2011 e despre oameni!!

Poate din cauza asta scriu şi şterg şi iar scriu şi iar şterg, cam de o săptămână la postarea asta. E greu să scrii despre oameni. Mai ales despre categoria asta de oameni despre care vreau eu să scriu. Ei sunt “oamenii sufletului meu”…
De fapt, o să încep să vă povestesc despre oameni aşa, în general, ca mai apoi, încet, încet, să ajung la oamenii cei mai importanţi din viaţa mea. Şi să vedeţi de ce şi cum?! Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată am învăţat despre oameni! A fost anul în care am realizat cel mai bine că există oameni care vor rămâne lângă mine indiferent ce se va întâmpla. Şi am învăţat că vor fi întotdeauna oameni care vor pleca de lângă mine fără un motiv anume, fără o explicaţie. A fost anul în care m- am apropiat de unii oameni dar m- am şi îndepărtat de alţii. Şi dacă ar fi să spun ceva, în puţine cuvinte, despre anul 2011 aş spune că a fost un an cu oameni şi despre oameni!
Iubesc oamenii! Cred că pentru cei care mă cunosc cât de cât, asta e destul de evident! Iar pentru cei care nu mă cunoaşteţi, poate o să vă ajute să vă faceţi o idée despre asta, dacă o să vă spun că urmează să fiu asistent social în curând… Acum, pentru cei care ştiţi “cu ce se mănâncă” adevărata asistenţă socială, o să vă fie destul de clar că îi iubesc de nu mai pot pe oamenii care nu mai au aproape nimic pe lumea asta! Şi visul meu cel mai mare e să fac ceva pentru ei!
Îmi doresc atât de mult să nu mai avem ochi pentru ei doar la Paşte şi la Crăciun! Îmi doresc atât de mult să învăţăm să- i privim prin ochii lui Isus în fiecare zi, când trecem pe lângă ei. Îmi doresc atât de mult ca indiferenţa să dispară odată pentru totdeauna din vieţile noastre! Aş vrea să realizăm că se pot ascunde atâtea comori sub acele zdrenţe! Vreau să deschidem larg ochii în faţa acelor lecţii de viaţă! Da, oamenii ăştia, care nu mai au nimic şi pe nimeni pe lumea asta îmi fac inima să se umple de iubire necondiţionată, de compasiune, de dorinţa de a face ceva, de a fi mai mult, de a fi mai bună! Ei mă fac să vreau să merg mai departe, să lupt! Pentru ei vreau să schimb ceva! Pentru ei aş renunţa la comfortul şi comoditatea mea! Pe ei aş vrea să- i cuprind într- o îmbrăţişare nesfârşită şi să le arăt că- mi pasă mai mult decât o să pot să exprim vreodată! Pentru ei vreau să trec de la vorbe la fapte!
Apoi, mai sunt oamenii cărora abia anul ăsta le- am dat o şansă. Să mă cunoască şi să- i cunosc… Da, îi ştiam de ceva timp, dar din cauza a ceva ce ţine strict de mine, nu le- am dat ocazia să se apropie de mine. Acum îmi pare rău, ştiu că am făcut o greşeală, dar tot ce mai pot face e să profit la maxim de acum încolo de timpul pe care îl voi putea petrece alături de ei, să le dau ocazia să mă vadă aşa cum sunt eu cu adevărat şi să le dau ocazia să- mi arate cum sunt ei cu adevărat! Da, ei sunt pentru mine dovada că aparenţele înşeală!... [Citez: “Wow, Manu! Aşa vreau să te văd tot timpul!” Prietenii ştiu despre ce vorbesc! ;))]
Apoi, sunt oamenii sufletului meu, pentru care aş face oricând, orice! Nu sunt mulţi, dar sunt preţioşii sufletului meu! Ei sunt cei care mă fac să zâmbesc dar şi să plâng. Ei sunt cei care mă fac să- i iubesc mai mult decât orice, necondiţionat! Ei sunt cei care sunt alături de mine când am nevoie şi tot ei mă disperă şi mă fac să- mi doresc să plec pe Marte! Ei mă fac să- mi doresc să- i fac mândri de mine! Ei sunt cei pentru care nu sunt vrednică să mulţumesc! Ei sunt cele mai mari binecuvântări din viaţa mea. Ei sunt cei care mă uimesc în cele mai pozitive dar şi negative feluri! Ei au învăţat să aibă răbdare cu mine şi m- au făcut să- mi dezvolt, la rândul meu, îndelunga răbdare la maxim! Pentru ei sunt în stare să fac schiţe de predici! (Da, aţi citit bine! Am făcut asta!) Pentru ei sunt în stare să aştept ore în şir în gară! Pentru ei pot să merg 250 de km cu trenul personal doar ca să petrecem câteva ore împreună, ca apoi să mă întorc înapoi; tot 250 de km, tot cu personalul. Pentru ei sunt în stare să înfrunt prejudecăţi! Pentru ei pot să fac aceeaşi prăjitură de 3 ori, fără să mă supăr că nu au gustat niciodată din cele 3 ori din ea, şi o să o fac şi a 4-a oară! Pentru ei pot să trimit sms- uri de încurajare la 5 dimineaţa! Pentru ei pot să caut cărţi, citate sau melodii pe tot internetul, zile, nopţi întregi! Pentru ei pot să- mi cheltuiesc ultimii bani din portofel! Cu ei pot să stau ore în şir de poveşti! De dragul lor pot să ascult aceeaşi poveste de 1000 de ori. Ei mă încurajează dar mă şi descurajează de multe ori. Ei pot să vorbească zile la rând cu mine ca mai apoi să uite de mine pentru un timp. Ei pot să- mi spună cele mai faine cuvinte dar tot ei pot să fie răutăcioşi! Ei au cea mai mare grijă de mine, dar mă şi rănesc cel mai tare! Ei îmi dau avânt dar mă şi trag înapoi! Din cauza lor pot să râd până mă doare stomacul, dar tot din cauza lor pot să- mi fac perna ferfeniţă. Cu ei îmi doresc să- mi împărtăşesc realizările şi tot la ei caut un umăr pe care pot să plâng! Despre ei vorbesc cu Isus! De la ei mi- aş dori să vrea să mă cunoască cu adevărat. Pe ei doresc să- i văd fericiţi şi împliniţi! Alături de ei toţi vreau să- mi petrec veşnicia, Acasă! Cu ei aş vrea să petrec mai mult timp acum, aici. Pe ei aş vrea să- i am în fiecare zi aproape, să- i pot îmbrăţişa şi să le arăt ce înseamnă pentru mine! În faţa lor aş vrea să- mi deschid inima şi ei să facă la fel. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că pot avea încredere totală în mine. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că mă găsesc oricând aici.
Şi ei mă lasă de cele mai multe ori fără cuvinte, atunci când îmi spun cum ştiu ei mai bine despre felul în care mă văd… Pentru că ştiu să privească dincolo de aparenţe, dincolo de timiditatea mea, de temerile mele, de slăbiciunile mele, de tăcerea mea, de lacrimile mele, de zilele mele ploioase… şi să- mi vadă inima, bucuria, încrederea, tăria, zâmbetele, cuvintele care nu se mai termină, şi tot ce- i mai bun şi mai frumos în mine. Să- L vadă pe El în mine, pe Cel cu care vreau să mă aseamăn în fiecare zi mai mult. Din cauza lor inima mea explodează acum de fericire. Şi cum să fiu altfel decât fericită şi mai mult decât recunoscătoare când, citiţi şi voi şi vedeţi ce- mi spun unii dintre ei, exact când am cea mai mare nevoie?!... O să vă dau doar câteva din multele exemple, fără să dau vreun nume (ei se vor recunoaşte şi asta e suficient) ca să vedeţi ce mă ajută să merg mai departe şi să îmi doresc să fiu în fiecare zi o binecuvântare pentru cei de lângă mine, să rămân o ciudată şi o visătoare care vrea să schimbe lumea…

„Încerc să zâmbesc. Am învăţat ceva de la tine.”

„Mulţumesc mult, Manu... pentru încurajări şi pentru faptul că eşti un model de urmat pentru mine... Eşti o comoară de fată! Mulţumesc Domnului că există oameni ca tine!... Eşti o fată aşa de deosebită şi ai un fel de a fi nemaipomenit de plăcut... Aş vrea să fi conştientă de asta şi să te vezi aşa specială cum eşti!.. Eşti genul de om care mă atrage şi care mă impresioneză prin felul de a fi... Sincer aş vrea să vezi felul în care lumea din jur te priveşte şi felul în care lumea te apreciază!... Să îţi dai seama că acolo unde eşti laşi lucruri faine în oameni!”

