Poate din cauza asta scriu şi şterg şi iar scriu şi iar şterg, cam de o săptămână la postarea asta. E greu să scrii despre oameni. Mai ales despre categoria asta de oameni despre care vreau eu să scriu. Ei sunt “oamenii sufletului meu”…
De fapt, o să încep să vă povestesc despre oameni aşa, în general, ca mai apoi, încet, încet, să ajung la oamenii cei mai importanţi din viaţa mea. Şi să vedeţi de ce şi cum?! Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată am învăţat despre oameni! A fost anul în care am realizat cel mai bine că există oameni care vor rămâne lângă mine indiferent ce se va întâmpla. Şi am învăţat că vor fi întotdeauna oameni care vor pleca de lângă mine fără un motiv anume, fără o explicaţie. A fost anul în care m- am apropiat de unii oameni dar m- am şi îndepărtat de alţii. Şi dacă ar fi să spun ceva, în puţine cuvinte, despre anul 2011 aş spune că a fost un an cu oameni şi despre oameni!
Iubesc oamenii! Cred că pentru cei care mă cunosc cât de cât, asta e destul de evident! Iar pentru cei care nu mă cunoaşteţi, poate o să vă ajute să vă faceţi o idée despre asta, dacă o să vă spun că urmează să fiu asistent social în curând… Acum, pentru cei care ştiţi “cu ce se mănâncă” adevărata asistenţă socială, o să vă fie destul de clar că îi iubesc de nu mai pot pe oamenii care nu mai au aproape nimic pe lumea asta! Şi visul meu cel mai mare e să fac ceva pentru ei!
Îmi doresc atât de mult să nu mai avem ochi pentru ei doar la Paşte şi la Crăciun! Îmi doresc atât de mult să învăţăm să- i privim prin ochii lui Isus în fiecare zi, când trecem pe lângă ei. Îmi doresc atât de mult ca indiferenţa să dispară odată pentru totdeauna din vieţile noastre! Aş vrea să realizăm că se pot ascunde atâtea comori sub acele zdrenţe! Vreau să deschidem larg ochii în faţa acelor lecţii de viaţă! Da, oamenii ăştia, care nu mai au nimic şi pe nimeni pe lumea asta îmi fac inima să se umple de iubire necondiţionată, de compasiune, de dorinţa de a face ceva, de a fi mai mult, de a fi mai bună! Ei mă fac să vreau să merg mai departe, să lupt! Pentru ei vreau să schimb ceva! Pentru ei aş renunţa la comfortul şi comoditatea mea! Pe ei aş vrea să- i cuprind într- o îmbrăţişare nesfârşită şi să le arăt că- mi pasă mai mult decât o să pot să exprim vreodată! Pentru ei vreau să trec de la vorbe la fapte!
Apoi, mai sunt oamenii cărora abia anul ăsta le- am dat o şansă. Să mă cunoască şi să- i cunosc… Da, îi ştiam de ceva timp, dar din cauza a ceva ce ţine strict de mine, nu le- am dat ocazia să se apropie de mine. Acum îmi pare rău, ştiu că am făcut o greşeală, dar tot ce mai pot face e să profit la maxim de acum încolo de timpul pe care îl voi putea petrece alături de ei, să le dau ocazia să mă vadă aşa cum sunt eu cu adevărat şi să le dau ocazia să- mi arate cum sunt ei cu adevărat! Da, ei sunt pentru mine dovada că aparenţele înşeală!... [Citez: “Wow, Manu! Aşa vreau să te văd tot timpul!” Prietenii ştiu despre ce vorbesc! ;))]
Apoi, sunt oamenii sufletului meu, pentru care aş face oricând, orice! Nu sunt mulţi, dar sunt preţioşii sufletului meu! Ei sunt cei care mă fac să zâmbesc dar şi să plâng. Ei sunt cei care mă fac să- i iubesc mai mult decât orice, necondiţionat! Ei sunt cei care sunt alături de mine când am nevoie şi tot ei mă disperă şi mă fac să- mi doresc să plec pe Marte! Ei mă fac să- mi doresc să- i fac mândri de mine! Ei sunt cei pentru care nu sunt vrednică să mulţumesc! Ei sunt cele mai mari binecuvântări din viaţa mea. Ei sunt cei care mă uimesc în cele mai pozitive dar şi negative feluri! Ei au învăţat să aibă răbdare cu mine şi m- au făcut să- mi dezvolt, la rândul meu, îndelunga răbdare la maxim! Pentru ei sunt în stare să fac schiţe de predici! (Da, aţi citit bine! Am făcut asta!) Pentru ei sunt în stare să aştept ore în şir în gară! Pentru ei pot să merg 250 de km cu trenul personal doar ca să petrecem câteva ore împreună, ca apoi să mă întorc înapoi; tot 250 de km, tot cu personalul. Pentru ei sunt în stare să înfrunt prejudecăţi! Pentru ei pot să fac aceeaşi prăjitură de 3 ori, fără să mă supăr că nu au gustat niciodată din cele 3 ori din ea, şi o să o fac şi a 4-a oară! Pentru ei pot să trimit sms- uri de încurajare la 5 dimineaţa! Pentru ei pot să caut cărţi, citate sau melodii pe tot internetul, zile, nopţi întregi! Pentru ei pot să- mi cheltuiesc ultimii bani din portofel! Cu ei pot să stau ore în şir de poveşti! De dragul lor pot să ascult aceeaşi poveste de 1000 de ori. Ei mă încurajează dar mă şi descurajează de multe ori. Ei pot să vorbească zile la rând cu mine ca mai apoi să uite de mine pentru un timp. Ei pot să- mi spună cele mai faine cuvinte dar tot ei pot să fie răutăcioşi! Ei au cea mai mare grijă de mine, dar mă şi rănesc cel mai tare! Ei îmi dau avânt dar mă şi trag înapoi! Din cauza lor pot să râd până mă doare stomacul, dar tot din cauza lor pot să- mi fac perna ferfeniţă. Cu ei îmi doresc să- mi împărtăşesc realizările şi tot la ei caut un umăr pe care pot să plâng! Despre ei vorbesc cu Isus! De la ei mi- aş dori să vrea să mă cunoască cu adevărat. Pe ei doresc să- i văd fericiţi şi împliniţi! Alături de ei toţi vreau să- mi petrec veşnicia, Acasă! Cu ei aş vrea să petrec mai mult timp acum, aici. Pe ei aş vrea să- i am în fiecare zi aproape, să- i pot îmbrăţişa şi să le arăt ce înseamnă pentru mine! În faţa lor aş vrea să- mi deschid inima şi ei să facă la fel. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că pot avea încredere totală în mine. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că mă găsesc oricând aici.
Şi ei mă lasă de cele mai multe ori fără cuvinte, atunci când îmi spun cum ştiu ei mai bine despre felul în care mă văd… Pentru că ştiu să privească dincolo de aparenţe, dincolo de timiditatea mea, de temerile mele, de slăbiciunile mele, de tăcerea mea, de lacrimile mele, de zilele mele ploioase… şi să- mi vadă inima, bucuria, încrederea, tăria, zâmbetele, cuvintele care nu se mai termină, şi tot ce- i mai bun şi mai frumos în mine. Să- L vadă pe El în mine, pe Cel cu care vreau să mă aseamăn în fiecare zi mai mult. Din cauza lor inima mea explodează acum de fericire. Şi cum să fiu altfel decât fericită şi mai mult decât recunoscătoare când, citiţi şi voi şi vedeţi ce- mi spun unii dintre ei, exact când am cea mai mare nevoie?!... O să vă dau doar câteva din multele exemple, fără să dau vreun nume (ei se vor recunoaşte şi asta e suficient) ca să vedeţi ce mă ajută să merg mai departe şi să îmi doresc să fiu în fiecare zi o binecuvântare pentru cei de lângă mine, să rămân o ciudată şi o visătoare care vrea să schimbe lumea…
„Încerc să zâmbesc. Am învăţat ceva de la tine.”
„Mulţumesc mult, Manu... pentru încurajări şi pentru faptul că eşti un model de urmat pentru mine... Eşti o comoară de fată! Mulţumesc Domnului că există oameni ca tine!... Eşti o fată aşa de deosebită şi ai un fel de a fi nemaipomenit de plăcut... Aş vrea să fi conştientă de asta şi să te vezi aşa specială cum eşti!.. Eşti genul de om care mă atrage şi care mă impresioneză prin felul de a fi... Sincer aş vrea să vezi felul în care lumea din jur te priveşte şi felul în care lumea te apreciază!... Să îţi dai seama că acolo unde eşti laşi lucruri faine în oameni!”
„Nu mă cunoşti... şi sincer nici eu pe tine. Te- am văzut numa' pe facebook... Dar îmi place foarte mult cum gândeşti... Şi faptul că eşti o persoană foarte matură (am citit unele commenturi date de tine)... Sper să nu pară că exagerez dar sincer nu cunosc oameni care să fie aşa legaţi de Dumnezeu... Şi să îi fie recunoscători... Mă bucur ca mi- ai arătat o bucăţică din viaţa ta şi mă bucur că mai există pe lumea asta oameni cu adevărat speciali.”
„Eşti minunată, ţi- am mai spus, o fată cu super bun- simţ şi toate calităţile posibile. Te apreciez pentru ceea ce eşti.”
„Şi mă inspiri... Mai ales poza în care râzi aşa cu poftă şi ţi- ai dus mâinile la faţă. De fiecare dată când mă uit la poza aia... nush... eşti o făptură atât de minunată!! Bine... nu numai pozele cu tine mă inspiră... Tu! ai ceva special... Ştiu că acel ceva special îi Domnul... dar nu numai. Cred că o pus ceva în tine, nu ştiu ce. Tu mă faci să vreau să fiu mai bună... Inspiri hotărâre, determinare, fericire, pace, multe... Te iubesc mult şi motivul pentru care îţi spun toate astea, îi că vreau să fi aşa şi pe mai departe. Să nu te dai bătută niciodată, să inspiri şi pe alţii... Şi nu te chinui să fi nush cum, fi doar tu însăţi! Stai lângă Domnul orice ar fi. Eşti una din cele mai minunate persoane pe care le cunosc! Şi sincer, tu ai fost acolo de fiecare dată când am avut nevoie să cred în oameni din nou. Domnul mi- a vorbit prin tine, prin ce postai pe facebook, printr- o poză, prin simplul fapt că exişti... Pentru mine personal eşti un dar de la Dumnezeu! Şi îţi văd privirea, şi zâmbetul, şi reacţiile şi văd că eşti reală în ce faci, ce spui...”
„Mulţumesc că exişti, eşti o SORĂ ADEVĂRATĂ!!! Optimismul tău atât de mare m- a uimit mereu.” [Nu, nu John sau Tania sau Iulia mi- au zis cuvintele astea!]
Vă mulţumesc că existaţi! Vă mulţumesc că îmi coloraţi viaţa! Mulţumesc pentru fiecare secundă în care vă faceţi timp să vă gândiţi la mine şi mai ales când îmi şi daţi de ştire asta, prin cuvinte ca cele de mai sus. Ştiu că sunt spuse din inimă, nu doar ca să fie spuse şi nu aş putea să vă mulţumesc cum se cuvine pentru ele, pentru felul în care m- au făcut să mă simt, decât dacă aş putea să vă arăt inima... Cuvintele nu pot să exprime... Dar am încredere şi aştept cu nerăbdare ziua în care toate lucrurile vor fi făcute cunoscute! Mulţumesc că îmi daţi ocazia să fiu o încurajare pentru voi! Mulţumesc că aveţi curajul să mă vedeţi tot mai aproape de cum sunt eu cu adevărat!
VĂ IUBESC! PE BUNE!
"What happens to a man when he spills his heart on a page and he watches words flow away, then his feelings lie on the page alone, there waiting for someone who cares to read them, to open their eyes to see them, to see if they can make his thoughts their own... Letting you see through me now only consumes me... Forget your pain!"
sâmbătă, 31 decembrie 2011
joi, 29 decembrie 2011
marți, 27 decembrie 2011
ei nu înţeleg aşteptarea mea...
Da, dom'le, sunt o ciudată! Şi din categoria chestiilor care vă fac să afirmaţi asta despre mine e şi faptul că "la vârsta asta" sunt singură... Nu că aş simţi nevoia să dau cuiva vreo explicaţie, dar hai să vă spun cum stă treaba... Măcar să aveţi ceva sigur pe ce să vă bazaţi afirmaţiile... ;)) Nu sunt revoltată. Nu sunt frustrată. Nu sunt nicicum. Ideea e, că, cu cât stau mai mult de vorbă cu oameni care nu- mi înţeleg ciudăţenia, devin tot mai conştientă de faptul că a fi diferită nu e un defect. Îmi dau seama că nu mai ţin neapărat ca să fiu înţeleasă de toţi cei de lângă mine. Realizez în fiecare zi mai mult cine şi cum sunt şi ce merit. Nu, nu sunt mai bună decât niciunul dintre voi. Sund doar diferită. O ciudată diferită. Şi aşa, conştientă devenind tot mai mult de ceea ce sunt capabilă să ofer, devin şi mai conştientă de ceea ce merit. Şi când ştii ce meriţi, nu ai de ce să te mulţumesti cu mai puţin!
Şi acum, revenind de unde am plecat, o să vă povestesc puţin (nu cu cuvintele mele, pentru că nu vreau, ci cu câteva cuvinte absolut minunate- găsite pe un blog, al cărui nume nu mi- l amintesc momentan- şi care exprimă exact ceea ce gândesc eu...) de ce nu? încă!... fără să mă aştept să înţeleagă cineva ceva... Citez, aşadar:
Dar... "dacă nu poţi să iubeşti până nu vezi... înseamnă că nu ai încredere suficientă în Dumnezeu. El îţi va aduce persoana special pregătită, pentru a umple golurile şi eşecurile tale, iar tu vei fi alături de ea pentru a umple golurile şi greşelile ei[...] Trebuie să crezi că există... iar pentru aceasta, trebuie să te bazezi pe ceea ce Dumnezeu însuşi modelează cu mâinile Lui pentru a- ţi oferi. Dacă încă nu l- ai cunoscut, înseamnă că se lucrează atât la sufletul lui, cât şi la al tău. Pentru a se completa două piese, trebuie să coincidă forma uneia cu golul celeilalte... iar pentru aceasta, e nevoie de şlefuire şi zdrobire... El este cel pentru care aş putea să renunţ la tot ca să înţeleagă cât de mult pot să iubesc, dar nu- mi va cere asta niciodată, pentru că este El. El există aici şi acum, doar că ochii mei încă n- au învăţat să- l vadă. Mă aşteaptă aşa cum îl astept şi eu, doar că mai trebuie să ne rănim puţin sufletele ca să ne putem odihni unul în braţele celuilalt o viaţă întreagă. Nu dăunează sănătăţii voastre visele mele... Dragul meu, ştii că te aştept... şi visez să te- ntâlnesc sub privirea ochilor Lui. Aştept prima noastră întâlnire, când privirile vor rosti cuvinte fără sunete..."
Şi acum, revenind de unde am plecat, o să vă povestesc puţin (nu cu cuvintele mele, pentru că nu vreau, ci cu câteva cuvinte absolut minunate- găsite pe un blog, al cărui nume nu mi- l amintesc momentan- şi care exprimă exact ceea ce gândesc eu...) de ce nu? încă!... fără să mă aştept să înţeleagă cineva ceva... Citez, aşadar:
"Doamne, el trebuie să fie atât de înalt, încât şi atunci când
stă în genunchi să ajungă la
Cer. Umerii lui trebuie să fie suficient de laţi pentru a
purta povara unei familii. Buzele sale trebuie să fie destul de puternice pentru a zâmbi, suficient de ferme pentru
a spune "nu" şi suficient de moi pentru a săruta. Dragostea lui trebuie să fie atât de adâncă încât să fie ancorată în Cristos şi
atât de largă pentru a cuprinde o întreagă lume pierdută. Trebuie să fie
suficient de activ pentru a câştiga suflete, atât de mare pe cât de blând, atât
de măreţ pe cât de plin de gingăşie, iar braţele lui trebuie să fie suficient
de puternice pentru a purta un copil!"
Da, asta e descrierea LUI. Da, poate asta explică de ce sunt încă singură... Pentru că încă nu l- am întâlnit pe el. Şi chiar dacă descrierea asta pare "prea- prea", cred că el există undeva pentru mine, pentru că merit... Da, sunt conştientă că nu va fi uşor. Da, sunt conştientă că nu sunt mulţi băieţi care să se potrivească descrierii...
Dar... "dacă nu poţi să iubeşti până nu vezi... înseamnă că nu ai încredere suficientă în Dumnezeu. El îţi va aduce persoana special pregătită, pentru a umple golurile şi eşecurile tale, iar tu vei fi alături de ea pentru a umple golurile şi greşelile ei[...] Trebuie să crezi că există... iar pentru aceasta, trebuie să te bazezi pe ceea ce Dumnezeu însuşi modelează cu mâinile Lui pentru a- ţi oferi. Dacă încă nu l- ai cunoscut, înseamnă că se lucrează atât la sufletul lui, cât şi la al tău. Pentru a se completa două piese, trebuie să coincidă forma uneia cu golul celeilalte... iar pentru aceasta, e nevoie de şlefuire şi zdrobire... El este cel pentru care aş putea să renunţ la tot ca să înţeleagă cât de mult pot să iubesc, dar nu- mi va cere asta niciodată, pentru că este El. El există aici şi acum, doar că ochii mei încă n- au învăţat să- l vadă. Mă aşteaptă aşa cum îl astept şi eu, doar că mai trebuie să ne rănim puţin sufletele ca să ne putem odihni unul în braţele celuilalt o viaţă întreagă. Nu dăunează sănătăţii voastre visele mele... Dragul meu, ştii că te aştept... şi visez să te- ntâlnesc sub privirea ochilor Lui. Aştept prima noastră întâlnire, când privirile vor rosti cuvinte fără sunete..."
"Toate rugăciunile pentru noi, poartă ecoul speranţei, că într- o zi... sau poate într- o seară, te voi întâlni... şi atunci va fi pentru totdeauna, sub privirea Ochilor Lui... Noi doi, iar secretul nostru va fi însuşi Isus, iar dragostea se va transforma în povestea Iubirii Lui, pentru generaţia tristă
în care respiră fiinţele noastre, desenând un zâmbet real de la un capăt la
celălalt de Pământ. Te aştept! Ce- mi doresc, e să mă aştepţi şi tu,
măcar la fel de mult cum te aştept eu..."
Iar el va putea să spună despre mine: "Pentru că ai fost singura care mi- ai oferit inima, fără ca
eu să ţi- o dăruiesc pe a mea. Pentru că eşti cea mai puternică fată pe care o cunosc..."
luni, 26 decembrie 2011
Şi esenţa?…
Am ajuns din nou aici… Adică acolo unde ziceam anul trecut pe vremea
asta, când scriam frumos despre Crăciun şi despre ce e şi nu e această
sărbătoare, că nu o să mai ajungem… Din câte înţeleg eu, toată lumea urăşte
agitaţia asta care cuprinde oraşe, case, inimi… şi totuşi, străzile,
magazinele, inimile îs pline… de oameni nervoşi, egoişti, de frustrare…
Cineva o să se şteargă acum la ochi şi o să încerce să mai citească o
dată fraza de mai sus… Pentru că am îndrăznit să vorbesc despre oameni egoişti
tocmai acum, în luna în care generozitatea atinge puctul culminant… Serios?
Oare cât o să mai continuăm să ne minţim? Mie începe să- mi fie greaţă de
generozitatea asta pe bandă, 3 zile pe an… Dar unde ne sunt ochii, inimile, în
restul zilelor dintr- un an? Sunt 3 zile în care săracii nu mai sunt săraci,
bătrânii nu mai sunt singuri, copiii abandonaţi se simt importanţi, pentru că
toţi, ca la comandă, ne amintim de ei… Şi- apoi îi uităm pentru încă un an… Da,
scriem toţi despre asta, ştim ce şi cum şi cât şi unde şi cu cine, dar hai să
recunoaştem că practica ne omoară! Hai să recunoaştem că dacă ne deschidem
ochii şi inimile doar pentru 3 zile pe an nu o să rezolvăm nimic… De ce în 20
martie nu- i dai bani, că ştii tu că o să- i folosească să- şi cumpere ţigări
sau băutură, dar în 23 decembrie “ţi- e milă” de el şi- i dai un leu să- şi ia
un covrig? De ce în iulie nu o vezi pe tanti care vinde flori la colţul străzii
dar în decembrie te- ai hotărât că- ţi plac buchetele cu flori uscate? De ce
doar în decembrie devii conştient că e mult mai importantă fericirea din ochii
celor dragi atunci când le oferi ceva, oricât de “neînsemnat”, decât să ştii că
ai portofelul plin, pentru ziua de mâine, că doar e criză!? Sau şi mai important… când o
să înveţi să oferi din timpul tău oamenilor dragi din viaţa ta? De ce nu pui în
aplicare ceea ce tot scrii, ca să- i înveţi pe alţii? Că doar tu ştii…
De ce nu faci din fiecare zi o zi de Crăciun? De ce nu vrei să- ţi
întipăreşti în suflet, o dată pentru totdeauna, adevărata semnificaţie a Crăciunului?
De ce nu vrei să înţelegi că nimeni, niciodată, nu va mai face ceea ce El a
făcut pentru tine? De ce te laşi îngropat în lucruri artificiale când nu există
nimic mai perfect decât să trăieşti fiecare clipă însufleţit de conştienţa
prezenţei Lui permanente? Îţi spui că anul ăsta o să fie diferit dar când e să
treci la fapte urmezi în fiecare an acelaşi ritual. Ştii în ce zi o să mergi la cumpărături. Ce o să
cumperi. De unde. Cui o să îi faci cadouri. O să faci 5 prăjituri. 6 cozonaci.
100 de sarmale. La ora 1:00 o să vină
colindătorii. E atât de uşor să zici că te vei schimba, dar atât de greu să
treci la acţiune… E atât de greu să te împotriveşti curentului! E atât de
ciudat să fii diferit! Dar merită! La urma- urmei Crăciunul e despre El, despre
Isus! El ar trebui să aibă parte de toată atenţia ta, spre El ar trebui să- ţi
îndrepţi inima explodând de recunoştinţă! Lui ar trebui să- I spui că- L
iubeşti şi că El e tot ce îţi doreşti de Crăciun! După prezenţa Lui ar trebui să
tânjeşti… Pe El ar trebui să- L sărbătoreşti! Lui ar trebui să te gândeşti să-
I oferi tot ce ai mai bun… Pentru că, gândeşte- te… Cel mai frumos cadou pe
care I l- ai putea face e inima ta… doar că făcându- I acest cadou, ţi- l faci,
de fapt, ţie… pentru că El îţi va accepta inima aşa cum i- o oferi, poate
zdrobită, rănită, dezamăgită, împovărată, frântă şi- ţi va da în schimb una
întreagă, plină de bucurie, pace, recunoştinţă şi mirare în faţa a tot ceea ce
a făcut şi continuă să facă pentru tine… Prezenţa Lui pur şi simplu îţi va
îmbogăţi viaţa pentru totdeauna, nu doar în ziua de Crăciun…
Anul ăsta, mai mult ca oricând, mi- am permis să mă bucur mai mult de
sărbătoarea din sufletul meu decât de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu am mers cu colinda, nu m- am
întâlnit cu prietenii, nu am făcut nimic “special”. Am preferat să fiu doar eu
cu El, m- am bucurat de prezenţa Lui şi am lăsat ca lacrimile de recunoştinţă
să- mi curgă în voie… Am lăsat uimirea să- mi cuprindă încă o dată inima. Mi- am
regăsit apoi zâmbetul printre lacrimi. Mi- am lăsat inima să- I cânte. I- am
simţit îmbrăţişarea în singurătatea mea. L- am auzit şoptindu- mi că a meritat…
Şi când inima ţi- e plină, ce să- ţi mai doreşti? Un singur lucru doar…
să vină mai repede ziua în care voi putea sta strâns în îmbrăţişarea Lui,
pentru totdeauna!
sâmbătă, 3 decembrie 2011
duminică, 27 noiembrie 2011
duminică, 30 octombrie 2011
duminică, 16 octombrie 2011
El oricum o să fie cel mai iubit dintre pământeni!
Tocmai am realizat cât de preţioasă poate să fie o femeie care îşi doreşte mai mult decât orice să fie o femeie după Inima Domnului! Vorbesc aici de FEMEIA CINSTITĂ (vezi Proverbe 31)! Domnul spune că “Blestemat este omul care se încrede în om! (Ieremia 17: 5b)... Şi eu cred, sincer, că se referă aici la excesul de încredere pe care ajungem să- l avem uneori în oameni, punându- i în locul nepotrivit din viaţa noastră, locul acela care ar trebui să Îi aparţină doar Domnului! Nu cred că e vorba să îi privim pe toţi oamenii cu suspiciune şi să nu mai avem deloc încredere în nimeni. Dar cred că e unul din domeniile în care trebuie să fim foarte prudenţi! Pentru că, dacă am trecut puţin prin viaţă, ştim, şi nu are rost să negăm, că oamenii sunt oameni! Cum zicea cineva “Să nu uităm că şi prietenii sunt oameni!” La fel, aş zice eu, şi cei din familia noastră, şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru sunt oameni… Şi mai devreme sau mai târziu, unii dintre ei vor ajunge să ne dezamăgească… De multe ori, parcă cei de la care ne aşteptăm cel mai puţin…
Dar în Proverbe 31 spune că dacă inima soţului ei se încrede în ea, în femeia cinstită, acestuia nu- i va lipsi nimic de valoare… Gândeşte- te bine la asta. Eu recunosc, până azi nu mi- am pus problema asta! Dar gândindu- mă acum, mai în profunzime, sunt şi mai conştientă cu ce potenţial am fost creeată, ca şi femeie! Realizez acum că am primit această capacitate imensă şi că depinde de mine să mi- o dezvolt. Pentru mine, asta tocmai a deveni o motivaţie şi mai puternică să devin în fiecare zi mai mult din ceea ce doreşte Domnul să fiu, pentru ca atunci când o să ajung să fiu soţia cuiva, acesta să poată să se încreadă (şi) în mine, şi făcând asta, să nu îi lipsească nimic de valoare! Să îl îmbogăţesc prin asta, prin faptul că sunt soţia lui, şi că poate avea încredere în mine! Vreau ca viitorul meu soţ, dacă s- ar întâmpla să rămână doar cu mine ca soţie, şi nimic altceva, pe acest pământ… totuşi, să fie cel mai bogat om de pe pământ!
Da, sunt conştientă că o căsnicie trebuie să se bazeze şi pe încredere reciprocă, deci e clar că şi bărbaţii au această capacitate… dar Domnul mi- a pus aceste gânduri în inimă în timp ce citeam despre femeia cinstită, acolo unde se menţionează clar că “Inima soţului ei se încrede în ea şi nu- i va lipsi nimic de valoare…” Despre femeie, deci!
Şi acum, dorinţa mea arzătoare rămâne, Doamne, să dobândesc fiecare calitate a acelei femei despre care se vorbeşte in Proverbe 31, înainte chiar de- a deveni soţia cuiva… Şi mulţumesc că deja ai început să dezvolţi în mine unele din calităţile menţionate acolo. Şi mulţumesc că mă vei face o extraordinară binecuvântare pentru el, la fel cum pe el îl vei face o extraordinară binecuvântare pentru mine. Şi cred că el va fi respectat (şi) din cauza mea la fel cum eu voi fi un motiv de laudă pentru el şi pentru copiii noştri. Şi căminul nostru va fi acel cămin în care oricine va intra, va fi binecuvântat! Şi mulţumesc că într- o zi, vom spune amândoi: A meritat fiecare clipă de aşteptare!
duminică, 18 septembrie 2011
De ce nu- mi mai pot permite să fiu tristă? (Sau de ce nu mă pot integra într- o lume a colţurilor de buze învinse de forţa gravitaţională?)
Tot încerc să găsesc răspunsuri la întrebarea asta de ceva timp… de ce? Pentru că simt că mă integrez
tot mai greu într- o lume a oamenilor trişti… O lume care mi se pare că începe
să ia proporţii tot mai mari cu fiecare frunză căzută. Mai cade o frunză şi
alte două colţuri de buze sunt învinse de forţa gravitaţională… Şi e grav,
pentru că e toamnă! Şi ştim cu toţii ce se întâmplă cu cele mai multe frunze toamna… Mă dor
căderile astea! Chiar dacă indirect… Şi asta până la un punct, pentru că tot
mai mulţi oameni pe care îi iubesc încep să fie afectaţi de fenomenul ăsta. Şi
ceea ce a fost indirect până acum, devine direct, pentru că dacă cineva pe care
îl iubesc e afectat, mă afectează şi pe mine! Dacă e ceva ce mă doare pe lumea
asta e să văd oameni trişti. Şi asta cu atât mai mult cu cât ei fac parte din
lumea mea! Mă doare că nu pot să fac mai mult decât îmi confirmă ei că fac. Mă
devastează gândul că poate exact în momentul ăsta, cineva drag mie e trist şi
eu nu pot să fac nimic să schimb asta… Mă doare că nu pot să le dau ochii mei,
inima mea, măcar pentru o secundă… Să vadă circumstanţele, să se vadă pe ei
prin ochii mei… Să vadă binecuvântările, nu lipsurile; să vadă frumuseţea, nu
lipsa ei; să conştientizeze că aici nu e Acasă; să vadă maturitatea dobândită
dincolo de suferinţă; să vadă iubirea, nu indiferenţa; să- i vadă pe cei care
au nevoie de zâmbetul lor, nu pe cei care îi fac să plângă; să vadă ce au, nu
ceea ce le lipseşte; să vadă esenţa, nu suprafaţa; să vadă că dimineaţa e mai
frumoasă după o noapte cu furtună…
Gândindu-mă la toate astea am realizat care ar fi unul din răspunsurile
la această întrebare: nu mai pot să fiu tristă pentru că aşa am ales eu! Pentru
că nu mai e nevoie de încă o frunză căzută! Pentru că frunzele care stau să
cadă au nevoie de exemplul unei frunze
care luptă să rămână conectată la esenţa care o menţine în viaţă! Pentru că nu-
i nimic mai fain decât să vezi că ceilalţi sunt încurajaţi când se uită la
tine! Când ştii că cineva îşi pune semne de întrebare în legătură cu ceea ce
vede că se întâmplă cu tine… Pentru că nimic nu- ţi dă mai mult curaj de- a
continua să lupţi pentru zâmbetele tale şi ale oamenilor pe care îi iubeşti
decât confirmările că lupta ta începe să dea roade. Pentru că nu e nimic mai
fain decât să primeşti sms- uri de genu’: “Mi- ai făcut seara mai fumoasă cu
bună- dispoziţia asta a ta!” sau “Să vezi ce zâmbesc acum aici cu gura până la
urechi!” sau “Eşti dusă rău de tot, Manu!” sau “Mor aici
de râs. Uite, de- asta eşti super tare!”… Şi să ştii că în spatele acestor cuvinte se ascunde un zâmbet larg şi
plin de recunoştinţă, în locul tristeţii dinainte. Nu pot să găsesc sentiment
mai fain decât să ştiu că oameni pe care îi iubesc zâmbesc din cauza mea!
Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi! Iar uneori, să faci pe
cineva să zâmbească se poate dovedi a fi cel mai greu lucru de realizat din
lume! Alteori, simt că aş renunţa la toate zâmbetele mele doar ca să văd un
zâmbet venit din suflet, pe chipul unui om drag. Alteori, simt că aş fi în
stare să plâng o zi întreagă pentru ca cel drag să poată zâmbi măcar pentru o
secundă, cu adevărat!
Crezi că mie nu mi- e greu? Crezi că nu- mi vine să plâng, să renunţ, să
ţip? Crezi că e doar soare pe strada mea? Crezi că pe mine nu mă doare? Că sunt
imună la lacrimi? Crezi că eu nu mă simt singură chiar şi atunci când sunt
înconjurată de “prieteni”? Crezi că eu nu adorm plângând? Sau crezi că eu sunt
înţeleasă de toţi cei de lângă mine? Crezi că nu ştiu ce- i disperarea?
Indiferenţa? Trădarea? Minciuna? Dezamăgirea? Crezi că mie nu îmi vine să
renunţ? Crede- mă că toate astea şi multe altele mi se întâmplă. Dar pălesc la
fel de repede cum apar, în faţa gândului că trebuie să fiu puternică pentru cei
pe care îi iubesc. Mă gândesc doar la încurajările pe care le va aduce zâmbetul
meu şi îmi înghit repede lacrimile. Mă
gândesc la impactul pe care simple cuvinte ca “Totul va fi bine! Sunt alături
de tine! Poţi să contezi pe mine!”, spuse din inimă şi cu credinţa sinceră că
aşa va fi, şi ideile de genu’: “Nu mai pot! Renunţ!” dispar ca prin minune!...
Mă gândesc că oamenii au nevoie de zâmbetul meu şi ideea asta mă face să nu mai
fiu egoistă… Să nu mă mai gândesc atât de mult la mine, când e ceva cât de
puţin ce pot să fac pentru cel de lângă
mine… Şi nu e nimic mai fain decât să vezi că faptul că ai renunţat la
tine şi ai hotărât să faci ceva pentru cei dragi a făcut o diferenţă! Şi nu e
vorba să fii ipocrit, prefăcut, să pretinzi că tu nu ai niciodată nevoie de
ajutor… Ci e vorba de faptul că alegi mai bine să fii tu o încurajare, decât să
fii încurajat; mai bine să iubeşti decât să fii iubit; mai bine să dai decât să
primeşti; mai bine să acţionezi decât să vorbeşti; mai bine să renunţi la tine
în favoarea celui de lângă tine… Iar dacă poţi să găseşti un echilibru, atunci
e perfect!
Apoi… mai sunt multe motive pe care nu o să le mai scriu acum aici, dar
care mă fac totuşi să lupt să- mi păstrez zâmbetul în suflet şi pe buze… Şi
sunt convinsă că multe din ele există şi în viaţa ta… şi nici nu trebuie să
faci mari eforturi pentru a- ţi da seama de existenţa lor… Şi asta ar trebui
să- ţi dea de gândit!
