeleg de ce, cea mai mare binecuvântare a mea din partea Ta, adică darul de a putea iubi “în ciuda faptului că”, trebuie plătit cu cel mai mare preţ: indiferenţa şi rănile produse de cei cărora le ofer bucăţi din sufletul meu… Dar vreau să iubesc, nu să fiu iubită! Mai bine să nu am pe nimeni care să mă iubească, decât să am în viaţa mea o mulţime de oameni care îmi spun că mă iubesc şi în clipa următoare mă mai ucid o dată, cu cuvintele şi acţiunile lor.

Chiar dacă vreau să cred din toaţă fiinţa mea că merită sacrificiul, pentru că Tu ai făcut la fel… eu nu sunt atât de puternică, Doamne! Şi Tu ştii că atunci când vin la mine cu teologie, citate, teorie, eu nu le pot răspunde decât într-un fel… Pentru că nu mă pricep aşa cum mi-aş dori la folosirea cuvintelor, aleg calea faptelor, a “punerii în acţiune a vorbelor”. Dar degeaba, Doamne! Ei nu văd. Sau nu vor să vadă! De fapt, cum să vadă, dacă nici măcar nu încearcă să mă cunoască cu adevărat? Să-mi cunoască inima, partea din mine care contează cu adevărat, unde se află valoarea mea… Ştiu că Tu vezi, şi nu mai e nevoie să Te atenţionez eu, dar nu mai pot să văd că toţi caută doar suprafaţă, superficialitate. Tu îmi vezi inima, Doamne, şi ştii după ce tânjeşte! Dar mai există aşa ceva aici, pe pământul ăsta? Sau sunt eu prea visătoare, prea idealistă? Aştept prea mult? Nu cred că mai mult decât ştiu că sunt capabilă, prin Harul Tău, să ofer în schimb…

Şi totuşi, Tu m-ai chemat să trăiesc la standarde înalte… Şi vreau să ard de pasiune pentru Tine! Chiar dacă asta înseamnă şi mai multă zdrobire. Şi ştiu că Tu nu iei decât atunci când vrei să dai mai mult. Şi dacă aş rămâne doar eu cu Tine, pentru mine asta ar însemna “mai mult”!