„Nu mă cunoşti... şi sincer nici eu pe tine. Te- am văzut numa' pe facebook... Dar îmi place foarte mult cum gândeşti... Şi faptul că eşti o persoană foarte matură (am citit unele commenturi date de tine)... Sper să nu pară că exagerez dar sincer nu cunosc oameni care să fie aşa legaţi de Dumnezeu... Şi să îi fie recunoscători... Mă bucur ca mi- ai arătat o bucăţică din viaţa ta şi mă bucur că mai există pe lumea asta oameni cu adevărat speciali.”

„Eşti minunată, ţi- am mai spus, o fată cu super bun- simţ şi toate calităţile posibile. Te apreciez pentru ceea ce eşti.”

„Şi mă inspiri... Mai ales poza în care râzi aşa cu poftă şi ţi- ai dus mâinile la faţă. De fiecare dată când mă uit la poza aia... nush... eşti o făptură atât de minunată!! Bine... nu numai pozele cu tine mă inspiră... Tu! ai ceva special... Ştiu că acel ceva special îi Domnul... dar nu numai. Cred că o pus ceva în tine, nu ştiu ce. Tu mă faci să vreau să fiu mai bună... Inspiri hotărâre, determinare, fericire, pace, multe... Te iubesc mult şi motivul pentru care îţi spun toate astea, îi că vreau să fi aşa şi pe mai departe. Să nu te dai bătută niciodată, să inspiri şi pe alţii... Şi nu te chinui să fi nush cum, fi doar tu însăţi! Stai lângă Domnul orice ar fi. Eşti una din cele mai minunate persoane pe care le cunosc! Şi sincer, tu ai fost acolo de fiecare dată când am avut nevoie să cred în oameni din nou. Domnul mi- a vorbit prin tine, prin ce postai pe facebook, printr- o poză, prin simplul fapt că exişti... Pentru mine personal eşti un dar de la Dumnezeu! Şi îţi văd privirea, şi zâmbetul, şi reacţiile şi văd că eşti reală în ce faci, ce spui...”

„Mulţumesc că exişti, eşti o SORĂ ADEVĂRATĂ!!! Optimismul tău atât de mare m- a uimit mereu.” [Nu, nu John sau Tania sau Iulia mi- au zis cuvintele astea!]

Vă mulţumesc că existaţi! Vă mulţumesc că îmi coloraţi viaţa! Mulţumesc pentru fiecare secundă în care vă faceţi timp să vă gândiţi la mine şi mai ales când îmi şi daţi de ştire asta, prin cuvinte ca cele de mai sus. Ştiu că sunt spuse din inimă, nu doar ca să fie spuse şi nu aş putea să vă mulţumesc cum se cuvine pentru ele, pentru felul în care m- au făcut să mă simt, decât dacă aş putea să vă arăt inima... Cuvintele nu pot să exprime... Dar am încredere şi aştept cu nerăbdare ziua în care toate lucrurile vor fi făcute cunoscute! Mulţumesc că îmi daţi ocazia să fiu o încurajare pentru voi! Mulţumesc că aveţi curajul să mă vedeţi tot mai aproape de cum sunt eu cu adevărat!


VĂ IUBESC! PE BUNE!

ce drăguuuuţ! ♥

ei nu înţeleg aşteptarea mea...

Da, dom'le, sunt o ciudată! Şi din categoria chestiilor care vă fac să afirmaţi asta despre mine e şi faptul că "la vârsta asta" sunt singură... Nu că aş simţi nevoia să dau cuiva vreo explicaţie, dar hai să vă spun cum stă treaba...  Măcar să aveţi ceva sigur pe ce să vă bazaţi afirmaţiile... ;)) Nu sunt revoltată. Nu sunt frustrată. Nu sunt nicicum. Ideea e, că, cu cât stau mai mult de vorbă cu oameni care nu- mi înţeleg ciudăţenia, devin tot mai conştientă de faptul că a fi diferită nu e un defect. Îmi dau seama că nu mai ţin neapărat ca să fiu înţeleasă de toţi cei de lângă mine. Realizez în fiecare zi mai mult cine şi cum sunt şi ce merit. Nu, nu sunt mai bună decât niciunul dintre voi. Sund doar diferită. O ciudată diferită. Şi aşa, conştientă devenind tot mai mult de ceea ce sunt capabilă să ofer, devin şi mai conştientă de ceea ce merit. Şi când ştii ce meriţi, nu ai de ce să te mulţumesti cu mai puţin!
Şi acum, revenind de unde am plecat, o să vă povestesc puţin (nu cu cuvintele mele, pentru că nu vreau, ci cu câteva cuvinte absolut minunate- găsite pe un blog, al cărui nume nu mi- l amintesc momentan- şi care exprimă exact ceea ce gândesc eu...) de ce nu? încă!... fără să mă aştept să înţeleagă cineva ceva... Citez, aşadar:

"Doamne, el trebuie să fie atât de înalt, încât şi atunci când stă în genunchi să ajungă la Cer. Umerii lui trebuie să fie suficient de laţi pentru a purta povara unei familii. Buzele sale trebuie să fie destul de puternice pentru a zâmbi, suficient de ferme pentru a spune "nu" şi suficient de moi pentru a săruta. Dragostea lui trebuie să fie atât de adâncă încât să fie ancorată în Cristos şi atât de largă pentru a cuprinde o întreagă lume pierdută. Trebuie să fie suficient de activ pentru a câştiga suflete, atât de mare pe cât de blând, atât de măreţ pe cât de plin de gingăşie, iar braţele lui trebuie să fie suficient de puternice pentru a purta un copil!" 

Da, asta e descrierea LUI. Da, poate asta explică de ce sunt încă singură... Pentru că încă nu l- am întâlnit pe el. Şi chiar dacă descrierea asta pare "prea- prea", cred că el există undeva pentru mine, pentru că merit... Da, sunt conştientă că nu va fi uşor. Da, sunt conştientă că nu sunt mulţi băieţi care să se potrivească descrierii...

Dar... "dacă nu poţi să iubeşti până nu vezi... înseamnă că nu ai încredere suficientă în Dumnezeu. El îţi va aduce persoana special pregătită, pentru a umple golurile şi eşecurile tale, iar tu vei fi alături de ea pentru a umple golurile şi greşelile ei[...] Trebuie să crezi că există... iar pentru aceasta, trebuie să te bazezi pe ceea ce Dumnezeu însuşi modelează cu mâinile Lui pentru a- ţi oferi. Dacă încă nu l- ai cunoscut, înseamnă că se lucrează atât la sufletul lui, cât şi la al tău. Pentru a se completa două piese, trebuie să coincidă forma uneia cu golul celeilalte... iar pentru aceasta, e nevoie de şlefuire şi zdrobire... El este cel pentru care aş putea să renunţ la tot ca să înţeleagă cât de mult pot să iubesc, dar nu- mi va cere asta niciodată, pentru că este El. El există aici şi acum, doar că ochii mei încă n- au învăţat să- l vadă. Mă aşteaptă aşa cum îl astept şi eu, doar că mai trebuie să ne rănim puţin sufletele ca să ne putem odihni unul în braţele celuilalt o viaţă întreagă. Nu dăunează sănătăţii voastre visele mele... Dragul meu, ştii că te aştept... şi visez să te- ntâlnesc sub privirea ochilor Lui. Aştept prima noastră întâlnire, când privirile vor rosti cuvinte fără sunete..."

"Toate rugăciunile pentru noi, poartă ecoul speranţei, că într- o zi... sau poate într- o seară, te voi întâlni... şi atunci va fi pentru totdeauna, sub privirea Ochilor Lui... Noi doi, iar secretul nostru va fi însuşi Isus, iar dragostea se va transforma în povestea Iubirii Lui, pentru generaţia tristă în care respiră fiinţele noastre, desenând un zâmbet real de la un capăt la celălalt de Pământ. Te aştept! Ce- mi doresc, e să mă aştepţi şi tu, 

măcar la fel de mult cum te aştept eu..."

Iar el va putea să spună despre mine: "Pentru că ai fost singura care mi- ai oferit inima, fără ca eu să ţi- o dăruiesc pe a mea. Pentru că eşti cea mai puternică fată pe care o cunosc..."

Şi esenţa?…

Am ajuns din nou aici… Adică acolo unde ziceam anul trecut pe vremea asta, când scriam frumos despre Crăciun şi despre ce e şi nu e această sărbătoare, că nu o să mai ajungem… Din câte înţeleg eu, toată lumea urăşte agitaţia asta care cuprinde oraşe, case, inimi… şi totuşi, străzile, magazinele, inimile îs pline… de oameni nervoşi, egoişti, de frustrare…

Cineva o să se şteargă acum la ochi şi o să încerce să mai citească o dată fraza de mai sus… Pentru că am îndrăznit să vorbesc despre oameni egoişti tocmai acum, în luna în care generozitatea atinge puctul culminant… Serios? Oare cât o să mai continuăm să ne minţim? Mie începe să- mi fie greaţă de generozitatea asta pe bandă, 3 zile pe an… Dar unde ne sunt ochii, inimile, în restul zilelor dintr- un an? Sunt 3 zile în care săracii nu mai sunt săraci, bătrânii nu mai sunt singuri, copiii abandonaţi se simt importanţi, pentru că toţi, ca la comandă, ne amintim de ei… Şi- apoi îi uităm pentru încă un an… Da, scriem toţi despre asta, ştim ce şi cum şi cât şi unde şi cu cine, dar hai să recunoaştem că practica ne omoară! Hai să recunoaştem că dacă ne deschidem ochii şi inimile doar pentru 3 zile pe an nu o să rezolvăm nimic… De ce în 20 martie nu- i dai bani, că ştii tu că o să- i folosească să- şi cumpere ţigări sau băutură, dar în 23 decembrie “ţi- e milă” de el şi- i dai un leu să- şi ia un covrig? De ce în iulie nu o vezi pe tanti care vinde flori la colţul străzii dar în decembrie te- ai hotărât că- ţi plac buchetele cu flori uscate? De ce doar în decembrie devii conştient că e mult mai importantă fericirea din ochii celor dragi atunci când le oferi ceva, oricât de “neînsemnat”, decât să ştii că ai portofelul plin, pentru ziua de mâine, că doar e criză!? Sau şi mai important… când o să înveţi să oferi din timpul tău oamenilor dragi din viaţa ta? De ce nu pui în aplicare ceea ce tot scrii, ca să- i înveţi pe alţii? Că doar tu ştii…

De ce nu faci din fiecare zi o zi de Crăciun? De ce nu vrei să- ţi întipăreşti în suflet, o dată pentru totdeauna, adevărata semnificaţie a Crăciunului? De ce nu vrei să înţelegi că nimeni, niciodată, nu va mai face ceea ce El a făcut pentru tine? De ce te laşi îngropat în lucruri artificiale când nu există nimic mai perfect decât să trăieşti fiecare clipă însufleţit de conştienţa prezenţei Lui permanente? Îţi spui că anul ăsta o să fie diferit dar când e să treci la fapte urmezi în fiecare an acelaşi ritual. Ştii  în ce zi o să mergi la cumpărături. Ce o să cumperi. De unde. Cui o să îi faci cadouri. O să faci 5 prăjituri. 6 cozonaci. 100 de sarmale. La ora 1:00  o să vină colindătorii. E atât de uşor să zici că te vei schimba, dar atât de greu să treci la acţiune… E atât de greu să te împotriveşti curentului! E atât de ciudat să fii diferit! Dar merită! La urma- urmei Crăciunul e despre El, despre Isus! El ar trebui să aibă parte de toată atenţia ta, spre El ar trebui să- ţi îndrepţi inima explodând de recunoştinţă! Lui ar trebui să- I spui că- L iubeşti şi că El e tot ce îţi doreşti de Crăciun! După prezenţa Lui ar trebui să tânjeşti… Pe El ar trebui să- L sărbătoreşti! Lui ar trebui să te gândeşti să- I oferi tot ce ai mai bun… Pentru că, gândeşte- te… Cel mai frumos cadou pe care I l- ai putea face e inima ta… doar că făcându- I acest cadou, ţi- l faci, de fapt, ţie… pentru că El îţi va accepta inima aşa cum i- o oferi, poate zdrobită, rănită, dezamăgită, împovărată, frântă şi- ţi va da în schimb una întreagă, plină de bucurie, pace, recunoştinţă şi mirare în faţa a tot ceea ce a făcut şi continuă să facă pentru tine… Prezenţa Lui pur şi simplu îţi va îmbogăţi viaţa pentru totdeauna, nu doar în ziua de Crăciun…

Anul ăsta, mai mult ca oricând, mi- am permis să mă bucur mai mult de sărbătoarea din sufletul meu decât de ceea ce se întâmplă  în jurul meu. Nu am mers cu colinda, nu m- am întâlnit cu prietenii, nu am făcut nimic “special”. Am preferat să fiu doar eu cu El, m- am bucurat de prezenţa Lui şi am lăsat ca lacrimile de recunoştinţă să- mi curgă în voie… Am lăsat uimirea să- mi cuprindă încă o dată inima. Mi- am regăsit apoi zâmbetul printre lacrimi. Mi- am lăsat inima să- I cânte. I- am simţit îmbrăţişarea în singurătatea mea. L- am auzit şoptindu- mi că a meritat…

Şi când inima ţi- e plină, ce să- ţi mai doreşti? Un singur lucru doar… să vină mai repede ziua în care voi putea sta strâns în îmbrăţişarea Lui, pentru totdeauna! 

it's like orange and cinnamon. love!

"This photograph... I keep praying that it won't be long now..."

I wanna do something that matters!!

El oricum o să fie cel mai iubit dintre pământeni!

Tocmai am realizat cât de preţioasă poate să fie o femeie care îşi doreşte mai mult decât orice să fie o femeie după Inima Domnului! Vorbesc aici de FEMEIA CINSTITĂ (vezi Proverbe 31)! Domnul spune că “Blestemat este omul care se încrede în om! (Ieremia 17: 5b)... Şi eu cred, sincer, că se referă aici la excesul de încredere pe care ajungem să- l avem uneori în oameni, punându- i în locul nepotrivit din viaţa noastră, locul acela care ar trebui să Îi aparţină doar Domnului! Nu cred că e vorba să îi privim pe toţi oamenii cu suspiciune şi să nu mai avem deloc încredere în nimeni. Dar cred că e unul din domeniile în care trebuie să fim foarte prudenţi! Pentru că, dacă am trecut puţin prin viaţă, ştim, şi nu are rost să negăm, că oamenii sunt oameni! Cum zicea cineva “Să nu uităm că şi prietenii sunt oameni!” La fel, aş zice eu, şi cei din familia noastră, şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru sunt oameni… Şi mai devreme sau mai târziu, unii dintre ei vor ajunge să ne dezamăgească… De multe ori, parcă cei de la care ne aşteptăm cel mai puţin…
Dar în Proverbe 31 spune că dacă inima soţului ei se încrede în ea, în femeia cinstită, acestuia nu- i va lipsi nimic de valoare… Gândeşte- te bine la asta. Eu recunosc, până azi nu mi- am pus problema asta! Dar gândindu- mă acum, mai în profunzime, sunt şi mai conştientă cu ce potenţial am fost creeată, ca şi femeie! Realizez acum că am primit această capacitate imensă şi că depinde de mine să mi- o dezvolt. Pentru mine, asta tocmai a deveni o motivaţie şi mai puternică să devin în fiecare zi mai mult din ceea ce doreşte Domnul să fiu, pentru ca atunci când o să ajung să fiu soţia cuiva, acesta să poată să se încreadă (şi) în mine, şi făcând asta, să nu îi lipsească nimic de valoare! Să îl îmbogăţesc prin asta, prin faptul că sunt soţia lui, şi că poate avea încredere în mine! Vreau ca viitorul meu soţ, dacă s- ar întâmpla să rămână doar cu mine ca soţie, şi nimic altceva, pe acest pământ… totuşi, să fie cel mai bogat om de pe pământ!

Da, sunt conştientă că o căsnicie trebuie să se bazeze şi pe încredere reciprocă, deci e clar că şi bărbaţii au această capacitate… dar Domnul mi- a pus aceste gânduri în inimă în timp ce citeam despre femeia cinstită, acolo unde se menţionează clar că “Inima soţului ei se încrede în ea şi nu- i va lipsi nimic de valoare…” Despre femeie, deci!