Totuşi, una din cele mai puternice motivaţii de a- mi păstra zâmbetul, e
gândul la minunile de doar câţiva anişori, pe care le- am văzut pe holurile
spitalelor de oncologie şi hematologie… Nu aveau păr pe cap, aveau mai multe
branule într- o mânuţă decât ştiau ei să numere, aveau mai mult timp petrecut
în spitale decât acasă, au suportat mai multă durere decât îşi pot imagina
unii… şi totuşi, ZÂMBEAU! Pur şi simplu mi- au topit inima… Şi având imaginile
alea în minte nu îmi mai pot permite să nu zâmbesc. Dacă aveam vreun drept să nu
fiu fericită şi mulţumită, l- am pierdut în momentul în care am mai primit o
şansă! Şi cum să fiu altfel decât recunoscătoare când ştiu că Tati m- a scos
din mâinile împuţitului de cancer? M- a ales tocmai pe mine… Şi dacă ăsta ar fi unicul
motiv, ar fi mai mult decât suficient… Dar nu e.
El e Motivul pentru care zâmbesc chiar şi atunci când mi- e greu! El îmi
dă putere! Fără El, aş fi doar o altă frunză căzută… Cu El, sunt o frunză care
stă strâns legată de Inima Lui, Locul de unde primesc puterea de a zâmbi…
joi, 8 septembrie 2011
"Hai să ne oprim cu toţii din goana după hârtii..."
Cred că şi tu ţi- ai dorit, la un moment dat, să devii cineva, să ai un impact, să reuşeşti să schimbi ceva în bine, să laşi ceva în urma ta... Dar, cândva, undeva pe drum, ţi s- a implementat ideea că pentru a putea face toate aceste lucruri trebuie să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Aşa că începi să te conformezi... Şi începi să dai din coate, să te zbaţi, să îţi uiţi principiile, să mai accepţi un compromis... Doar ca să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Că doar ai o motivaţie bună!... Serios? De parcă nu ştii că o să tot tai câte puţin din motivaţia aia până o să se aleagă praful de ea, pentru că pe parcurs afli cum stau lucrurile, cum trebuie să fii odată ajuns acolo "sus"... O să găseşti alte motivaţii. O să afli despre aspecte ale unor lucruri de care nu ştiai nimic până să ajungi acolo. O să cunoşti oameni care o să te facă să îţi uiţi prietenii. O să uiţi de unde ai plecat. O să uiţi de ce ai vrut să ajungi acolo... O să ajungi ca cei pe care voiai să- i schimbi cândva. O să accepţi lucruri pe care voiai să le schimbi. O să- i laşi pe alţii să aibă asupra ta reversul impactului pe care doreai să- l ai tu asupra celor de lângă tine... O să te laşi schimbat în loc să schimbi tu...
Deci... de ce să dai din coate ca să ajungi "sus" pentru că ai înţeles tu că doar de acolo ai putea să fii auzit? Şi când ajungi acolo, să uiţi cu ce gând ai plecat la drum... Nu crezi că o luptă reală, care să merite, să lase urme, să facă diferenţa, ar fi aceea de a începe să lupţi pentru ca „cei de jos” să se poată face auziţi? De acolo de unde sunt... Oare nu ar fi mai eficient să lupţi pentru ei, dintre ei? Să începi să te confunzi cu ei... Să îi asculţi cu adevărat... Cred că adevăratele poveşti sunt acolo „jos”, acolo unde am învăţat să privim tot mai rar... Ei merită lupta! Merită să faci sacrificii pentru ei! Merită să investeşti în ei! Merită! Merită! Merită!
Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...
Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...
[A nu se generaliza. Sunt conştientă că există o mulţime de oameni care nu şi- au pierdut motivaţia pe drum. Care şi- au păstrat integritatea. Care au ajuns "sus" şi au făcut o diferenţă! Care nu au uitat nici o clipă pentru ce sunt acolo... Şi chiar dacă ei sunt "sus", inima lor e "jos", cu cei de acolo. Dar am scris ce am scris dezamăgită fiind de unele cazuri particulare...]
duminică, 4 septembrie 2011
luni, 29 august 2011
"Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?"
"Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?
Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!
Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?
Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!
Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"
luni, 22 august 2011
Un suflet în zi de sărbătoare…
Seninul mă invadează,
când mă gândesc la evenimentul care s-a petrecut în viaţa mea exact în urmă cu
un an... Timpul trece la fel pentru toţi, dar în funcţie de ceea ce se întâmplă
în viaţa noastră, în funcţie de anumite evenimente care ne marchează, ne
schimbă viaţa, mai mult sau mai puţin, parcă ne-am creat fiecare un mod propriu
de-al măsura şi împărţi... Niciodată, ziua de 22 august 2010 nu o sa însemne
pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine... În concluzie, nu o să te raportezi
la această zi aşa cum o fac eu. Pentru mine, înseamnă un nou început... Aş
putea spune un nou început oficial, oarecum. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în
ziua aia a fost doar o „oficializare” a unei decizii pe care eu o luasem cu
ceva mai mult timp în urmă. Dacă aş putea să întorc timpul înapoi, ăsta e unul
din momentele alea în care aş face lucrurile puţin altfel. În sensul că nu aş
mai aştepta atât. Motivele (de fapt a fost unul şi bun) pentru care am amânat
mi se păreau atunci plauzibile (bine, poate erau oarecum) dar azi nu le-aş mai băga
în seamă. E semn bun şi ăsta, zic eu... Pentru că experienţa aia, chiar dacă
m-a făcut să amân un moment atât de important, m-a schimbat pentru totdeauna! A
fost dureroasă! Dar a fost necesară. Sunt recunoscătoare? Oricât ar părea de
ciudat, da, sunt!
În caz că nu v-aţi
dat deja seama... momentul acela atât de important despre care vorbesc e
botezul! Şi motivul din cauza căruia am amânat să mă botez a fost o consecinţă
a bolii ăleia despre care unii dintre voi aţi auzit doar din filme, numită
cancer. Motivul exact nu o să-l scriu aici. Încercaţi să vă imaginaţi... Ceea
ce vă pot spune sigur e că nu a fost acela pe care sunt sigură că unii dintre
voi vi l-aţi imaginat, şi anume faptul că mă supărasem pe Dumnezeu! Nici vorbă!
Din contră, chiar dacă a durat un timp, asta m-a apropiat şi mai mult de El,
m-a făcut să înţeleg că e spre binele meu. Nu am înţeles atunci şi nici
acum nu ştiu în totalitate răspunsul la
întrebarea „De ce eu? De ce asta?” Dar ceea ce ştiu e că nu exista o cale mai
sigură şi mai bună pentru mine pentru a ajunge aici unde sunt azi! (Stiţi că îs
fazele alea prin care se zice că trece orice bolnav. Nah, probabil doar ca
să-mi scot încă o dată în evidenţă ciudăţenia, eu nu am trecut prin toate! Şi
faza aia, în care eşti supărat pe Dumnezeu a fost una din fazele prin care nu
am trecut! Nu zic că nu au existat „de ce?”-uri, dar pur şi simplu nu am ajuns până
acolo încât să fiu supărată! În schimb, cred că eu am adăugat alte faze. Şi
anume faza în care ajungi la psihologul spitalului din cauză că începi să plângi
de dimineaţa de la 7, de când vezi Clujul de pe Dealul Feleacului şi până după-
masa târziu, când pleci din Cluj. Dup-aia mai plângi puţin şi pe drum, că îţi
aminteşti că peste două săptămâni o iei de la capăt. Doar că acum o iei puţin
mai uşor, pentru că trebuie să mai şi vomiţi. :)) Nu ştiu dacă există faza în
care pur şi simplu stai şi numeri picăturile de citostatice care ţi se scurg
din perfuzie în venele abia găsite [după x la puterea n încercări =))], dar la
mine a fost şi asta. Bine, detaliile astea vi le-am dat doar ca să vă amuz şi
pe voi puţin şi să mă amuz şi eu, pentru că atunci când se petreceau, nu puteam
să fac asta! :)) Acum o fac de câte ori am ocazia!)
Dar de altundeva am plecat... şi altundeva vreau să ajung... Bine, faptul că am
ocolit atâta a fost cu un scop...
Vorbeam despre
botez... Îmi amintesc atât de multe detalii, încât parcă s-a întâmplat ieri... Ştiu
că bucuria mă apucase cu ceva timp înainte de ziua cu pricina, dar în ziua aia
pur şi simplu simţeam eu că radiez! Inima îmi zâmbea şi eu zâmbeam cu toată
fiinţa! Eram atât de fericită! Mă simţeam atât de iubită, atât de specială! Atât
de privilegiată! Şi a ţinut starea asta o vreme destul de îndelungată. Pur şi
simplu simţeam că sunt un izvor nesecat de fericire şi iubire. Nu a durat 3
zile, nici 3 săptămâni şi nici 3 luni... Nu ştiu cât a durat, sincer, dar ştiu
că au apărut momente în care acea bucurie a început să interfereze cu altfel de
stări. Stări mult diferite, opuse chiar... A fost un an în care am fost prin păduri
tropicale, am avut pace, am fost liniştită, am putut să stau la umbră şi departe
de probleme dar apoi a apărut şi deşertul, singurătatea, nesiguranţa,
lacrimile... A fost un an în care am râs dar am şi plâns; am fost aproape de El
dar apoi m-am îndepărtat puţin; am avut încredere oarbă în El şi apoi am
încercat să fac eu lucrurile cum credeam că trebuie făcute; l-am lăsat pe El să
aleagă pentru mine apoi am ales eu... au fost urcuşuri şi coborâşuri; a fost
lumină şi a fost întuneric; m-am simţit protejată şi m-am simţit abandonată;
m-am simţit utilă şi am simţit că nu-s bună de nimic; m-am simţit preţioasă şi
au fost multe momente când simţeam nevoia să-mi repete toţi cei în a căror părere
aveam încredere că sunt aşa, şi abia acceptam asta; m-am simţit binecuvântare pentru
cei de lângă mine şi apoi am ajuns să cred că nu mi s-ar simţi lipsa dacă nu aş
mai fi... am cântat de bucurie şi am ţipat de disperare; am mers înainte, demnă,
dar m-am şi târât, dorindu-mi să renunţ
la fiecare secundă... m-am simţit puternică şi apoi am avut nevoie să fiu
ridicată; am primit răspunsuri la întrebări ca mai apoi să ajung să am mai
multe întrebări decât răspunsuri... am avut oameni lângă mine şi am rămas
singură... L-am bucurat, L-am făcut Mândru pe Tati de mine, ca mai apoi să Îl întristez,
să-L dezamăgesc... A fost un an ciudat, dar în cel mai perfect mod cu putinţă!
Pur şi simplu am avut momente în care rămâneam cu gura căscată în faţa a ceea
ce Isus făcea pentru mine! Aş schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în
viaţa mea cu altceva? Categoric nu! De ce? Pentru că ştiam că prin orice ar fi
trebuit să trec El era acolo! Chiar dacă nu Îl simţeam tot timpul atât de
aproape cât mi-aş fi dorit, ştiam că nu m-ar lăsa singură nici măcar o clipă!
Ştiam că nu va îngădui ca în viaţa mea să vină ceva peste care să nu pot să
trec, cu ajutorul Lui! Ştiam că are încredere în mine! Ştiam cum mă priveşte! Ştiam
că are un vis pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat în viaţa mea, mă ducea, mai
devreme sau mai târziu în braţele Sale de Tată... Mă ştiam în siguranţă! Ştiam
că eu, cea reală, până la cele mai mici detalii, sunt cea pe care El o vede
şi chiar dacă nu se vedea tot timpul la suprafaţă asta, în adâncul sufletului
meu ştiam şi ştiu cine şi cum sunt datorită Lui! Toate astea le ştiam şi le
ştiu şi acum, le păstrez în suflet ca pe nişte comori...
Mulţumesc Isus
pentru absolut tot ce ai crezut de cuviinţă să se întâmple în viaţa mea şi s-a
întâmplat. Mulţumesc pentru ceea ce eşti Tu în viaţa mea! Mulţumesc pentru ceea
ce sunt eu datorită Ţie! Mulţumesc pentru modul în care mă vezi! Mulţumesc că
sunt o făptură atât de minunată! Mulţumesc pentru oamenii din viaţa mea care
sunt alături de mine şi mă încurajează şi mă iubesc mai mult decât merit!
(Mulţumesc că mi-ai demonstrat că există, chiar dacă pot sa îi număr cu
uşurinţă, fără să-mi fie teamă că greşesc!) Mulţumesc mai ales pentru cei
pentru care pot să fiu şi eu o binecuvântare şi o încurajare! Mulţumesc pentru
visul Tău pentru viaţa mea... Mulţumesc că nu Te saturi să-mi repeţi că Tu m-ai
creat aşa cum sunt şi că Tu nu ai făcut decât capodopere. Mulţumesc că mă ajuţi
să înţeleg... că nu mă mai las afectată de părerea celor care nu pot să mă vadă
aşa... Mulţumesc pentru Sacrificiul pe care L-ai făcut pentru ca eu să pot să fiu astăzi aici unde sunt, aşa
cum sunt. Mulţumesc că nu renunţi la mine! Mulţumesc că nu m-ai dezamăgit
niciodată! Mulţumesc că ai făcut posibil ca ziua de 22 august 2010 să existe în
viaţa mea, exact aşa cum a fost! Mulţumesc că ai avut şi că ai în continuare răbdare
cu mine! Mulţumesc că îţi aparţin în întregime! Mulţumesc că m-ai vindecat!
Mulţumesc pentru că sunt lumina ochilor Tăi! Mulţumesc pentru toate lucrurile
pentru care pot să-ţi mulţumesc! Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat! Şi cuvintele tot nu pot să exprime...
marți, 16 august 2011
Trebuie să fii puternică pentru a- ţi permite să iubeşti în felul ăsta... Cu adevărat, adică!
"- Ai să mă ai lângă tine?
- Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
- Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
- Nu? tresărise el.
- Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
- ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
- Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"
(Ionel Teodoreanu)
- Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
- Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
- Nu? tresărise el.
- Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
- ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
- Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"
(Ionel Teodoreanu)
luni, 15 august 2011
Regăsire… sau “zborul de fluturi al celei dintâi tăceri”.
“…De când o ţinea minte, o ştia fără să o cunoască. Cu toată vitalitatea
ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintâi, apoi treptat feminizată,
ea era o “tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta
parfum. Nu “informa” pe nimeni despre ea[…] Şi talentul ei tot o “tăcere” era.
Dar acesta era farmecul ei: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor
de umbră... Darul acesta spontan, instinctiv, poate complet inconştient, de-a se
situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată,
ea îl avea desigur[…] Femeia- tăcere…” (Ionel Teodoreanu)
miercuri, 10 august 2011
Celei aşteptate - Mihail Săulescu
"Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma, Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii... Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii; Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai, Că porţi ceva în tine din rozele de Mai, Tu, care eşti departe — şi poate n-ai să vii... ... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti, Tu, care azi nu eşti — Şi poate niciodată aievea n-ai să fii... Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde, Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s-aprinde, — Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit, Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n-ai să vii."
miercuri, 6 iulie 2011
Lecţii de viaţă...
M-ai învăţat...
să cred în Tine, atunci când îmi e cel mai greu.
s-aştept în tacere, atunci când, aparent, întrebările mele rămân fără răspuns.
să visez măreţ, arătându-mi parte din Visul Tău pentru viaţa mea...
M-ai învăţat...
că renunţare nu-nseamnă întotdeauna nepăsare.
că singurătatea nu există pentru cei peste a căror viaţă domneşti Tu.
că pentru a fi lumină şi sare e nevoie de zdrobire, renunţare.
că şi atunci când doare tare, la Tine există vindecare şi alinare.
că sunt mai mult decât biruitoare înainte de orice încercare.
că mâna Ta e oricând gata să-mi şteargă lacrimile, şi pieptul Tău să-mi îmbrăţişeze durerea.
că-n ochii Tăi sunt splendoare.
că faptul că eu am încredere în Tine, păleşte în faţa faptului că Tu ai încredere în mine.
că pentru a face voia Ta, trebuie să renunţ la a mea...
M-ai învăţat...
iubirea necondiţionată, prin oamenii pe care i-ai pus în viaţa mea.
sacrificiul suprem, luându-mi toată vina şi dându-mi în schimb iertarea, bucuria, pacea, liniştea, iubirea, viaţa.
răbdarea, prin suferinţă.
speranţa, dându-mi primăvara, dimineaţa, ploaia.
tăcerea, prin sentimente ce nu se pot exprima fără a-şi pierde valoarea.
curajul, scoţându-mă din zona mea de confort.
recunoştinţa, redându-mi viaţa...
M-ai învăţat...
că sfârşitul înseamnă, de fapt, revenirea la început...
să cred în Tine, atunci când îmi e cel mai greu.
s-aştept în tacere, atunci când, aparent, întrebările mele rămân fără răspuns.
să visez măreţ, arătându-mi parte din Visul Tău pentru viaţa mea...
M-ai învăţat...
că renunţare nu-nseamnă întotdeauna nepăsare.
că singurătatea nu există pentru cei peste a căror viaţă domneşti Tu.
că pentru a fi lumină şi sare e nevoie de zdrobire, renunţare.
că şi atunci când doare tare, la Tine există vindecare şi alinare.
că sunt mai mult decât biruitoare înainte de orice încercare.
că mâna Ta e oricând gata să-mi şteargă lacrimile, şi pieptul Tău să-mi îmbrăţişeze durerea.
că-n ochii Tăi sunt splendoare.
că faptul că eu am încredere în Tine, păleşte în faţa faptului că Tu ai încredere în mine.
că pentru a face voia Ta, trebuie să renunţ la a mea...
