Nu m-am ferit să spun că experiența mea din urmă cu 6 ani a fost estompată mult de toate prin câte am trecut anul trecut împreună cu Tania. Și cine are măcar dorința să mă înțeleagă puțin, va accepta că nu mă voi mai putea raporta la și povesti despre cancer doar din perspectiva a ceea ce mi s-a întâmplat mie personal. În mintea și inima mea va exista întotdeauna anul trecut cu tot prin ce a trebuit să o văd pe Tania că trece și să trec, atât cât am putut și dincolo de puterile mele, alături de ea. Va fi întotdeauna parte din povestea mea...
Dar, am fost ”avertizată” să nu cumva să uit de ceea ce a făcut Dumnezeu în viața mea și le înțeleg punctul de vedere al celor care mi-au spus asta... dar nu mă poate nimeni condamna că mi-e greu să înțeleg și să accept de ce eu am rămas și sora mea a trebuit să plece... Și totuși, nu am cum să uit că am fost vindecată de cancer! Nu am cum să uit de toate momentele în care, dacă nu îl aveam pe El, mi-aș fi pierdut mințile. Nu am cum să uit că, dacă nu aș fi trecut eu însămi prin experiența asta, nu aș fi putut să fiu mult peste 100% (așa cum îmi spunea un prieten drag) alături de Tania. Nu am cum să uit câți oameni au fost încurajați de exemplul meu și cât de mult îmi doresc să continui să fac asta. Nu am cum să uit de toți oamenii care au fost lângă mine. Și mai ales, nu am cum să nu recunosc că toată lupta asta a contribuit extraordinar de mult la transformarea mea în ceea ce sunt acum. Încă nu sunt varianta mea cea mai bună, dar cu siguranță sunt mult mai bună decât dacă nu aș fi trecut prin lupta cu cancerul.
Știi când am putut să-I mulțumesc cu adevărat, pentru prima dată, lui Dumnezeu că am trecut prin experiența cu cancerul? Anul trecut, prin ianuarie... mă întorceam de la Căstău la Cluj (fugisem până acasă să-mi mai iau una- alta, când am aflat că o să stăm cel puțin o lună acolo, pentru început) cu autobusul... în fața mea erau două fete cam de-o vârstă cu mine, care pe toată durata călătoriei nu au vorbit altceva decât despre băieți, cluburi, haine, unghii false, cure de slăbire, etc... păreau că nu au nici o grijă pe lume, iar eu știam la ce mă duc... Și atunci i-am mulțumit Domnului pentru prima oară, sincer, că m-a încercat prin boala asta și că m-a schimbat și nu m-a lăsat să trec așa prin viață, degeaba... Nu-s ipocrită, și eu vorbesc cu prietenele mele despre băieți, haine etc. și chiar îmi place să fac asta, dar până la un punct... pentru că știu că viața asta e despre mult mai mult de atât. Și sunt mulțumitoare că nu o știu doar la nivel teoretic.
Aproape 2 ani petrecuți prin spitale de oncologie/ hematologie te schimbă, își lasă amprenta adânc în viața ta. După câte am trăit și văzut în timpul ăsta, știu că exista și varianta să mă amărăsc în inima mea, să renunț și să nu vreau să mai aud de Dumnezeu... Am văzut atâtea cazuri în care s-a întâmplat asta. Dar, (și Lui îi mulțumesc, e doar meritul Lui) am ales să mă încred în El, să mă apropii de El și să-I dau voie să lucreze în viața mea cum crede de cuviință, oricât de insuportabil de greu mi se pare mie. N-aș fi putut nimic fără El. Și tot El mă ține și acum... și nu doar că mă ține, ci pune în mine dorința de a spune ce a făcut în viața mea și mai ales de a-i ajuta cu tot ce pot pe cei care se luptă cu cancerul. În urmă cu 6 ani, când am rostit peste viața mea cuvintele ”nu voi muri, ci voi trăi, și voi povesti minunile Tale”, sincer nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce va fi vorba. Credeam cu toată ființa că voi fi vindecată, dar nu știam de toate câte au urmat în viața mea și cum îi voi putea încuraja pe cei de lângă mine.
Știu că am mai spus-o, dar vreau să repet și aici faptul că, oricât de grea a fost lupta cu cancerul, pe parcurs am devenit conștientă că cele mai importante ”lucruri” din viața mea nu au putut fi luate de el: relația mea cu Dumnezeu, ceea ce sunt eu cu adevărat (faptul că am avut cancer nu mă definește decât în măsura în care prin asta am devenit mult mai puternică) familia mea, și puținii dar prețioșii oameni care mă iubesc cu adevărat. Acestea sunt ”lucrurile” cele mai de preț din viața mea și în ele vreau să investesc în continuare pentru că știu că am mai rămas aici cu un scop. Și Cel care hotărăște când mi-am îndeplinit scopul e Dumnezeul în care mă încred cu tot ce sunt. Și cred că asta le-a răspuns celor care mă mai întreabă dacă nu mi-e teamă că boala va recidiva?! Nu, nu îmi e teamă. Sunt foarte conștientă de asta, dar nu-mi voi trăi viața cu frică. Mă doare sufletul să mă gândesc la asta, dar la felul în care această boală nenorocită e tot mai prezentă, știu că există șansa să văd alți oameni dragi mie care vor lupta cu ea, la fel cum există șansa să recidiveze în cazul meu. Și atunci să trăiesc în fiecare zi cu teama asta? Nu, pentru că am ajuns să cred din toată inima că toate lucrurile lucrează împreună spre binele meu, a celei care-L iubește atât de mult pe Dumnezeu. El nu greșește niciodată. Pe El nu-l ia nimic prin surprindere. Iar eu aleg să trăiesc în totală dependență de El, cu o credință pe care nimic nu o va mai putea zdruncina și mărturisind de câte ori voi avea ocazia ceea ce El a făcut în viața mea.
Îi mulțumesc Domnului că am trecut de faza în care îmi era rușine că am avut cancer, evitam să vorbesc despre asta și îmi ascundeam cu grijă cicatricile cu care am rămas... Acum nu mai am nici o problemă să vorbesc despre asta și am ajuns să cred că, dacă El a considerat cu cale să trec prin experiența asta dureroasă, poate mă vede mult mai puternică decât mă văd eu. Iar asta nu poate decât să mă facă să-mi doresc să-L fac mândru de mine..
then and now... after 6 years.