Şi acum, dorinţa mea arzătoare rămâne, Doamne, să dobândesc fiecare calitate a acelei femei despre care se vorbeşte in Proverbe 31, înainte chiar de- a deveni soţia cuiva… Şi mulţumesc că deja ai început să dezvolţi în mine unele din calităţile menţionate acolo. Şi mulţumesc că mă vei face o extraordinară binecuvântare pentru el, la fel cum pe el îl vei face o extraordinară binecuvântare pentru mine. Şi cred că el va fi respectat (şi) din cauza mea la fel cum eu voi fi un motiv de laudă pentru el şi pentru copiii noştri. Şi căminul nostru va fi acel cămin în care oricine va intra, va fi binecuvântat! Şi mulţumesc că într- o zi, vom spune amândoi: A meritat fiecare clipă de aşteptare!

De ce nu- mi mai pot permite să fiu tristă? (Sau de ce nu mă pot integra într- o lume a colţurilor de buze învinse de forţa gravitaţională?)

Tot încerc să găsesc răspunsuri la întrebarea asta de ceva  timp… de ce? Pentru că simt că mă integrez tot mai greu într- o lume a oamenilor trişti… O lume care mi se pare că începe să ia proporţii tot mai mari cu fiecare frunză căzută. Mai cade o frunză şi alte două colţuri de buze sunt învinse de forţa gravitaţională… Şi e grav, pentru că e toamnă! Şi ştim cu toţii ce se întâmplă cu cele mai multe frunze toamna… Mă dor căderile astea! Chiar dacă indirect… Şi asta până la un punct, pentru că tot mai mulţi oameni pe care îi iubesc încep să fie afectaţi de fenomenul ăsta. Şi ceea ce a fost indirect până acum, devine direct, pentru că dacă cineva pe care îl iubesc e afectat, mă afectează şi pe mine! Dacă e ceva ce mă doare pe lumea asta e să văd oameni trişti. Şi asta cu atât mai mult cu cât ei fac parte din lumea mea! Mă doare că nu pot să fac mai mult decât îmi confirmă ei că fac. Mă devastează gândul că poate exact în momentul ăsta, cineva drag mie e trist şi eu nu pot să fac nimic să schimb asta… Mă doare că nu pot să le dau ochii mei, inima mea, măcar pentru o secundă… Să vadă circumstanţele, să se vadă pe ei prin ochii mei… Să vadă binecuvântările, nu lipsurile; să vadă frumuseţea, nu lipsa ei; să conştientizeze că aici nu e Acasă; să vadă maturitatea dobândită dincolo de suferinţă; să vadă iubirea, nu indiferenţa; să- i vadă pe cei care au nevoie de zâmbetul lor, nu pe cei care îi fac să plângă; să vadă ce au, nu ceea ce le lipseşte; să vadă esenţa, nu suprafaţa; să vadă că dimineaţa e mai frumoasă după o noapte cu furtună…

Gândindu-mă la toate astea am realizat care ar fi unul din răspunsurile la această întrebare: nu mai pot să fiu tristă pentru că aşa am ales eu! Pentru că nu mai e nevoie de încă o frunză căzută! Pentru că frunzele care stau să cadă au nevoie de exemplul unei frunze care luptă să rămână conectată la esenţa care o menţine în viaţă! Pentru că nu- i nimic mai fain decât să vezi că ceilalţi sunt încurajaţi când se uită la tine! Când ştii că cineva îşi pune semne de întrebare în legătură cu ceea ce vede că se întâmplă cu tine… Pentru că nimic nu- ţi dă mai mult curaj de- a continua să lupţi pentru zâmbetele tale şi ale oamenilor pe care îi iubeşti decât confirmările că lupta ta începe să dea roade. Pentru că nu e nimic mai fain decât să primeşti sms- uri de genu’: “Mi- ai făcut seara mai fumoasă cu bună- dispoziţia asta a ta!” sau “Să vezi ce zâmbesc acum aici cu gura până la urechi!” sau “Eşti dusă rău de tot, Manu!” sau “Mor aici de râs. Uite, de- asta eşti super tare!”… Şi să ştii că în spatele acestor cuvinte se ascunde un zâmbet larg şi plin de recunoştinţă, în locul tristeţii dinainte. Nu pot să găsesc sentiment mai fain decât să ştiu că oameni pe care îi iubesc zâmbesc din cauza mea! Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi! Iar uneori, să faci pe cineva să zâmbească se poate dovedi a fi cel mai greu lucru de realizat din lume! Alteori, simt că aş renunţa la toate zâmbetele mele doar ca să văd un zâmbet venit din suflet, pe chipul unui om drag. Alteori, simt că aş fi în stare să plâng o zi întreagă pentru ca cel drag să poată zâmbi măcar pentru o secundă, cu adevărat!

Crezi că mie nu mi- e greu? Crezi că nu- mi vine să plâng, să renunţ, să ţip? Crezi că e doar soare pe strada mea? Crezi că pe mine nu mă doare? Că sunt imună la lacrimi? Crezi că eu nu mă simt singură chiar şi atunci când sunt înconjurată de “prieteni”? Crezi că eu nu adorm plângând? Sau crezi că eu sunt înţeleasă de toţi cei de lângă mine? Crezi că nu ştiu ce- i disperarea? Indiferenţa? Trădarea? Minciuna? Dezamăgirea? Crezi că mie nu îmi vine să renunţ? Crede- mă că toate astea şi multe altele mi se întâmplă. Dar pălesc la fel de repede cum apar, în faţa gândului că trebuie să fiu puternică pentru cei pe care îi iubesc. Mă gândesc doar la încurajările pe care le va aduce zâmbetul meu şi îmi înghit repede lacrimile.  Mă gândesc la impactul pe care simple cuvinte ca “Totul va fi bine! Sunt alături de tine! Poţi să contezi pe mine!”, spuse din inimă şi cu credinţa sinceră că aşa va fi, şi ideile de genu’: “Nu mai pot! Renunţ!” dispar ca prin minune!... Mă gândesc că oamenii au nevoie de zâmbetul meu şi ideea asta mă face să nu mai fiu egoistă… Să nu mă mai gândesc atât de mult la mine, când e ceva cât de puţin ce pot să fac pentru cel de lângă  mine… Şi nu e nimic mai fain decât să vezi că faptul că ai renunţat la tine şi ai hotărât să faci ceva pentru cei dragi a făcut o diferenţă! Şi nu e vorba să fii ipocrit, prefăcut, să pretinzi că tu nu ai niciodată nevoie de ajutor… Ci e vorba de faptul că alegi mai bine să fii tu o încurajare, decât să fii încurajat; mai bine să iubeşti decât să fii iubit; mai bine să dai decât să primeşti; mai bine să acţionezi decât să vorbeşti; mai bine să renunţi la tine în favoarea celui de lângă tine… Iar dacă poţi să găseşti un echilibru, atunci e perfect!

Apoi… mai sunt multe motive pe care nu o să le mai scriu acum aici, dar care mă fac totuşi să lupt să- mi păstrez zâmbetul în suflet şi pe buze… Şi sunt convinsă că multe din ele există şi în viaţa ta… şi nici nu trebuie să faci mari eforturi pentru a- ţi da seama de existenţa lor… Şi asta ar trebui să- ţi dea de gândit!

Totuşi, una din cele mai puternice motivaţii de a- mi păstra zâmbetul, e gândul la minunile de doar câţiva anişori, pe care le- am văzut pe holurile spitalelor de oncologie şi hematologie… Nu aveau păr pe cap, aveau mai multe branule într- o mânuţă decât ştiau ei să numere, aveau mai mult timp petrecut în spitale decât acasă, au suportat mai multă durere decât îşi pot imagina unii… şi totuşi, ZÂMBEAU! Pur şi simplu mi- au topit inima… Şi având imaginile alea în minte nu îmi mai pot permite să nu zâmbesc. Dacă aveam vreun drept să nu fiu fericită şi mulţumită, l- am pierdut în momentul în care am mai primit o şansă! Şi cum să fiu altfel decât recunoscătoare când ştiu că Tati m- a scos din mâinile împuţitului de cancer? M- a ales tocmai pe mine… Şi dacă ăsta ar fi unicul motiv, ar fi mai mult decât suficient… Dar nu e.

El e Motivul pentru care zâmbesc chiar şi atunci când mi- e greu! El îmi dă putere! Fără El, aş fi doar o altă frunză căzută… Cu El, sunt o frunză care stă strâns legată de Inima Lui, Locul de unde primesc puterea de a zâmbi…

"Hai să ne oprim cu toţii din goana după hârtii..."

Cred că şi tu ţi- ai dorit, la un moment dat, să devii cineva, să ai un impact, să reuşeşti să schimbi ceva în bine, să laşi ceva în urma ta... Dar, cândva, undeva pe drum, ţi s- a implementat ideea că pentru a putea face toate aceste lucruri trebuie să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Aşa că începi să te conformezi... Şi începi să dai din coate, să te zbaţi, să îţi uiţi principiile, să mai accepţi un compromis... Doar ca să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Că doar ai o motivaţie bună!... Serios? De parcă nu ştii că o să tot tai câte puţin din motivaţia aia până o să se aleagă praful de ea, pentru că pe parcurs afli cum stau lucrurile, cum trebuie să fii odată ajuns acolo "sus"... O să găseşti alte motivaţii. O să afli despre aspecte ale unor lucruri de care nu ştiai nimic până să ajungi acolo. O să cunoşti oameni care o să te facă să îţi uiţi prietenii. O să uiţi de unde ai plecat. O să uiţi de ce ai vrut să ajungi acolo... O să ajungi ca cei pe care voiai să- i schimbi cândva. O să accepţi lucruri pe care voiai să le schimbi. O să- i laşi pe alţii să aibă asupra ta reversul impactului pe care doreai să- l ai tu asupra celor de lângă tine... O să te laşi schimbat în loc să schimbi tu...

Deci... de ce să dai din coate ca să ajungi "sus" pentru că ai înţeles tu că doar de acolo ai putea să fii auzit? Şi când ajungi acolo, să uiţi cu ce gând ai plecat la drum... Nu crezi că o luptă reală, care să merite, să lase urme, să facă diferenţa, ar fi aceea de a începe să lupţi pentru ca „cei de jos” să se poată face auziţi? De acolo de unde sunt... Oare nu ar fi mai eficient să lupţi pentru ei, dintre ei? Să începi să te confunzi cu ei... Să îi asculţi cu adevărat... Cred că adevăratele poveşti sunt acolo „jos”, acolo unde am învăţat să privim tot mai rar... Ei merită lupta! Merită să faci sacrificii pentru ei! Merită să investeşti în ei! Merită! Merită! Merită!

Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...

[A nu se generaliza. Sunt conştientă că există o mulţime de oameni care nu şi- au pierdut motivaţia pe drum. Care şi- au păstrat integritatea. Care au ajuns "sus" şi au făcut o diferenţă! Care nu au uitat nici o clipă pentru ce sunt acolo... Şi chiar dacă ei sunt "sus", inima lor e "jos", cu cei de acolo. Dar am scris ce am scris dezamăgită fiind de unele cazuri particulare...]

another future dedication... :)

"Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?"

"Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?

Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!

Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"

Un suflet în zi de sărbătoare…

Seninul mă invadează, când mă gândesc la evenimentul care s-a petrecut în viaţa mea exact în urmă cu un an... Timpul trece la fel pentru toţi, dar în funcţie de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, în funcţie de anumite evenimente care ne marchează, ne schimbă viaţa, mai mult sau mai puţin, parcă ne-am creat fiecare un mod propriu de-al măsura şi împărţi... Niciodată, ziua de 22 august 2010 nu o sa însemne pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine... În concluzie, nu o să te raportezi la această zi aşa cum o fac eu. Pentru mine, înseamnă un nou început... Aş putea spune un nou început oficial, oarecum. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în ziua aia a fost doar o „oficializare” a unei decizii pe care eu o luasem cu ceva mai mult timp în urmă. Dacă aş putea să întorc timpul înapoi, ăsta e unul din momentele alea în care aş face lucrurile puţin altfel. În sensul că nu aş mai aştepta atât. Motivele (de fapt a fost unul şi bun) pentru care am amânat mi se păreau atunci plauzibile (bine, poate erau oarecum) dar azi nu le-aş mai băga în seamă. E semn bun şi ăsta, zic eu... Pentru că experienţa aia, chiar dacă m-a făcut să amân un moment atât de important, m-a schimbat pentru totdeauna! A fost dureroasă! Dar a fost necesară. Sunt recunoscătoare? Oricât ar părea de ciudat, da, sunt!

În caz că nu v-aţi dat deja seama... momentul acela atât de important despre care vorbesc e botezul! Şi motivul din cauza căruia am amânat să mă botez a fost o consecinţă a bolii ăleia despre care unii dintre voi aţi auzit doar din filme, numită cancer. Motivul exact nu o să-l scriu aici. Încercaţi să vă imaginaţi... Ceea ce vă pot spune sigur e că nu a fost acela pe care sunt sigură că unii dintre voi vi l-aţi imaginat, şi anume faptul că mă supărasem pe Dumnezeu! Nici vorbă! Din contră, chiar dacă a durat un timp, asta m-a apropiat şi mai mult de El, m-a făcut să înţeleg că e spre binele meu. Nu am înţeles atunci şi nici acum  nu ştiu în totalitate răspunsul la întrebarea „De ce eu? De ce asta?” Dar ceea ce ştiu e că nu exista o cale mai sigură şi mai bună pentru mine pentru a ajunge aici unde sunt azi! (Stiţi că îs fazele alea prin care se zice că trece orice bolnav. Nah, probabil doar ca să-mi scot încă o dată în evidenţă ciudăţenia, eu nu am trecut prin toate! Şi faza aia, în care eşti supărat pe Dumnezeu a fost una din fazele prin care nu am trecut! Nu zic că nu au existat „de ce?”-uri, dar pur şi simplu nu am ajuns până acolo încât să fiu supărată! În schimb, cred că eu am adăugat alte faze. Şi anume faza în care ajungi la psihologul spitalului din cauză că începi să plângi de dimineaţa de la 7, de când vezi Clujul de pe Dealul Feleacului şi până după- masa târziu, când pleci din Cluj. Dup-aia mai plângi puţin şi pe drum, că îţi aminteşti că peste două săptămâni o iei de la capăt. Doar că acum o iei puţin mai uşor, pentru că trebuie să mai şi vomiţi. :)) Nu ştiu dacă există faza în care pur şi simplu stai şi numeri picăturile de citostatice care ţi se scurg din perfuzie în venele abia găsite [după x la puterea n încercări =))], dar la mine a fost şi asta. Bine, detaliile astea vi le-am dat doar ca să vă amuz şi pe voi puţin şi să mă amuz şi eu, pentru că atunci când se petreceau, nu puteam să fac asta! :)) Acum o fac de câte ori am ocazia!) Dar de altundeva am plecat... şi altundeva vreau să ajung... Bine, faptul că am ocolit atâta a fost cu un scop...

Vorbeam despre botez... Îmi amintesc atât de multe detalii, încât parcă s-a întâmplat ieri... Ştiu că bucuria mă apucase cu ceva timp înainte de ziua cu pricina, dar în ziua aia pur şi simplu simţeam eu că radiez! Inima îmi zâmbea şi eu zâmbeam cu toată fiinţa! Eram atât de fericită! Mă simţeam atât de iubită, atât de specială! Atât de privilegiată! Şi a ţinut starea asta o vreme destul de îndelungată. Pur şi simplu simţeam că sunt un izvor nesecat de fericire şi iubire. Nu a durat 3 zile, nici 3 săptămâni şi nici 3 luni... Nu ştiu cât a durat, sincer, dar ştiu că au apărut momente în care acea bucurie a început să interfereze cu altfel de stări. Stări mult diferite, opuse chiar... A fost un an în care am fost prin păduri tropicale, am avut pace, am fost liniştită, am putut să stau la umbră şi departe de probleme dar apoi a apărut şi deşertul, singurătatea, nesiguranţa, lacrimile... A fost un an în care am râs dar am şi plâns; am fost aproape de El dar apoi m-am îndepărtat puţin; am avut încredere oarbă în El şi apoi am încercat să fac eu lucrurile cum credeam că trebuie făcute; l-am lăsat pe El să aleagă pentru mine apoi am ales eu... au fost urcuşuri şi coborâşuri; a fost lumină şi a fost întuneric; m-am simţit protejată şi m-am simţit abandonată; m-am simţit utilă şi am simţit că nu-s bună de nimic; m-am simţit preţioasă şi au fost multe momente când simţeam nevoia să-mi repete toţi cei în a căror părere aveam încredere că sunt aşa, şi abia acceptam asta; m-am simţit binecuvântare pentru cei de lângă mine şi apoi am ajuns să cred că nu mi s-ar simţi lipsa dacă nu aş mai fi... am cântat de bucurie şi am ţipat de disperare; am mers înainte, demnă, dar m-am  şi târât, dorindu-mi să renunţ la fiecare secundă... m-am simţit puternică şi apoi am avut nevoie să fiu ridicată; am primit răspunsuri la întrebări ca mai apoi să ajung să am mai multe întrebări decât răspunsuri... am avut oameni lângă mine şi am rămas singură... L-am bucurat, L-am făcut Mândru pe Tati de mine, ca mai apoi să Îl întristez, să-L dezamăgesc... A fost un an ciudat, dar în cel mai perfect mod cu putinţă! Pur şi simplu am avut momente în care rămâneam cu gura căscată în faţa a ceea ce Isus făcea pentru mine! Aş schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viaţa mea cu altceva? Categoric nu! De ce? Pentru că ştiam că prin orice ar fi trebuit să trec El era acolo! Chiar dacă nu Îl simţeam tot timpul atât de aproape cât mi-aş fi dorit, ştiam că nu m-ar lăsa singură nici măcar o clipă! Ştiam că nu va îngădui ca în viaţa mea să vină ceva peste care să nu pot să trec, cu ajutorul Lui! Ştiam că are încredere în mine! Ştiam cum mă priveşte! Ştiam că are un vis pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat în viaţa mea, mă ducea, mai devreme sau mai târziu în braţele Sale de Tată... Mă ştiam în siguranţă! Ştiam că eu, cea reală, până la cele mai mici detalii, sunt cea pe care El o vede şi chiar dacă nu se vedea tot timpul la suprafaţă asta, în adâncul sufletului meu ştiam şi ştiu cine şi cum sunt datorită Lui! Toate astea le ştiam şi le ştiu şi acum, le păstrez în suflet ca pe nişte comori...

