Mergând azi spre facultă, cu o lipsă de chef cum n- am mai experimentat de multă vreme, încercând să- mi opresc lacrimile care nu- şi mai dădeau rând să îşi înceapă şiroirea pe obrajii mei... am realizat ceva: că oamenii au nevoie de zâmbetul meu !! Oricum e prea multă tristeţe în jur, de ce să mai contribui şi eu la răspândirea ei ? Asta- i şansa mea de- a fi o minune, o binecuvântare pentru cei de lângă mine... Pentru că în ziua de azi poţi să zici, fără să îţi fie teamă că greşeşti, că atunci când reuşeşti să vezi undeva, cumva, printre toate chipurile astea triste, printre (şi mai rău !!) feţele alea acre, un zâmbet, asişti clar la o minune. Ultima categorie (feţele acre adică !) s-ar putea nici să nu- ţi observe zâmbetul, sau să nu le pese, dar fii sigur că cei cu chipul trist pe bună- dreptate (omeneşte vorbind) tânjesc după un zâmbet măcar...
Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi... :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu