“Orice om pune la masă întâi
vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin
bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].
Dacă stăm să ne gândim puţin,
asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să
zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile
noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de
aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o
să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este
timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din
vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne
dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru
cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe
cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi
noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că
le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă
asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte
dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult
de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…
Uneori ne străduim atât de mult
să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea
noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea
Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de
mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar
cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar
putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere.
Va trebui să învăţăm să iubim oameni reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm
să nu avem pe cine să iubim.
Dar mai sunt şi cei din a doua
categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au
nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi
până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa
oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…
Oare chiar merită să te dai
altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de
“prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci,
sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii,
doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te
poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia,
poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să
oboseşti să mai porţi atâtea maşti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu