Se uită toţi, dar nu vede nimeni.

       Imi spun unii prieteni ca ii enervez. Ca in loc sa ma poata incuraja ei pe mine, in perioada asta grea prin care trec, tot ei se uita la mine si sunt incurajati. E drept ca nu prea ma impac eu cu principiul ala conform caruia atunci cand treci prin suferinta tot ce ai de facut e sa te plangi de cat de greu iti este si sa astepti incurajarea din partea celor de langa tine. De ce sa iti canalizezi toata puterea in a iesi tu cat mai bine si mai repede din incercare, cand poti sa faci mult mai mult de atat? Eu mi- am propus altceva. Ca tot e plina lumea de oameni care nu stiu decat sa se planga. Eu vreau ca atunci cand cei din jur se uita la mine sa fie incurajati, ridicati, sa prinda curaj sa mearga mai departe... Am pierdut sirul rugaciunilor in care ii ceream Domnului sa ma faca o binecuvantare pentru cei de langa mine. Atunci nu stiam care va fi pretul pe care va trebui sa- l platesc. Dar confirmarile ca Domnul mi- a raspuns la acea rugaciune sunt tot mai dese si imi umplu inima de bucurie.
       Nu spun ca e usor sa fiu asa. Am infinite intrebari care incep cu "de ce?"; am o gramada de nopti in care mai mult plang decat dorm; am momente in care, chiar daca rad cu voi, sufletul meu e prabusit in genunchi; am zile in care vreau sa renunt... dar toate astea sunt intre mine si Dumnezeu. Pentru ca zilele astea am devenit constienta de un lucru. E mult mai usor sa incurajezi si sa ajuti oamenii atunci cand ai trecut si tu prin suferinta. Asta din doua motive: in primul rand, atunci cand incerci sa incurajezi pe cineva nu poti sa fii privit ca un ipocrit care vorbeste doar din auzite si stie cum sa potriveasca cuvintele, pentru ca omul ala stie prin ce ai trecut la randul tau si ca nu poti sa vorbesti decat din experienta ta. Iar in al doilea rand, nu ai cum sa nu iti doresti sa faci tot ce iti sta in putina pentru a- i ajuta pe altii, dupa ce ai trecut tu printr- o perioada de suferinta. Si nu e vorba sa fiu ipocrita, sa par mai puternica decat sunt in realitate. E vorba ca am ales sa va arat partea asta a mea pentru a va face sa intelegeti ca acolo unde Isus isi lasa pacea, nu mai e loc de disperare; ca El e credincios si nu lasa nimic la voia intamplarii in viata mea; ca oricat de greu ar fi, daca am constinta faptului ca voia Lui se face in viata mea, nu am de ce sa ma tem.
       Nu spun ca nu imi doresc cu tot ce sunt ca incercarea asta sa treaca cat mai repede. Dar pana trece, vreau sa storc toate lucrurile bune pe care le- a adus cu ea. Si oricat m- ar consuma, vreau ca mult mai multi oameni decat familia mea si cei apropiati mie sa fie binecuvantati si incurajati atunci cand se uita la mine, la felul meu de a privi lucrurile, la alegerea mea de a avea incredere totala in Cel care stie exact ce si de ce face ceea ce face in vietile noastre.
       Va dati seama de felul in care ne uneste suferinta, atunci cand oameni atat de diferiti si care poate habar nu au unul de celalalt, se unesc in rugaciune pentru a- i cere Domnului sa actioneze in cauza lor? Iar tot ce se intampla in timpul rugaciunilor sau dupa o anumita perioada nu il afecteaza doar pe cel pentru care s- au facut rugaciunile, ci si pe cei care au luat parte la ele.
       E greu de tot, recunosc... dar nu- i imposibil sa incerci sa vezi dincolo de suferinta si de tot ce te doare acum, stiind ca nu e vorba doar despre tine.

Iubesc copilul din mine!