Mulţumesc Isus pentru absolut tot ce ai crezut de cuviinţă să se întâmple în viaţa mea şi s-a întâmplat. Mulţumesc pentru ceea ce eşti Tu în viaţa mea! Mulţumesc pentru ceea ce sunt eu datorită Ţie! Mulţumesc pentru modul în care mă vezi! Mulţumesc că sunt o făptură atât de minunată! Mulţumesc pentru oamenii din viaţa mea care sunt alături de mine şi mă încurajează şi mă iubesc mai mult decât merit! (Mulţumesc că mi-ai demonstrat că există, chiar dacă pot sa îi număr cu uşurinţă, fără să-mi fie teamă că greşesc!) Mulţumesc mai ales pentru cei pentru care pot să fiu şi eu o binecuvântare şi o încurajare! Mulţumesc pentru visul Tău pentru viaţa mea... Mulţumesc că nu Te saturi să-mi repeţi că Tu m-ai creat aşa cum sunt şi că Tu nu ai făcut decât capodopere. Mulţumesc că mă ajuţi să înţeleg... că nu mă mai las afectată de părerea celor care nu pot să mă vadă aşa... Mulţumesc pentru Sacrificiul pe care L-ai făcut pentru ca  eu să pot să fiu astăzi aici unde sunt, aşa cum sunt. Mulţumesc că nu renunţi la mine! Mulţumesc că nu m-ai dezamăgit niciodată! Mulţumesc că ai făcut posibil ca ziua de 22 august 2010 să existe în viaţa mea, exact aşa cum a fost! Mulţumesc că ai avut şi că ai în continuare răbdare cu mine! Mulţumesc că îţi aparţin în întregime! Mulţumesc că m-ai vindecat! Mulţumesc pentru că sunt lumina ochilor Tăi! Mulţumesc pentru toate lucrurile pentru care pot să-ţi mulţumesc! Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat! Şi cuvintele tot nu pot să exprime...

Trebuie să fii puternică pentru a- ţi permite să iubeşti în felul ăsta... Cu adevărat, adică!

"- Ai să mă ai lângă tine?
 - Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
 - Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
 - Nu? tresărise el.
 - Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
 - ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
 - Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"

(Ionel Teodoreanu)

Regăsire… sau “zborul de fluturi al celei dintâi tăceri”.

“…De când o ţinea minte, o ştia fără să o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintâi, apoi treptat feminizată, ea era o “tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu “informa” pe nimeni despre ea[…] Şi talentul ei tot o “tăcere” era. Dar acesta era farmecul ei: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor de umbră... Darul acesta spontan, instinctiv, poate complet inconştient, de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, ea îl avea desigur[…] Femeia- tăcere…” (Ionel Teodoreanu)

Celei aşteptate - Mihail Săulescu

"Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n-ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate niciodată aievea n-ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s-aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n-ai să vii."

Lecţii de viaţă...

M-ai învăţat...
să cred în Tine, atunci când îmi e cel mai greu.
s-aştept în tacere, atunci când, aparent, întrebările mele rămân fără răspuns.
să visez măreţ, arătându-mi parte din Visul Tău pentru viaţa mea...
M-ai învăţat...
că renunţare nu-nseamnă întotdeauna nepăsare.
că singurătatea nu există pentru cei peste a căror viaţă domneşti Tu.
că pentru a fi lumină şi sare e nevoie de zdrobire, renunţare.
că şi atunci când doare tare, la Tine există vindecare şi alinare.
că sunt mai mult decât biruitoare înainte de orice încercare.
că mâna Ta e oricând gata să-mi şteargă lacrimile, şi pieptul Tău să-mi îmbrăţişeze durerea.
că-n ochii Tăi sunt splendoare.
că faptul că eu am încredere în Tine, păleşte în faţa faptului că Tu ai încredere în mine.
că pentru a face voia Ta, trebuie să renunţ la a mea...
M-ai învăţat...
iubirea necondiţionată, prin oamenii pe care i-ai pus în viaţa mea.
sacrificiul suprem, luându-mi toată vina şi dându-mi în schimb iertarea, bucuria, pacea, liniştea, iubirea, viaţa.
răbdarea, prin suferinţă.
speranţa, dându-mi primăvara, dimineaţa, ploaia.
tăcerea, prin sentimente ce nu se pot exprima fără a-şi pierde valoarea.
curajul, scoţându-mă din zona mea de confort.
recunoştinţa, redându-mi viaţa...
M-ai învăţat...
că sfârşitul înseamnă, de fapt, revenirea la început...

This memory time cannot erase...

O cheamă Hadassa. Are 21 de ani şi o viaţă cam complicată în momentul ăsta. Dar e, totuşi, o luptătoare. S-a obişnuit să fie catalogată “ciudată”. La început asta o supăra puţin, acum îi place, pentru că e conştientă în ce constă ciudăţenia ei. Şi cine are ochi de văzut, vede! Cine nu, pierde! Şi-a promis acum ceva timp că nu o să mai lase pe nimeni să se apropie prea mult de ea, pentru că a observat că cei de lângă ea nu pot să o înţeleagă cu adevărat… A fost rănită de prea multe ori ca să mai aibă încredere în oameni. De când se ştie visează la un prieten adevărat, are o idée a ei despre cum ar trebui să fie, dar nu a întâlnit până acum acea persoană… Între timp, a învăţat că trebuie să iubească oameni reali, nu ideali, aşa că a hotărât să iubească, să iubească şi iar să iubească. A lăsat încet, încet, anumiţi oameni, care au reuşit să îi câştige încrederea,  să se apropie de ea, să o cunoască aşa cum e în realitate, dar tot nu a ajuns la nivelul ăla de prietenie la care visează de foarte mult timp. Are prieteni pe care îi iubeşte enorm şi ştie că şi ei pe ea… Dar tot mai visează… Şi în viaţa ei există câteva evenimente care îi dau dreptul să creadă că nimic nu e imposibil atâta timp cât ştii cine e Sprijinul tău şi îţi pui toată încrederea în El. De-asta nu încetează să viseze! A văzut cu proprii ochi cum imposibilul se transformă în posibil când crezi din tot sufletul! A citit undeva că Dumnezeu nu îi aduce în viaţa noastră pe oamenii pe care îi vrem noi, ci pe cei de care avem nevoie… Şi uitându-se puţin în urmă realizează cât de adevărat e acest lucru pentru viaţa ei… Deşi i-ar fi plăcut să trăiască în alte timpuri, mai pline de poveste şi farmec, trăieşte totuşi în secolul ăsta, aşa că multe lucruri se întâmplă în viaţa ei oarecum conform zilelor pe care le trăieşte. Viteză, tehnologie, emailuri trimise în grabă, superficialitate… Le-ar da oricând pe o plimbare în parc, scrisori, sinceritate, profunzime… Dar trăieşte în secolul în care oamenii se cunosc şi prin intermediul internetului… Nu îi neagă importanţa, dar până la un punct, totuşi… Aşa l-a cunoscut şi ea pe Christopher acum 3 ani… I se pare că a trecut o veşnicie de atunci… Deşi îi despart 250 de km, are mai multe amintiri cu el decât cu prietenii care sunt lângă ea… S-au înţeles încă din primul moment, dar nici unul dintre ei nu visa că o să ajungă aici… Sunt atâtea amintiri încât ar putea să scrie un roman în 5 părţi despre prietenia lor, dar azi se rezumă la amintirea zilei de 1 iulie, de acum doi ani… Atunci s-au întâlnit pentru prima dată… Îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri. Ea a trecut pe roşu. El nu o vedea. Au vorbit la telefon până au ajuns faţă în faţă. Ea era colorată. El alb- negru. Zâmbea. Primul hug. El a început cu complimente aşa drăguţe. Ea nu ştia ce să îi spună. El îi punea multe întrebări. Ea îi dădea răspunsuri de jumătate de oră pentru fiecare întrebare. Se simţea atât de liberă în prezenţa lui, putea să fie, în sfârşit, ea însăşi, fără să îi fie teamă că va fi criticată. Pur şi simplu simţea că el o înţelege. A întrebat-o ce vrea să facă. I-a zis că nu-i pasă, acum că s-au întâlnit. A râs. Zicea că glumeşte. A dus-o în locul lui preferat, unde au stat şi au povestit multe ore, de parcă se cunoşteau de-o viaţă… Înainte să plece i-a zis să “o acopere”, că vrea să ia capacele de la sticle, ca amintire. A zis că-i ciudată. Spune-i ceva nou. L-a luat doar pe-a lui. Au râs. I-a cumpărat bilet. Ei au o “problemă” cu biletele. Şi-au luat rămas-bun fără să viseze atunci ce avea Domnul pregătit pentru ei… Şi a fost perfect. Ei i-a întrecut orice aşteptare. I-a oferit exact ceea ce avea nevoie odată cu prietenia lui sinceră…

