La Cluj, la spital, încă se vorbește despre Tania..

În dimineața asta m- a trezit un mesaj în care ”o fostă colegă de salon” îmi spunea că ieri a aflat despre ce s-a întâmplat cu Tania. Asta se întâmplă în condițiile în care sunt cam 6 luni de când am plecat pentru ultima dată de acolo. În condițiile în care pot să îi număr foarte ușor pe cei cu care mai pot să vorbesc despre Tania acum, după aproape 4 luni, fără să simt că abia așteaptă să schimbăm subiectul. În condițiile în care există oameni care o perioadă de timp s-au numit și noi i-am numit ”prieteni”, dar în momentul în care Tania a plecat Acasă ei au ales să se comporte ca și cum nimic nu s-a întâmplat...
Și știu de ce am primit mesajul ăsta acum... ca Dumnezeu să mă asigure încă o dată că povestea mea și a Taniei a avut impact acolo unde El a vrut să aibă, că El a lucrat în viețile unor oameni prin noi (mulțumim, Doamne!). Ca să mă pot convinge, o dată pentru totdeauna, că unii oameni au fost doar simpli trecători prin viața noastră, chiar dacă la un moment dat am crezut că ne sunt prieteni, că le pasă, că țin la noi, așa cum am ținut noi la ei. Nu am nimic cu nimeni, am trecut și peste dezamăgirea de atunci, dar nu mai vreau în viața mea oameni care au privit ziua în care am rămas fără cea mai importantă parte din mine ca pe o zi obișnuită. Ca să realizez că unii n-ar fi meritat să o cunoască pe Tania. Da, a fost și ea un om ca noi toți, (nu, nu fac idol din ea, m-a învățat Dumnezeu și lecția asta) dar a fost o minune pe care mulți nu au știut să o aprecieze. Ca să înțeleg că atunci când te numești creștin, opțiunea de a te comporta ca și când nimic nu s-a întâmplat, atunci când cineva din viața ta trece printr-o încercare, nu ar trebui să fie printre opțiunile tale.
E drept că în urmă cu 4 luni am hotărât să nu mai am așteptări de la oameni... dar aș minți să spun că atunci nu am fost dezamăgită de cum au ales unii să reacționeze. E drept că sunt suficienți oameni în viața mea care continuă să-mi fie alături, dar aș minți să spun că nu mă doare să văd cum oameni cu cuvinte mari pe buze au o inimă atât de mică, oameni care au scris pe o coroană ”nu te vom uita niciodată” sunt oameni pentru care ”niciodată” înseamnă ”maxim pentru 3 zile”, oameni care m-au sufocat timp de 3 zile doar ca apoi să-și vadă de-ale lor cu conștiința împăcată...
Mă doare pentru că e vorba de o parte importantă din mine. Și dacă ar fi vorba doar despre asta probabil că aș ajunge să mă împac cu ideea. Pentru că sunt suficienți cei care o vor iubi pe Tania până la ultima lor suflare. Dar e mai mult de atât. E vorba de cât de superficiali, ignoranți, răi, ipocriți suntem în legătură cu tot ce se întâmplă lângă noi dar nu ne afectează în mod direct. Dar continuăm să ne mințim că totul e bine, că noi suntem bine, că sufletele noastre sunt bine. Minciuni gogonate.
Mă rog din tot sufletul să nu ajungi niciodată să te doară atât de tare încât să mă înțelegi...

Se uitau toți... dar nu vedea nimeni.

Am văzut astăzi video- ul de mai jos și mi- am amintit că fix asta am vrut și eu să fac pentru Tania... În Spania i- au spus că de la felul de chimioterapie pe care- l va face nu- i va cădea părul dar în România s- a schimbat povestea, i- au spus că o să- i cadă. În momentul în care am auzit asta, mi- am amintit de dimineața în care m- am trezit eu cu perna plină de păr și am realizat ce se întâmplă. Și mi- am zis că în momentul în care voi vedea că începe să îi cadă părul minunii mele, mă voi rade și eu în cap... I- am spus de planul meu singurului prieten cu care puteam să vorbesc despre tot ce mi se întâmpla în perioada aia, pentru că el urma să mă ajute. El a încercat să mă convingă să nu o fac pentru că, îmi spunea, a fost suficient că am trecut o dată prin asta... și în plus, deja făceam mai mult decât 100% din tot ce puteam pentru Tania. Nu m- a convins, doar mi- a dat de gândit. Într-o zi, când eram toți trei, a întrebat- o pe Tania (pe ocolite, evident) dacă ar ajuta- o să se radă cineva în cap în semn că e alături de ea. Ea a spus că nu, că sunt atâtea alte metode prin care să o ajute cei care ar vrea să o facă iar asta nu face parte din ele. Asta m- a convins, dar pe jumătate. Pentru că atunci când am văzut că începe să îi cadă părul, mi- am ras și eu jumătate din păr. De ce? Pentru că eu știam câteva lucruri pe care ei doi nu le știau, pentru că am și eu o doză de încăpățânare pe acolo pe undeva, dar mai ales pentru că știam în sufletul meu că e bine ce fac.
Până acum, nu a știut nimeni în afară de my amazing friend de motivația din spatele tunsorii mele... Taniei nu i- am spus pentru că știam că ea vedea și simțea tot ce făceam pentru ea și cum o făceam, și nu avea nevoie de confirmări. Știu că ea a știut de ce am făcut- o. Celorlalți nu le- am spus pentru că nu vedeam de ce ar trebui să știe cineva... și sincer, chiar am crezut că cei care mă cunosc cât de cât își vor da seama de ce am făcut- o. Dar nu...
Să nu credeți că am spus- o acum ca să arăt cât sunt eu de nu- știu- cum, să mai adaug un lucru la cele despre care voi credeți că au fost sacrificii din partea mea (chiar dacă eu nu le- am privit așa)... n- am făcut- o nici să dau cuiva explicații (prin ”cuiva” puteți să citiți ”celor care m- au judecat”). Am făcut- o pentru că acum consider că e un mod bun prin care să vă spun că, atunci când iubiți pe cineva din tot sufletul, să nu ratați nici o ocazie în care să îi demonstrați asta. Mai ales când acea persoană trece prin momente grele iar sufletul vostru vă spune exact ce puteți face ca să o ajutați. Ascultați- vă inima mai ales când e vorba de cei pe care îi iubiți.
Eu știu că anul trecut am făcut absolut tot ce am putut (și de foarte multe ori mi- am depășit limitele) pentru ca Tania să fie bine. Dar sunt câteva lucruri de care îmi pare rău că le- am făcut și altele de care îmi pare rău că nu le- am făcut. Iar ăsta e lucrul de care îmi pare rău că l- am făcut doar pe jumătate, în ciuda principiilor mele...

http://vimeo.com/88160637

Am învățat că (mai ales în suferință) iubirea vorbește la plural.