Se spune că fiecare îl avem pe acolo pe undeva, prin sufletul nostru. Doar că nu toţi suntem conştienţi de prezenţa lui, nu toţi îl luăm în seamă... Dar eu îl iubesc pe al meu! Îl iubesc mai mult decât pe prinţesa din mine. Sau mai mult decât pe luptătoarea din mine. Sau învingătoarea. Fata lu’ tata. Nădejdea mamei. Sora mai mare, supărător de protectivă. Prietena. Amica. Necunoscuta. Nepoata. Visătoarea. Îndrăgostita. Idealista. Scriitoarea (deşi e prea mult spus). Cântăreaţa (nu mai râdeţi!). Plângăcioasa. Timida. Perfecţionista. Cea care vrea să schimbe lumea (şi a început prin a schimba ce nu-i place la ea). Cea căreia îi pasă prea mult. Cea care se pune tot timpul pe locul doi. Cea cărei nu-i este teamă să se sacrifice de dragul celor pe care-i iubeşte. Cea care tace de prea multe ori. Cea care vorbeşte prea mult atunci când se simte în largul ei în compania cuiva. Cea care iubeşte să încurajeze. Cea care încă învaţă să spună nu. Cea care încearcă să-şi ia tot timpul zâmbetul cu ea. Cea căreia îi place să stea în umbră. Cea care visează cu ochii deschişi...

În cea mai mare parte a timpului îmi plac toate părţile astea ale mele (plus cele pe care nu le-am enumerat aici), pentru că adunate la un loc compun un întreg, care sunt eu. Şi de cele mai multe ori îmi place să fiu eu! Dar să vă spun de ce îmi place cel mai mult de copilul din mine... Pentru că-mi aminteşte de inocenţă. Şi de încrederea aia fără nici măcar o fărâmă de îndoială pe care trebuie să o am în Tatăl meu. Şi de iubirea necondiţionată. Şi de lipsa prejudecăţilor. De bucuria aia sinceră în faţa lucrurilor mărunte sau nu. De faptul că nu mă ajută cu nimic dacă mă îngrijorez pentru ziua de mâine, uitând să mă bucur şi să mulţumesc pentru cea de azi. De prietenia sinceră. De cele mai faine veri din viaţa mea. Sau, pur si simplu, de frumuseţea vieţii. 

Bărbat- pom, nu băiat- copac!

       

Ca o fată ce sunt... am citit de multe ori Cântarea Cântărilor. Dar aseară, în timp ce citeam versetul: “Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri.” (Cântarea Cântărilor 2: 3) imediat mi- a venit în minte versetul: “Îi veţi cunoaşte după roadele lor.” (Matei 7: 16) şi de aici am început să construiesc ceea ce urmează să citeşti...

De ce bărbat- pom? Pentru că pomii, spre deosebire de copaci... au roade! Şi da, vreau să îl cunosc după roade! Nu vreau un băiat- copac, care să se diferenţieze de ceilalţi băieţi- copaci prin frunzele lui care au altă formă, sau sunt nişte ace de care nu va scăpa niciodată. Vreau un bărbat- pom, plin de roade! Şi pentru mine e liniştitor să ştiu că va fi atât de evident încât voi putea spune că e un măr sau păr sau cais sau ce pom o să fie, pentru că îi voi vedea roadele! Nu îmi voi face griji că frunzele lui vor semăna cu ale altui copac, pentru că nu mă vor interesa frunzele. Mă voi concentra pe roade.

Şi ce e foarte important... Ştiu că „pomul” meu are un Creator, care l- a făcut să crească aşa cum a crescut şi să dea roadele pe care le dă... aşa că nu o să fie datoria mea să îi spun cum să crească, când să se oprească, ce roade să dea. Creatorul lui ştie care sunt roadele potrivite mediului în care l- a făcut să crească. Eu nu mai trebuie să adaug nimic, nici să iau ceva. Pentru mine, o să fie cel mai extraordinar „pom”, pentru că va fi al meu! Nu o să mai am ochi pentru alţii, la fel cum va trebui să înţeleg că, deşi voi avea prioritate în a mă bucura de roadele lui, sunt şi alţii care au nevoie de el. Iar eu o să fiu un ajutor potrivit pentru el, nu un culegător zgârcit. O să fiu chibzuită. O să fiu un sprijin, atunci când povara roadelor va fi prea mare. O să mă bucur alături de el atunci când se va dovedi că şi- a folosit în mod eficient roadele. O să am grijă de el, şi atât cât va ţine de mine o să îi ofer condiţiile necesare dezvoltării.

„...dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”

„E o artă să ştii să consumi un bărbat...” (Iacob Coman)

Despre imperfecţiuni… în relaţii.

      

Fiecare om le are pe ale lui. Dar nu ştiu cum se face că le vede mai bine pe ale celor de lângă el… La unii sunt mai evidente cele de la nivel fizic, deşi încercările de-a le acoperi sunt mari. La alţii, se văd mai bine cele la nivel de caracter, care sunt cu greu asumate de purtătorii lor. Uneori până la inconştienţă...

Dar eu vreau să vorbesc acum despre imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să le acceptăm într-o relaţie. Nu-s expertă în relaţii. Nici pe departe. Dar înţeleg unele lucruri mai mult decât las să se vadă... De data asta, click-ul s-a produs la cuvintele unui prieten: “ştii, am avut prietene care arătau foarte bine, dar nu m-au impresionat foarte tare în nici un fel...” Am început atunci să mă întreb dacă nu cumva unii băieţi chiar aşteaptă să fie “impresionaţi” de ceva mult mai mult decât de aspectul fizic al unei fete? [asta în condiţiile în care eu încercam să-i demonstrez exact opusul, în discuţia noastră] Bine, ştim că asta “îi sare prima dată în ochi” unui băiat... dar mai târziu, când începe o relaţie cu acea fată, nu e normal să vrea să fie “impresionat” de felul ei de-a fi, de capacitatea ei de a-l face fericit, de a se sacrifica pe “ea” pentru “ei”... de tot ce e ea la urma- urmei, şi care trece dincolo de aspectul fizic?

Cred că o relaţie depinde şi de imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să i le acceptăm celui de lângă noi... Adică una e să accepţi că fata de lângă tine nu are mult râvnitele măsuri 90-60-90 (care oricum nu au nimic de-a face cu capacitatea ei de a te iubi şi face fericit) şi alta e să accepţi că ea habar nu are ce înseamnă să te sacrifici de dragul celui pe care îl iubeşti. Una e să accepţi că ea e brunetă deşi tu ai vrea să fie blondă şi alta e să accepţi o faţă care-i tot timpul acră şi atunci când zâmbeşte ai impresia că-i sărbătoare. Una e să-i accepţi o anumită doză de nesiguranţă în ceea ce o priveşte (asta până vii tu şi din două cuvinte îi redai toată siguranţa de care are nevoie) şi alta e să accepţi că nu va fi niciodată capabilă să te lase să fii tu bărbatul din acea relaţie...

În timp ce scriam toate astea mi-am amintit de capitolul 53 din Isaia, unde spune că: ”El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfățișarea Lui care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era atât de disprețuit, încât oamenii își ascundeau fața de El, iar noi nu L-am luat în seamă. Într-adevăr, El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre. Noi însă L-am considerat lovit, zdrobit de Dumnezeu și nenorocit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea era peste El și prin rănile Lui suntem vindecați...”

Pentru mine, aceste cuvinte sunt exemplul elocvent că într-o relaţie ceea ce contează cu adevărat este capacitatea de a iubi, de a te sacrifica pentru binele şi fericirea celui de lângă tine... Şi chiar dacă pentru cei din afară nu ai nici frumuseţe şi nici strălucire care să atragă, pentru partenerul tău, care a ajuns să te cunoască aşa cum eşti cu adevărat, o să fii cea mai frumoasă şi o să radiezi în aşa fel încât nu o să mai aibă ochi decât pentru tine. Urmează exemplul Iubitului tău Isus... şi investeşte în caracterul tău, investeşte în ceea ce contează. Şi chiar dacă acum eşti privită ca o ciudată şi o visătoare naivă, păstrează viu gândul ăsta: într-o zi, vei face pe cineva cel mai iubit şi fericit dintre pământeni. Iar el va fi exact cel de care ai nevoie, exact cel pe care-l meriţi. Pentru că lucrurile frumoase li se întâmplă celor care au încredere nebună în Cel care-i cunoaşte pe deplin şi ştie fiecare nevoie a inimii lor...

Dorinţa mea cea mai mare e să fiu în fiecare zi mai mult ca Isus... iar El a trecut dincolo de frumuseţea şi strălucirea care se văd la exterior pentru a-mi demonstra dragostea ce mi-o poartă. Dragostea pentru mine L-a condus spre sacrificiul suprem... iar eu vreau să fiu gata să mă sacrific pentru dragostea mea. Pentru cel care va avea curajul să vadă dincolo de imperfecţiunile mele, să mă cunoască cu adevărat.

"Nicio putere nu- mi va lua înapoi puterea să te aştept..."

"Într-o zi... iubirea mea se va întâlni cu inima ta! Eu sunt aici şi te- aştept..." <3