Genesa 29: 20.

Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)

Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…

Şi azi am deschis iar folderele cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez, aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…

Şi mi-e dor de copilărie. Pentru că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era altfel…

Şi mi-e dor de plimbările prin pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că  “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă, ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"… Doamne, ce vremuri!

Şi, mi-e dor de picnicurile în familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată… :-“ )

Şi mi-e dor de Armeniş 2006, tabăra Cristos pentru România.

Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc… Doamne, ce minunat o fost!

Şi-apoi “am crescut” şi am mers “la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…

Şi mi-e dor de momentele în care devenii veneau la Căstău… de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine… Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea la Codru, ieşirea aia de 1 mai de la Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că Tati are planuri mari pentru noi…

Şi mi-e foarte dor de momentele minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas în sufletul meu!

Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în primul rând pe mine…

Nu e despre mine. E despre voi. Şi despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult ca fiecare dintre voi să  puteţi să vă vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…

Spuneam la început, că atunci când vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă comportaţi ca atare.

Mulţumesc… mulţumesc că mă învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi, pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi place mie. Mulţumesc că sunteţi!

This is love, that had to bleed...

Shine!

Potrivire.

Încredere.

Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)

Oricum, pentru ei nu-s decât o ciudată… Nu merg la oameni, pentru că Tu Eşti Dumnezeul meu!

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. [Antoine de Saint Exupery] De fapt, sigur îmi scriu mie…

Dacă nu m-ai lăsat să mor, Fă bine, te rog, şi învaţă-mă cum să trăiesc! Spune- mi cum să mă comport în situaţiile în care oameni pe care îi iubesc, îmi sparg inima în bucăţi mii! Eu singură nu mai pot… nu mai vreau… nu mai ştiu… Eu ce fac cu toată dragostea asta pe care Tu ai pus-o în fiinţa mea? Cui o dăruiesc? Pare că nimeni nu o vrea… Îmi amintesc că Tu mi-ai spus că iubirea doare… Nu mă aşteptam la aşa durere, recunosc… Pot să iubesc de la distanţă? Pot să fiu doar eu cu Tine? Pot să nu-mi mai doresc pe nimeni aproape? Te rog! Pentru că oricât de tare mă rănesc, chiar dacă unii mă zdrobesc prin cuvintele şi acţiunile lor, tot nu pot să nu îi iubesc, Doamne! Şi nu pentru că e o poruncă, ci pur şi simplu inima mea nu vrea să renunţe la a iubi! Sentimentul ăsta îi dă viaţă!  La a iubi cu toată fiinţa mea nu vreau şi nu pot renunţa, dar pot să mă îndepărtez? Doare prea tare, Tată! Dacă e cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine. Şi totuşi, nu voia mea, ci voia Ta să se facă până la capăt în viaţa mea! Nu înţeleg de ce, cea mai mare binecuvântare a mea din partea Ta, adică darul de a putea iubi “în ciuda faptului că”, trebuie plătit cu cel mai mare preţ: indiferenţa şi rănile produse de cei cărora le ofer bucăţi din sufletul meu… Dar vreau să iubesc, nu să fiu iubită! Mai bine să nu am pe nimeni care să mă iubească, decât să am în viaţa mea o mulţime de oameni care îmi spun că mă iubesc şi în clipa următoare mă mai ucid o dată, cu cuvintele şi acţiunile lor.

Chiar dacă vreau să cred din toaţă fiinţa mea că merită sacrificiul, pentru că Tu ai făcut la fel… eu nu sunt atât de puternică, Doamne! Şi Tu ştii că atunci când vin la mine cu teologie, citate, teorie, eu nu le pot răspunde decât într-un fel… Pentru că nu mă pricep aşa cum mi-aş dori la folosirea cuvintelor, aleg calea faptelor, a “punerii în acţiune a vorbelor”. Dar degeaba, Doamne! Ei nu văd. Sau nu vor să vadă! De fapt, cum să vadă, dacă nici măcar nu încearcă să mă cunoască cu adevărat? Să-mi cunoască inima, partea din mine care contează cu adevărat, unde se află valoarea mea… Ştiu că Tu vezi, şi nu mai e nevoie să Te atenţionez eu, dar nu mai pot să văd că toţi caută doar suprafaţă, superficialitate. Tu îmi vezi inima, Doamne, şi ştii după ce tânjeşte! Dar mai există aşa ceva aici, pe pământul ăsta? Sau sunt eu prea visătoare, prea idealistă? Aştept prea mult? Nu cred că mai mult decât ştiu că sunt capabilă, prin Harul Tău, să ofer în schimb…