M-ai învăţat...
iubirea necondiţionată, prin oamenii pe care i-ai pus în viaţa mea.
sacrificiul suprem, luându-mi toată vina şi dându-mi în schimb iertarea, bucuria, pacea, liniştea, iubirea, viaţa.
răbdarea, prin suferinţă.
speranţa, dându-mi primăvara, dimineaţa, ploaia.
tăcerea, prin sentimente ce nu se pot exprima fără a-şi pierde valoarea.
curajul, scoţându-mă din zona mea de confort.
recunoştinţa, redându-mi viaţa...
M-ai învăţat...
că sfârşitul înseamnă, de fapt, revenirea la început...
sâmbătă, 2 iulie 2011
This memory time cannot erase...
miercuri, 29 iunie 2011
sâmbătă, 25 iunie 2011
joi, 23 iunie 2011
marți, 21 iunie 2011
duminică, 5 iunie 2011
miercuri, 1 iunie 2011
Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!
De obicei merg la
facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile
departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi
atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu şi să inventez scurte poveşti
pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De
fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până
atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit
că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le
zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de
frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o audă de la cei de lângă ei… măcar din când în
când, ca o confirmare, parcă...
E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în
fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are
nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea
noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar
putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…
Şi mă uit la doi
copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri
de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia
sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să
privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi
sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd
cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum
nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de
bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la
capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la
ce eu doar am visat până acum...
Şi văd o mamă cu
copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi
soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de
multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi
iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi
de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie
fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză
că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]
Şi văd un băiat cu
o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e
altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate
apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea
abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi
aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e
privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul
ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd
dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă
sinceră.
Şi văd o poveste de
dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se
de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte
timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu
atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare,
priviri care spun tot... din povestea lor...
Şi aşa de mult îmi
place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile
astea chiar îs reale...
Apoi ajung la
facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe
fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...
duminică, 29 mai 2011
Genesa 29: 20.
Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)
duminică, 15 mai 2011
Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…
Şi azi am deschis iar folderele
cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez,
aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă
îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o
ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de
mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd
chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului
Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria
ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie
aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună
şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin
egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru
mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă
vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…
Şi mi-e dor de copilărie. Pentru
că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe
sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul
ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre
voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era
altfel…
Şi mi-e dor de plimbările prin
pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal
cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e
dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor
de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă,
ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să
văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"…
Doamne, ce vremuri!
Şi, mi-e dor de picnicurile în
familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte
cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată…
:-“ )
Şi mi-e dor de Armeniş 2006,
tabăra Cristos pentru România.
Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de
profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc…
Doamne, ce minunat o fost!
Şi-apoi “am crescut” şi am mers
“la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De
colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…
Şi mi-e dor de momentele în care
devenii veneau la Căstău…
de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au
ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din
primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine…
Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea
la Codru,
ieşirea aia de 1 mai de la
Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am
petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că
Tati are planuri mari pentru noi…
Şi mi-e foarte dor de momentele
minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas
în sufletul meu!
Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca
oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe
interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci
când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai
spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să
dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de
zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe
cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să
mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau
altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să
înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă
iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în
primul rând pe mine…
Nu e despre mine. E despre voi. Şi
despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa
mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci
mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre
faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când
mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult
ca fiecare dintre voi să puteţi să vă
vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…
Spuneam la început, că atunci când
vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez
că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea
noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi
prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu
cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că
sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care
încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L
slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit
decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă
comportaţi ca atare.
Mulţumesc… mulţumesc că mă
învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi,
pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi
place mie. Mulţumesc că sunteţi!
vineri, 13 mai 2011
joi, 12 mai 2011
sâmbătă, 7 mai 2011
vineri, 6 mai 2011
Încredere.
Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)
miercuri, 27 aprilie 2011
Oricum, pentru ei nu-s decât o ciudată… Nu merg la oameni, pentru că Tu Eşti Dumnezeul meu!
Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt
că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se
întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. [Antoine de Saint Exupery] De fapt,
sigur îmi scriu mie…
Dacă nu m-ai lăsat să mor, Fă
bine, te rog, şi învaţă-mă cum să trăiesc! Spune- mi cum să mă comport în
situaţiile în care oameni pe care îi iubesc, îmi sparg inima în bucăţi mii! Eu
singură nu mai pot… nu mai vreau… nu mai ştiu… Eu ce fac cu toată dragostea
asta pe care Tu ai pus-o în fiinţa mea? Cui o dăruiesc? Pare că nimeni nu o
vrea… Îmi amintesc că Tu mi-ai spus că iubirea doare… Nu mă aşteptam la aşa
durere, recunosc… Pot să iubesc de la distanţă? Pot să fiu doar eu cu Tine? Pot
să nu-mi mai doresc pe nimeni aproape? Te rog! Pentru că oricât de tare mă
rănesc, chiar dacă unii mă zdrobesc prin cuvintele şi acţiunile lor, tot nu pot
să nu îi iubesc, Doamne! Şi nu pentru că e o poruncă, ci pur şi simplu inima
mea nu vrea să renunţe la a iubi! Sentimentul ăsta îi dă viaţă! La a iubi cu toată fiinţa mea nu vreau şi nu
pot renunţa, dar pot să mă îndepărtez? Doare prea tare, Tată! Dacă e cu
putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine. Şi totuşi, nu voia mea, ci voia
Ta să se facă până la capăt în viaţa mea! Nu înţeleg de ce, cea mai mare
binecuvântare a mea din partea Ta, adică darul de a putea iubi “în ciuda
faptului că”, trebuie plătit cu cel mai mare preţ: indiferenţa şi rănile
produse de cei cărora le ofer bucăţi din sufletul meu… Dar vreau să iubesc, nu
să fiu iubită! Mai bine să nu am pe nimeni care să mă iubească, decât să am în
viaţa mea o mulţime de oameni care îmi spun că mă iubesc şi în clipa următoare
mă mai ucid o dată, cu cuvintele şi acţiunile lor.
Chiar dacă vreau să cred din
toaţă fiinţa mea că merită sacrificiul, pentru că Tu ai făcut la fel… eu nu
sunt atât de puternică, Doamne! Şi Tu ştii că atunci când vin la mine cu
teologie, citate, teorie, eu nu le pot răspunde decât într-un fel… Pentru că nu
mă pricep aşa cum mi-aş dori la folosirea cuvintelor, aleg calea faptelor, a
“punerii în acţiune a vorbelor”. Dar degeaba, Doamne! Ei nu văd. Sau nu vor să
vadă! De fapt, cum să vadă, dacă nici măcar nu încearcă să mă cunoască cu
adevărat? Să-mi cunoască inima, partea din mine care contează cu adevărat, unde
se află valoarea mea… Ştiu că Tu vezi, şi nu mai e nevoie să Te atenţionez eu,
dar nu mai pot să văd că toţi caută doar suprafaţă, superficialitate. Tu îmi
vezi inima, Doamne, şi ştii după ce tânjeşte! Dar mai există aşa ceva aici, pe
pământul ăsta? Sau sunt eu prea visătoare, prea idealistă? Aştept prea mult? Nu
cred că mai mult decât ştiu că sunt capabilă, prin Harul Tău, să ofer în
schimb…
Şi totuşi, Tu m-ai chemat să
trăiesc la standarde înalte… Şi vreau să ard de pasiune pentru Tine! Chiar dacă
asta înseamnă şi mai multă zdrobire. Şi ştiu că Tu nu iei decât atunci când
vrei să dai mai mult. Şi dacă aş rămâne doar eu cu Tine, pentru mine asta ar
însemna “mai mult”!
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans!
"I lay my heart's desires at Your feet, oh Lord.
Take all the plans I've made and all my dreams...
Use Me here, where I am.
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans.
Despite my fear, I place my life in Your hands.
The future can wait, tomorrow might be too late...
So Jesus, use me here!"
Take all the plans I've made and all my dreams...
Use Me here, where I am.
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans.
Despite my fear, I place my life in Your hands.
The future can wait, tomorrow might be too late...
So Jesus, use me here!"
duminică, 24 aprilie 2011
Let's celebrate!
"Father, I praise You because You are. Jesus, I love You because You are. Spirit, I worship You because You are. And if no one can see that Your love's moving me, I worship You still and forever will... Because You are! 'Cause I know in my heart how bad I want to touch You... You must sense this love my soul contains..."
Sărut Mâinile, Isus!