Deşi i-ar plăcea ca azi să-i scrie o scrisoare, o să se rezume totuşi, la un e-mail, în care să îi spună: “Mulţumesc că ai rămas! Mulţumesc că ai ştiut să priveşti dincolo de aparenţe! Mulţumesc pentru cuvinte, tăcere, zâmbete, lacrimi, încurajări, nopţi nedormite, amintiri preţioase, mulţumesc pentru schimbarea pe care ai adus-o în viaţa mea... Mulţumesc că ai ştiut să fii prietenul adevărat pe care nu l-am avut niciodată până să te cunosc… Thank you for the time of my life! Prietenia ta îmi îmbogăţeşte sufletul! You= Priceless gift for my life! I am happy and filled with love because of you. >:D< ♥ Mulţumesc că nu i-ai lăsat pe cei care nu ne-au înţeles niciodată, să ne strice prietenia. Mulţumesc că nu i-ai luat în seamă pe cei care nu pot să înţeleagă că între un băiat şi o fată poate să existe DOAR o relaţie de prietenie aşa frumoasă cum e a noastră! Mulţumesc pentru absolut orice moment care alcătuieşte prietenia noastră. Mulţumesc pentru tot ce ai investit în prietenia noastră. Mulţumesc că ai fost lângă mine când toţi ceilalţi au plecat. Mulţumesc că mi-ai zis tot timpul ce crezi despre mine cu adevărat. Mulţumesc că nu m-ai lăsat să renunţ. Mulţumesc că ai avut curajul să mă vezi aşa cum sunt. Mulţumesc că eşti fratele meu mai mare.” [Dedicaţie: "melodia noastră." :)) and your favourite place. :)] >:D<>:D<<3<3:*:*

"How does one walks away from all of the memories? How do I not miss you when you are gone? How can I not love you?..."

I love the way You love like no other...

I'm a fool for You! There's nothing left to say. Nothing left to do. Nothing left to prove. I'm in love with You. You're The One!

I'm at home when I'm with You...

Ai face bine să- ţi doreşti asta.

Silly me.

 Ştiu că încă nu te cunosc (sau da?)... dar îndrăznesc să- ţi dedic melodia asta. :)

Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!

De obicei merg la facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu  şi să inventez scurte poveşti pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o  audă  de la cei de lângă ei… măcar din când în când, ca o confirmare, parcă...

E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…

Şi mă uit la doi copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la ce eu doar am visat până acum...

Şi văd o mamă cu copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]

Şi văd un băiat cu o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă sinceră.

Şi văd o poveste de dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare, priviri care spun tot... din povestea lor...

Şi aşa de mult îmi place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile astea chiar îs reale...

Apoi ajung la facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...

Genesa 29: 20.

Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)

Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…

Şi azi am deschis iar folderele cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez, aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…

Şi mi-e dor de copilărie. Pentru că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era altfel…

Şi mi-e dor de plimbările prin pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că  “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă, ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"… Doamne, ce vremuri!

Şi, mi-e dor de picnicurile în familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată… :-“ )

Şi mi-e dor de Armeniş 2006, tabăra Cristos pentru România.

Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc… Doamne, ce minunat o fost!

Şi-apoi “am crescut” şi am mers “la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…

Şi mi-e dor de momentele în care devenii veneau la Căstău… de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine… Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea la Codru, ieşirea aia de 1 mai de la Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că Tati are planuri mari pentru noi…

Şi mi-e foarte dor de momentele minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas în sufletul meu!

Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în primul rând pe mine…

Nu e despre mine. E despre voi. Şi despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult ca fiecare dintre voi să  puteţi să vă vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…

Spuneam la început, că atunci când vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă comportaţi ca atare.

Mulţumesc… mulţumesc că mă învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi, pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi place mie. Mulţumesc că sunteţi!

This is love, that had to bleed...

Shine!

Potrivire.

Încredere.

Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)

Oricum, pentru ei nu-s decât o ciudată… Nu merg la oameni, pentru că Tu Eşti Dumnezeul meu!

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. [Antoine de Saint Exupery] De fapt, sigur îmi scriu mie…

Dacă nu m-ai lăsat să mor, Fă bine, te rog, şi învaţă-mă cum să trăiesc! Spune- mi cum să mă comport în situaţiile în care oameni pe care îi iubesc, îmi sparg inima în bucăţi mii! Eu singură nu mai pot… nu mai vreau… nu mai ştiu… Eu ce fac cu toată dragostea asta pe care Tu ai pus-o în fiinţa mea? Cui o dăruiesc? Pare că nimeni nu o vrea… Îmi amintesc că Tu mi-ai spus că iubirea doare… Nu mă aşteptam la aşa durere, recunosc… Pot să iubesc de la distanţă? Pot să fiu doar eu cu Tine? Pot să nu-mi mai doresc pe nimeni aproape? Te rog! Pentru că oricât de tare mă rănesc, chiar dacă unii mă zdrobesc prin cuvintele şi acţiunile lor, tot nu pot să nu îi iubesc, Doamne! Şi nu pentru că e o poruncă, ci pur şi simplu inima mea nu vrea să renunţe la a iubi! Sentimentul ăsta îi dă viaţă!  La a iubi cu toată fiinţa mea nu vreau şi nu pot renunţa, dar pot să mă îndepărtez? Doare prea tare, Tată! Dacă e cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine. Şi totuşi, nu voia mea, ci voia Ta să se facă până la capăt în viaţa mea! Nu înţeleg de ce, cea mai mare binecuvântare a mea din partea Ta, adică darul de a putea iubi “în ciuda faptului că”, trebuie plătit cu cel mai mare preţ: indiferenţa şi rănile produse de cei cărora le ofer bucăţi din sufletul meu… Dar vreau să iubesc, nu să fiu iubită! Mai bine să nu am pe nimeni care să mă iubească, decât să am în viaţa mea o mulţime de oameni care îmi spun că mă iubesc şi în clipa următoare mă mai ucid o dată, cu cuvintele şi acţiunile lor.

Chiar dacă vreau să cred din toaţă fiinţa mea că merită sacrificiul, pentru că Tu ai făcut la fel… eu nu sunt atât de puternică, Doamne! Şi Tu ştii că atunci când vin la mine cu teologie, citate, teorie, eu nu le pot răspunde decât într-un fel… Pentru că nu mă pricep aşa cum mi-aş dori la folosirea cuvintelor, aleg calea faptelor, a “punerii în acţiune a vorbelor”. Dar degeaba, Doamne! Ei nu văd. Sau nu vor să vadă! De fapt, cum să vadă, dacă nici măcar nu încearcă să mă cunoască cu adevărat? Să-mi cunoască inima, partea din mine care contează cu adevărat, unde se află valoarea mea… Ştiu că Tu vezi, şi nu mai e nevoie să Te atenţionez eu, dar nu mai pot să văd că toţi caută doar suprafaţă, superficialitate. Tu îmi vezi inima, Doamne, şi ştii după ce tânjeşte! Dar mai există aşa ceva aici, pe pământul ăsta? Sau sunt eu prea visătoare, prea idealistă? Aştept prea mult? Nu cred că mai mult decât ştiu că sunt capabilă, prin Harul Tău, să ofer în schimb…

Şi totuşi, Tu m-ai chemat să trăiesc la standarde înalte… Şi vreau să ard de pasiune pentru Tine! Chiar dacă asta înseamnă şi mai multă zdrobire. Şi ştiu că Tu nu iei decât atunci când vrei să dai mai mult. Şi dacă aş rămâne doar eu cu Tine, pentru mine asta ar însemna “mai mult”!

I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans!

"I lay my heart's desires at Your feet, oh Lord.
Take all the plans I've made and all my dreams...
Use Me here, where I am.
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans.
Despite my fear, I place my life in Your hands.
The future can wait, tomorrow might be too late...
So Jesus, use me here!"

Let's celebrate!

"Father, I praise You because You are. Jesus, I love You because You are. Spirit, I worship You because You are. And if no one can see that Your love's moving me, I worship You still and forever will... Because You are! 'Cause I know in my heart how bad I want to touch You... You must sense this love my soul contains..."

Sărut Mâinile, Isus!

Cuvintele îs sărace, inima e plină... mulţumire, recunoştinţă, iubire, adorare, abandonare în braţele Tale, în voia Ta... Sărut Mâinile care sunt dovada a ceea ce e în Inima Ta, Isus!! ♥♥ Până la moarte, şi dincolo de ea, eu sunt a Ta!! 

Te Iubesc, Om al Durerii!!

[Din 19 aprilie, 2011, Alba Iulia, Drumul Crucii]

Şi am văzut azi o frântură din ceea ce a fost atunci... Dar chiar şi aşa, ştiind că nici nu se compară cu ceea ce a trebuit să înduri Tu, m-am cutremurat. Şi inima mea s-a rupt în bucăţi mii, când am realizat ce Ţi-am făcut, în ticăloşia mea. Citisem, îmi imaginasem, şi văzusem filme cu Evenimentul, până azi… Dar azi, azi “s-a întâmplat” în faţa mea. Te-am văzut aievea. Şi iubirea ce ţi-o port s-a aprins în mine mai tare ca niciodată… Şi nu pot să înţeleg nici acum şi probabil o să rămână un mister până Te voi vedea faţă în faţă, de ce ai ales să faci asta pentru mine? De ce mă iubeşti atât de mult? Eu Te răstignesc în fiecare zi, dar Tu ştiai că aşa se va întâmpla înainte să Îţi dai viaţa pentru mine, şi totuşi, ai făcut-o, nu ai dat înapoi. Eşti exemplul cel mai elocvent că Iubirea are un Preţ care se cere plătit! Şi iubirea Ta perfectă, care întrece orice pricepere, a presupus sacrificiul suprem! Pentru mine! Nu suport gândul că Cel pe care îl iubesc mai mult decât orice, a trebuit să sufere cel mai mult din cauza mea! Şi cred că azi Ţi-am provocat multe zâmbete când Ţi-am spus că dacă aş fi fost acolo, aş fi mers până la capăt cu Tine. În adevăr, cred că aş fi fost doar un alt ticălos din mulţime. Dar azi mi-am dorit atât de mult să fi fost acolo şi să fi făcut totul altfel.

Şi ca să vorbesc puţin şi de ceea ce s-a întâmplat azi, concret, vreau să zic că… Deşi sunt conştientă că nu a fost nici pe departe aşa cum a fost atunci, totuşi, cei care au pus în scenă Evenimentul au făcut-o cu profesionalism. Au reuşit să transmită foarte bine mesajul, pentru cei care au vrut să înţeleagă. La eveniment au participat oameni şi oameni. Tu ai murit pentru toţi, dar azi, ca şi atunci, nu toţi au vrut să accepte asta. Oare şi-au lăsat inimile acasă? Pentru că, aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery, “Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Şi deşi a fost totul simbolic azi, nu am putut să le înţeleg indiferenţa! Cum să mănânci seminţe ca la spectacol? Cum să râzi ca… M-a durut. Am fost contrariată văzând atitudinea multora şi recunosc că m-am luptat o vreme în alegerea pe care o aveam de făcut: să îi condamn sau să mă rog pentru ei, să încolţească măcar un mic sâmbure de credinţă în inimile lor, să li se deschidă ochii inimii, să vadă cu adevărat! Şi mi-am amintit ce ai făcut Tu, şi am ales a doua variantă…

Şi am plecat acasă cu starea aia ciudată în care un ochi îţi plânge iar celălalt zâmbeşte... Plângând, pentru fiecare lovitură de bici pe care ai primit-o, pentru fiecare spin înfipt în fruntea-Ţi, pentru fiecare picătură de apă care nu Ţi-a fost oferită atunci când Ţi-a fost sete, pentru fiecare strop de sânge vărsat, pentru povara crucii, pentru piroanele bătute în mâini şi picioare, pentru inima zdrobită, pentru durerea insuportabilă, pentru că ai fost Părăsit până şi de Tata… din cauza mea! Şi zâmbind, pentru că ştiu că nu piroanele, ci dragostea te-a ţinut pe cruce. Pentru că m-ai iertat! Pentru că m-ai salvat! Pentru că m-ai vindecat! Pentru că Îţi pasă cu adevărat! Pentru că priveşti adânc în sufletul meu şi mă înţelegi! Pentru că am valoare în ochii Tăi! Pentru că ştii cum am fost creată să fiu! Pentru că ştii că tânjesc să fiu tot mai mult ca Tine, cu fiecare zi ce trece! Pentru că m-ai purtat şi tot vrei să mă mai porţi!  

Şi dorinţa mea rămâne asta: "... să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi..."

Jos cu măştile!

“Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].

Dacă stăm să ne gândim puţin, asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…

Uneori ne străduim atât de mult să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere. Va trebui să învăţăm să iubim oameni  reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm să nu avem pe cine să iubim.

Dar mai sunt şi cei din a doua categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…

Oare chiar merită să te dai altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de “prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci, sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii, doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia, poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să oboseşti să mai porţi atâtea maşti?

" Whatever I gotta be, I'll be for you...That's just what it means to love."

Cea mai tare!? cerere în căsătorie.

"It’s funny how we feel so much but we cannot say a word. We are screaming inside, but we can’t be heard..."

Lord, I Offer You My Life.

aprilie. vis.

Mi- ar plăcea să cunosc pe cineva... care atunci când mă întreabă "ce faci?" şi eu îi răspund "sunt bine, mulţumesc", să mă privească în ochi şi să- mi spună: "ok, şi acum vreau să aud adevărul!!" Şi mi- ar plăcea ca cei cărora le adresez eu întrebarea asta, aparent banală, căreia cei mai mulţi nu- i dau aproape deloc importanţă, ci o consideră doar "deschizătoare de conversaţii", să simtă că- mi pasă, şi să aibă curajul să- mi răspundă cu sinceritate.

You Are God's Passion!! ♥♥

Solitude.

"...look around you now. Find a place where you can't be found. Don't be scared. Dreams will take you soo far away..." :)

Când a început totul, lupta era deja câştigată…

“Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…] Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie  trece prin această vale întunecoasă. Cred că Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)

“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme! Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!” (Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)

                   Mă numesc Manuela Cristina Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!

                   Cum spuneam, totul a început acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am mers aici, la Orăştie, la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să merg la Cluj. Plecam de la Orăştie spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna asta, atunci.

                    Luni am plecat la Cluj. Acolo au început investigaţiile. Pentru început  mi s-au făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă lase să trec prin asta. (“Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”- Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât. După câteva zile am mers din nou la Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul. Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare, că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în 12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate, probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două săptămâni.

                   Abia după a doua şedinţă de citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de faptul  că Hodgkin înseamnă cancer. Dar “Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.

                   Lunile care au urmat mă împărţeam între mersul la Cluj, din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng. Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă, nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă, “pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.

                   Da, Dumnezeu a lucrat într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)

                  Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o cruce, între doi tâlhari.” Ştiind asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”- 2 Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania 3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).