Mi- i dor ”să dorm” așa.. Aș da orice să mai am parte de o zi cu tine chiar și acolo, în spital... Nimic nu mă făcea mai fericită decât faptul că puteam să am grijă de tine, să renunț la mine pentru tine. Fericirea mea era să pot să- ți mai îndeplinesc o dorință. Nu ți- am spus niciodată care era distanța reală de la spital până la singurul magazin în care știam că o să găsesc să- ți cumpăr porumb (tu cu poftele tale ciudate, în mijloc de iarnă), și apoi până acasă, ca să- l fierb, și apoi iar la spital... Nu ți- am spus că de fiecare dată mergeam cu viteza luminii și că a fost perioada în care uram cel mai mult semafoarele. Nu ți- am spus niciodată cum urcam până la etajul 4 și cum îmi venea să și suflu în apa aia, să fiarbă mai repede, să vin înapoi la tine. Nu ți- am spus nici câte străduțe din partea aia de Cluj am ajuns să învăț. Deși mă știi cât îs de aeriană când e vorba de capitolul orientare în spațiu. Nu ți- am spus niciodată că, deși știi cât iubesc cafeaua și câtă nevoie aveam de ea, de multe ori urcam la tine fără să mă opresc să- mi iau una, pentru că însemna mai puțin timp petrecut cu tine. Nu ți- am spus că, deși mă amuzai teribil (cum doar tu puteai), n- avea rost să le tot spui băieților că eu n- am timp să am gagic, pentru că trebuie să am grijă de tine.. pentru că oricum nu te- aș fi lăsat pentru nimeni în lumea asta. Nu ți- am spus niciodată că oricât era de fain să stau să citesc în curtea spitalului, pe o bancă, preferam să stau să citesc în salon, lângă tine. Nu ți- am spus că faptul că puteam să fiu atât de puternică, de hotărâtă să nu renunț și să nu te las nici pe tine să o faci, că puteam să râd cu tine și de tine, era și datorită orelor în care ”mergeam acasă să dorm” în care plângeam de fapt. Nu ți- am spus niciodată că atunci, când am stat în salonul 6 și ne- a fost cel mai greu, știi tu de ce, auzeam în fiecare dimineață aceleași cuvinte pe care o aparținătoare i le spunea unei bolnave: ”ce proastă- i fata asta. n- am mai văzut așa ceva până acum. uite cum stă patul ăsta liber și ea stă toată noaptea pe scaun lângă soră-sa.” Am înțeles, n- avea cum să înțeleagă iubirea mea pentru tine. Și când coboram să- mi iau cafea, îi luam și ei. Oh, câte nu ți- am mai spus... dar nu le mai înșir acum aici, pentru că altceva voiam de fapt să îți spun. Astea au fost așa, de introducere... ca să vezi ce am învățat ținându- le pentru mine și arătându- ți ție doar ceea ce consideram că trebuie să știi.
Am învățat că iubirea vorbește la plural. Hai să îți explic în termenii pe care am ajuns să îi cunoaștem și să îi folosim atât de bine, deși îi uram. Ajunsesem să nu mai fac diferența între noi două, minune. Așa mă exprimam, de cele mai multe ori când vorbeam despre noi: mergem să dormim, deși asta însemna că eu îți făceam masaj până adormeai, mai mergeam puțin pe hol să citesc și apoi veneam și mă puneam pe scaun, lângă patul tău și- I mulțumeam Domnului că poți să dormi. Pentru că am fost lângă tine și în insuportabilele nopți în care nu puteai să o faci. Spuneam că mergem la cateter, deși tu suportai să- ți pună cateterul, în timp ce eu puteam doar să stau pe hol și să mă rog să fie totul bine. Spuneam că mergem la perfuzii, deși tu suportai perfuziile, în timp ce eu puteam doar să stau lângă tine, să- mi amintesc cum mă simțisem eu în urmă cu 6 ani când făceam citostatice, să mă rog, să plâng în sufletul meu, dar să te încurajez cum puteam mai bine. Spuneam că mergem să mâncăm, când, de fapt, eu îți pregăteam ție mâncarea și apoi, în timp ce mulțumeam Domnului că poți să mănânci, făceam cumva să mânc și eu un iaurt. Spuneam că suntem bine la gândul că tu dădeai semne că ești mai bine decât ieri, fără să iau în calcul că eram atât de obosită încât mă miram și eu de mine că mai stau în picioare. Spuneam că mergem să ne plimbăm pe hol, deși mă bucuram că tu ești cea care face puțină mișcare, în timp ce eu trebuia să stau mai mult țeapănă, de la câte sticle cu citostatice aveam în brațe. Pentru că așa e când cel pe care îl iubești suferă... Ai vrea să iei asupra ta toată durerea, ai vrea să poți să schimbi locurile, ai vrea să poți să faci mai mult, sau măcar să poți să înțelegi mai mult... Ai vrea să știi ce să faci, cum să faci, ce să spui, când și cum să spui... Așa e în iubire, nu contabilizezi nimic, ci te bucuri de câte ori ai ocazia să poți să mai faci ceva pentru cel pe care îl iubești. Și în multe situații să suferi din cauză că nu poți face mai mult. Nu mai împarți lucrurile: asta mie, cealaltă ție, ci începi să aduni împreună o comoară.
”Am învățat că iubirea poate învinge orice cu condiția să fie suficient de mare...”

Ce pot să învăț de la o bucată de lemn?!

Există două bucăți de lemn care reușesc să mă facă să plâng mereu... De fapt, una dintre ele nu e chiar ”doar o bucată de lemn”, ci e o Cruce... Crucea pe care Isus a murit de dragul meu. Iar a doua, e o bucată de lemn, într- un cimitir, pe un mormânt... bucată de lemn pe care e scris unul din cele mai dragi nume din lumea asta pentru mine, amintindu- mi că ea nu mai e aici, cu mine.
Crucea... locul în care Isus Și- a dat viața pentru mine, a luat toate păcatele mele asupra Lui, a luat cancerul meu asupra Lui, a luat tot ce m- a durut, mă doare și mă va mai durea în viața asta, a luat tot ce- i mai rău și urât în mine... doar ca eu să pot să am parte de viață veșnică, să fiu iertată, vindecată, să nu mai pot spune că nimeni nu- mi înțelege durerea, să pot să fiu în fiecare zi mai bună, cu ajutorul Lui, să pot să văd frumusețea din mine, atunci când mă privesc prin ochii Lui. Nu pot să nu plâng de fiecare dată când mă gândesc la ce s- a întâmplat pe Cruce pentru mine. Tot nu pot să înțeleg cum și de ce mă iubește Isus atât de mult. Sunt copleșită de ce a făcut Însăși Iubirea pentru mine. Și continuă să facă în fiecare zi, pentru că Ea, Iubirea, e neschimbătoare. E Iubirea care a dat Cerul pentru mine. E Iubirea care m- a iubit înainte să mă nasc pe pământul ăsta, pentru că eram un vis în inima Ei, înainte de toate. E Iubirea pe care nu a speriat- o faptul că într- o zi mă voi îmbolnăvi de cancer, că o voi răni și dezamăgi de atâtea ori, că nu voi fi perfectă, că va trebui să- mi tot reamintească cine sunt cu adevărat, că voi depinde în fiecare zi de Ea, că voi încerca să- mi caut împlinirea în alte iubiri până când voi realiza că Ea, Iubirea Însăși e tot ce am nevoie... Nu, Iubirea nu s- a uitat la ce îmi lipsea, ci la ceea ce sunt datorită Ei. Gândul că eu nu am făcut nimic să merit toate astea, ci Însăși Iubirea m- a ales și apoi a făcut Sacrificiul Suprem pentru a- mi arăta ce însemn pentru Ea... asta mă face să plâng de fiecare dată când privesc la Cruce, cu recunoștință.
Bucata cealaltă de lemn... cea pe care e scris numele ființei ce- mi lipsește atât de mult, că nu există cuvinte care să exprime... e cea care îmi amintește de fiecare dată când o văd, că iubita mea nu va mai fi niciodată aici, cu mine, că nu o voi mai putea strânge în brațe, nici nu voi mai putea să am grijă de ea, că nu va lua parte la evenimentele importante din viața mea, că... nu mai e aici! Mă doare de fiecare dată când văd bucata asta de lemn. Nu pot să exprim în cuvinte ce se întâmplă în sufletul meu de fiecare dată când stau în fața ei. Faptul că n- am să o mai văd niciodată pe iubita mea, aici, pe pământ, e cel mai real atunci când ating bucata asta de lemn...
Dar... apoi privesc dincolo de ele! Și ceea ce văd, mă umple de speranță și bucurie! Pentru că nu aici se termină totul. Pentru că, datorită faptului că ceea ce s- a întâmplat pe Cruce a avut o continuare glorioasă în învierea lui Isus, va veni o zi în care o voi revedea pe Tania! O, ce glorioasă zi va fi! Nu se termină totul la Cruce, doar că e nevoie de ceea ce se întâmplă acolo, pentru a intra în adevărata viață. Pentru că acum știu că mai întâi trebuie să murim pentru a ajunge să trăim cu adevărat. Și, unul din lucrurile pe care le spune Vladimir Pustan și mă face să zâmbesc atunci când mă gândesc la Tania din perspectiva asta, spune așa: ”cel care moare mai târziu, are parte de veșnicie mai puțină.”