Şi totuşi, Tu m-ai chemat să trăiesc la standarde înalte… Şi vreau să ard de pasiune pentru Tine! Chiar dacă asta înseamnă şi mai multă zdrobire. Şi ştiu că Tu nu iei decât atunci când vrei să dai mai mult. Şi dacă aş rămâne doar eu cu Tine, pentru mine asta ar însemna “mai mult”!

I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans!

"I lay my heart's desires at Your feet, oh Lord.
Take all the plans I've made and all my dreams...
Use Me here, where I am.
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans.
Despite my fear, I place my life in Your hands.
The future can wait, tomorrow might be too late...
So Jesus, use me here!"

Let's celebrate!

"Father, I praise You because You are. Jesus, I love You because You are. Spirit, I worship You because You are. And if no one can see that Your love's moving me, I worship You still and forever will... Because You are! 'Cause I know in my heart how bad I want to touch You... You must sense this love my soul contains..."

Sărut Mâinile, Isus!

Cuvintele îs sărace, inima e plină... mulţumire, recunoştinţă, iubire, adorare, abandonare în braţele Tale, în voia Ta... Sărut Mâinile care sunt dovada a ceea ce e în Inima Ta, Isus!! ♥♥ Până la moarte, şi dincolo de ea, eu sunt a Ta!! 

Te Iubesc, Om al Durerii!!

[Din 19 aprilie, 2011, Alba Iulia, Drumul Crucii]

Şi am văzut azi o frântură din ceea ce a fost atunci... Dar chiar şi aşa, ştiind că nici nu se compară cu ceea ce a trebuit să înduri Tu, m-am cutremurat. Şi inima mea s-a rupt în bucăţi mii, când am realizat ce Ţi-am făcut, în ticăloşia mea. Citisem, îmi imaginasem, şi văzusem filme cu Evenimentul, până azi… Dar azi, azi “s-a întâmplat” în faţa mea. Te-am văzut aievea. Şi iubirea ce ţi-o port s-a aprins în mine mai tare ca niciodată… Şi nu pot să înţeleg nici acum şi probabil o să rămână un mister până Te voi vedea faţă în faţă, de ce ai ales să faci asta pentru mine? De ce mă iubeşti atât de mult? Eu Te răstignesc în fiecare zi, dar Tu ştiai că aşa se va întâmpla înainte să Îţi dai viaţa pentru mine, şi totuşi, ai făcut-o, nu ai dat înapoi. Eşti exemplul cel mai elocvent că Iubirea are un Preţ care se cere plătit! Şi iubirea Ta perfectă, care întrece orice pricepere, a presupus sacrificiul suprem! Pentru mine! Nu suport gândul că Cel pe care îl iubesc mai mult decât orice, a trebuit să sufere cel mai mult din cauza mea! Şi cred că azi Ţi-am provocat multe zâmbete când Ţi-am spus că dacă aş fi fost acolo, aş fi mers până la capăt cu Tine. În adevăr, cred că aş fi fost doar un alt ticălos din mulţime. Dar azi mi-am dorit atât de mult să fi fost acolo şi să fi făcut totul altfel.

Şi ca să vorbesc puţin şi de ceea ce s-a întâmplat azi, concret, vreau să zic că… Deşi sunt conştientă că nu a fost nici pe departe aşa cum a fost atunci, totuşi, cei care au pus în scenă Evenimentul au făcut-o cu profesionalism. Au reuşit să transmită foarte bine mesajul, pentru cei care au vrut să înţeleagă. La eveniment au participat oameni şi oameni. Tu ai murit pentru toţi, dar azi, ca şi atunci, nu toţi au vrut să accepte asta. Oare şi-au lăsat inimile acasă? Pentru că, aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery, “Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Şi deşi a fost totul simbolic azi, nu am putut să le înţeleg indiferenţa! Cum să mănânci seminţe ca la spectacol? Cum să râzi ca… M-a durut. Am fost contrariată văzând atitudinea multora şi recunosc că m-am luptat o vreme în alegerea pe care o aveam de făcut: să îi condamn sau să mă rog pentru ei, să încolţească măcar un mic sâmbure de credinţă în inimile lor, să li se deschidă ochii inimii, să vadă cu adevărat! Şi mi-am amintit ce ai făcut Tu, şi am ales a doua variantă…