Cuvintele îs sărace, inima e plină... mulţumire, recunoştinţă, iubire, adorare, abandonare în braţele Tale, în voia Ta... Sărut Mâinile care sunt dovada a ceea ce e în Inima Ta, Isus!! ♥♥ Până la moarte, şi dincolo de ea, eu sunt a Ta!!
sâmbătă, 23 aprilie 2011
Te Iubesc, Om al Durerii!!
Şi am văzut azi o frântură din
ceea ce a fost atunci... Dar chiar şi aşa, ştiind că nici nu se compară cu ceea
ce a trebuit să înduri Tu, m-am cutremurat. Şi inima mea s-a rupt în bucăţi
mii, când am realizat ce Ţi-am făcut, în ticăloşia mea. Citisem, îmi imaginasem,
şi văzusem filme cu Evenimentul, până azi… Dar azi, azi “s-a întâmplat” în faţa
mea. Te-am văzut aievea. Şi iubirea ce ţi-o port s-a aprins în mine mai tare ca
niciodată… Şi nu pot să înţeleg nici acum şi probabil o să rămână un mister
până Te voi vedea faţă în faţă, de ce ai ales să faci asta pentru mine? De ce
mă iubeşti atât de mult? Eu Te răstignesc în fiecare zi, dar Tu ştiai că aşa se
va întâmpla înainte să Îţi dai viaţa pentru mine, şi totuşi, ai făcut-o, nu ai
dat înapoi. Eşti exemplul cel mai elocvent că Iubirea are un Preţ care se cere
plătit! Şi iubirea Ta perfectă, care întrece orice pricepere, a presupus
sacrificiul suprem! Pentru mine! Nu suport gândul că Cel pe care îl iubesc mai
mult decât orice, a trebuit să sufere cel mai mult din cauza mea! Şi cred că
azi Ţi-am provocat multe zâmbete când Ţi-am spus că dacă aş fi fost acolo, aş
fi mers până la capăt cu Tine. În adevăr, cred că aş fi fost doar un alt
ticălos din mulţime. Dar azi mi-am dorit atât de mult să fi fost acolo şi să fi
făcut totul altfel.
Şi ca să vorbesc puţin şi de ceea
ce s-a întâmplat azi, concret, vreau să zic că… Deşi sunt conştientă că nu a
fost nici pe departe aşa cum a fost atunci, totuşi, cei care au pus în scenă
Evenimentul au făcut-o cu profesionalism. Au reuşit să transmită foarte bine
mesajul, pentru cei care au vrut să înţeleagă. La eveniment au participat
oameni şi oameni. Tu ai murit pentru toţi, dar azi, ca şi atunci, nu toţi au
vrut să accepte asta. Oare şi-au lăsat inimile acasă? Pentru că, aşa cum spunea
Antoine de Saint-Exupery, “Nu poţi
vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil
pentru ochi.” Şi deşi a fost totul simbolic azi, nu am putut să le înţeleg
indiferenţa! Cum să mănânci seminţe ca la spectacol? Cum să râzi ca… M-a durut.
Am fost contrariată văzând atitudinea multora şi recunosc că m-am luptat o
vreme în alegerea pe care o aveam de făcut: să îi condamn sau să mă rog pentru
ei, să încolţească măcar un mic sâmbure de credinţă în inimile lor, să li se
deschidă ochii inimii, să vadă cu adevărat! Şi mi-am amintit ce ai făcut Tu, şi
am ales a doua variantă…
Şi am plecat acasă cu starea aia ciudată în care un ochi îţi plânge iar celălalt zâmbeşte... Plângând, pentru fiecare lovitură de bici pe care ai primit-o, pentru fiecare spin înfipt în fruntea-Ţi, pentru fiecare picătură de apă care nu Ţi-a fost oferită atunci când Ţi-a fost sete, pentru fiecare strop de sânge vărsat, pentru povara crucii, pentru piroanele bătute în mâini şi picioare, pentru inima zdrobită, pentru durerea insuportabilă, pentru că ai fost Părăsit până şi de Tata… din cauza mea! Şi zâmbind, pentru că ştiu că nu piroanele, ci dragostea te-a ţinut pe cruce. Pentru că m-ai iertat! Pentru că m-ai salvat! Pentru că m-ai vindecat! Pentru că Îţi pasă cu adevărat! Pentru că priveşti adânc în sufletul meu şi mă înţelegi! Pentru că am valoare în ochii Tăi! Pentru că ştii cum am fost creată să fiu! Pentru că ştii că tânjesc să fiu tot mai mult ca Tine, cu fiecare zi ce trece! Pentru că m-ai purtat şi tot vrei să mă mai porţi!
Şi dorinţa mea rămâne asta: "... să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi..."
miercuri, 20 aprilie 2011
Jos cu măştile!
“Orice om pune la masă întâi
vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin
bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].
Dacă stăm să ne gândim puţin,
asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să
zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile
noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de
aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o
să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este
timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din
vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne
dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru
cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe
cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi
noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că
le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă
asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte
dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult
de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…
Uneori ne străduim atât de mult
să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea
noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea
Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de
mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar
cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar
putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere.
Va trebui să învăţăm să iubim oameni reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm
să nu avem pe cine să iubim.
Dar mai sunt şi cei din a doua
categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au
nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi
până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa
oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…
Oare chiar merită să te dai
altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de
“prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci,
sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii,
doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te
poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia,
poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să
oboseşti să mai porţi atâtea maşti?
sâmbătă, 16 aprilie 2011
vineri, 15 aprilie 2011
miercuri, 13 aprilie 2011
luni, 11 aprilie 2011
aprilie. vis.
Mi- ar plăcea să cunosc pe cineva... care atunci când mă întreabă "ce faci?" şi eu îi răspund "sunt bine, mulţumesc", să mă privească în ochi şi să- mi spună: "ok, şi acum vreau să aud adevărul!!" Şi mi- ar plăcea ca cei cărora le adresez eu întrebarea asta, aparent banală, căreia cei mai mulţi nu- i dau aproape deloc importanţă, ci o consideră doar "deschizătoare de conversaţii", să simtă că- mi pasă, şi să aibă curajul să- mi răspundă cu sinceritate.
Solitude.
"...look around you now. Find a place where you can't be found. Don't be scared. Dreams will take you soo far away..." :)
duminică, 10 aprilie 2011
Când a început totul, lupta era deja câştigată…
“Unii oameni trec prin viaţă ca
valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…]
Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie trece prin această vale întunecoasă. Cred că
Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte
clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)
“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme!
Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!”
(Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)
Mă numesc Manuela Cristina
Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă
cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!
Cum spuneam, totul a început
acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o
perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru
două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu
o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă
aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e
nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am
mers aici, la Orăştie,
la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să
merg la Cluj. Plecam
de la Orăştie
spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna
asta, atunci.
Luni am plecat la Cluj. Acolo au început
investigaţiile. Pentru început mi s-au
făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a
fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în
timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături
de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă
lase să trec prin asta. (“Mi se zbate
inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”-
Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin
asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate
astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la
gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai
Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât.
După câteva zile am mers din nou la
Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva
zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi
ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul.
Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele
care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare,
că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de
vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în
12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate,
probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el
acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci
să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce
mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima
şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două
săptămâni.
Abia după a doua şedinţă de
citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început
să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la
toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân
în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după
asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am
fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles
în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum
eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu
mai plânsesem niciodată până
atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de
faptul că Hodgkin înseamnă cancer. Dar
“Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să
transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci
temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem
aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu
puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu
vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o
secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe
întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să
stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu
voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă
pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să
renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt
pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine
şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi
în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele
Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună
peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În
timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace
extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a
doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine
pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le
zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.
Lunile care au urmat mă
împărţeam între mersul la Cluj,
din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de
citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi
după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu
puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou
bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la
Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum
spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună
cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate
astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să
termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la
Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar
la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng.
Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte
grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un
tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem
în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai
fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să
fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi
eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă
siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte
supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce
depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi
că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut
toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte
siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul
m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia
Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că
se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să
merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă,
nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am
fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă,
“pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase
totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că
Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai
am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele
de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.
Da, Dumnezeu a lucrat
într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să
povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să
fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată
lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am
realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre
minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e
că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie
să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun
ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am
hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să
mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu
am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe
o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte
şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe
faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai
aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin
suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta
m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar
putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la
cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum
că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi
ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele
din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care
are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)
Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea
pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în
jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi
că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că
există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare
decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de
adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege
totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru
că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult
prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus
e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus
de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost
vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L
reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o
cruce, între doi tâlhari.” Ştiind
asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L
urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce
spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de
ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi
lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să
rămână în mine.”- 2
Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi
schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile
pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să
ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă
consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia
Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz
care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea
Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania
3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar
planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)