Imi spun unii prieteni ca ii enervez. Ca in loc sa ma poata incuraja ei pe mine, in perioada asta grea prin care trec, tot ei se uita la mine si sunt incurajati. E drept ca nu prea ma impac eu cu principiul ala conform caruia atunci cand treci prin suferinta tot ce ai de facut e sa te plangi de cat de greu iti este si sa astepti incurajarea din partea celor de langa tine. De ce sa iti canalizezi toata puterea in a iesi tu cat mai bine si mai repede din incercare, cand poti sa faci mult mai mult de atat? Eu mi- am propus altceva. Ca tot e plina lumea de oameni care nu stiu decat sa se planga. Eu vreau ca atunci cand cei din jur se uita la mine sa fie incurajati, ridicati, sa prinda curaj sa mearga mai departe... Am pierdut sirul rugaciunilor in care ii ceream Domnului sa ma faca o binecuvantare pentru cei de langa mine. Atunci nu stiam care va fi pretul pe care va trebui sa- l platesc. Dar confirmarile ca Domnul mi- a raspuns la acea rugaciune sunt tot mai dese si imi umplu inima de bucurie.
Nu spun ca e usor sa fiu asa. Am infinite intrebari care incep cu "de ce?"; am o gramada de nopti in care mai mult plang decat dorm; am momente in care, chiar daca rad cu voi, sufletul meu e prabusit in genunchi; am zile in care vreau sa renunt... dar toate astea sunt intre mine si Dumnezeu. Pentru ca zilele astea am devenit constienta de un lucru. E mult mai usor sa incurajezi si sa ajuti oamenii atunci cand ai trecut si tu prin suferinta. Asta din doua motive: in primul rand, atunci cand incerci sa incurajezi pe cineva nu poti sa fii privit ca un ipocrit care vorbeste doar din auzite si stie cum sa potriveasca cuvintele, pentru ca omul ala stie prin ce ai trecut la randul tau si ca nu poti sa vorbesti decat din experienta ta. Iar in al doilea rand, nu ai cum sa nu iti doresti sa faci tot ce iti sta in putina pentru a- i ajuta pe altii, dupa ce ai trecut tu printr- o perioada de suferinta. Si nu e vorba sa fiu ipocrita, sa par mai puternica decat sunt in realitate. E vorba ca am ales sa va arat partea asta a mea pentru a va face sa intelegeti ca acolo unde Isus isi lasa pacea, nu mai e loc de disperare; ca El e credincios si nu lasa nimic la voia intamplarii in viata mea; ca oricat de greu ar fi, daca am constinta faptului ca voia Lui se face in viata mea, nu am de ce sa ma tem.
Nu spun ca nu imi doresc cu tot ce sunt ca incercarea asta sa treaca cat mai repede. Dar pana trece, vreau sa storc toate lucrurile bune pe care le- a adus cu ea. Si oricat m- ar consuma, vreau ca mult mai multi oameni decat familia mea si cei apropiati mie sa fie binecuvantati si incurajati atunci cand se uita la mine, la felul meu de a privi lucrurile, la alegerea mea de a avea incredere totala in Cel care stie exact ce si de ce face ceea ce face in vietile noastre.
Va dati seama de felul in care ne uneste suferinta, atunci cand oameni atat de diferiti si care poate habar nu au unul de celalalt, se unesc in rugaciune pentru a- i cere Domnului sa actioneze in cauza lor? Iar tot ce se intampla in timpul rugaciunilor sau dupa o anumita perioada nu il afecteaza doar pe cel pentru care s- au facut rugaciunile, ci si pe cei care au luat parte la ele.
E greu de tot, recunosc... dar nu- i imposibil sa incerci sa vezi dincolo de suferinta si de tot ce te doare acum, stiind ca nu e vorba doar despre tine.