Şi am plecat acasă cu starea aia ciudată în care un ochi îţi plânge iar celălalt zâmbeşte... Plângând, pentru fiecare lovitură de bici pe care ai primit-o, pentru fiecare spin înfipt în fruntea-Ţi, pentru fiecare picătură de apă care nu Ţi-a fost oferită atunci când Ţi-a fost sete, pentru fiecare strop de sânge vărsat, pentru povara crucii, pentru piroanele bătute în mâini şi picioare, pentru inima zdrobită, pentru durerea insuportabilă, pentru că ai fost Părăsit până şi de Tata… din cauza mea! Şi zâmbind, pentru că ştiu că nu piroanele, ci dragostea te-a ţinut pe cruce. Pentru că m-ai iertat! Pentru că m-ai salvat! Pentru că m-ai vindecat! Pentru că Îţi pasă cu adevărat! Pentru că priveşti adânc în sufletul meu şi mă înţelegi! Pentru că am valoare în ochii Tăi! Pentru că ştii cum am fost creată să fiu! Pentru că ştii că tânjesc să fiu tot mai mult ca Tine, cu fiecare zi ce trece! Pentru că m-ai purtat şi tot vrei să mă mai porţi!  

Şi dorinţa mea rămâne asta: "... să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi..."

Jos cu măştile!

“Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].

Dacă stăm să ne gândim puţin, asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…

Uneori ne străduim atât de mult să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere. Va trebui să învăţăm să iubim oameni  reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm să nu avem pe cine să iubim.

Dar mai sunt şi cei din a doua categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…

Oare chiar merită să te dai altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de “prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci, sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii, doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia, poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să oboseşti să mai porţi atâtea maşti?

" Whatever I gotta be, I'll be for you...That's just what it means to love."

Cea mai tare!? cerere în căsătorie.

"It’s funny how we feel so much but we cannot say a word. We are screaming inside, but we can’t be heard..."

Lord, I Offer You My Life.

aprilie. vis.

Mi- ar plăcea să cunosc pe cineva... care atunci când mă întreabă "ce faci?" şi eu îi răspund "sunt bine, mulţumesc", să mă privească în ochi şi să- mi spună: "ok, şi acum vreau să aud adevărul!!" Şi mi- ar plăcea ca cei cărora le adresez eu întrebarea asta, aparent banală, căreia cei mai mulţi nu- i dau aproape deloc importanţă, ci o consideră doar "deschizătoare de conversaţii", să simtă că- mi pasă, şi să aibă curajul să- mi răspundă cu sinceritate.

You Are God's Passion!! ♥♥

Solitude.

"...look around you now. Find a place where you can't be found. Don't be scared. Dreams will take you soo far away..." :)

Când a început totul, lupta era deja câştigată…

“Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…] Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie  trece prin această vale întunecoasă. Cred că Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)

“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme! Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!” (Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)

                   Mă numesc Manuela Cristina Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!

                   Cum spuneam, totul a început acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am mers aici, la Orăştie, la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să merg la Cluj. Plecam de la Orăştie spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna asta, atunci.

                    Luni am plecat la Cluj. Acolo au început investigaţiile. Pentru început  mi s-au făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă lase să trec prin asta. (“Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”- Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât. După câteva zile am mers din nou la Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul. Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare, că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în 12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate, probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două săptămâni.

                   Abia după a doua şedinţă de citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de faptul  că Hodgkin înseamnă cancer. Dar “Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.

                   Lunile care au urmat mă împărţeam între mersul la Cluj, din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng. Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă, nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă, “pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.

                   Da, Dumnezeu a lucrat într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)

                  Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o cruce, între doi tâlhari.” Ştiind asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”- 2 Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania 3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).