"How does one walks away from all of the memories? How do I not miss you when you are gone? How can I not love you?..."

I love the way You love like no other...

I'm a fool for You! There's nothing left to say. Nothing left to do. Nothing left to prove. I'm in love with You. You're The One!

I'm at home when I'm with You...

Ai face bine să- ţi doreşti asta.

Silly me.

 Ştiu că încă nu te cunosc (sau da?)... dar îndrăznesc să- ţi dedic melodia asta. :)

Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!

De obicei merg la facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu  şi să inventez scurte poveşti pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o  audă  de la cei de lângă ei… măcar din când în când, ca o confirmare, parcă...

E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…

Şi mă uit la doi copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la ce eu doar am visat până acum...

Şi văd o mamă cu copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]

Şi văd un băiat cu o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă sinceră.

Şi văd o poveste de dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare, priviri care spun tot... din povestea lor...

Şi aşa de mult îmi place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile astea chiar îs reale...

Apoi ajung la facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...

Genesa 29: 20.

Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)

Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…

Şi azi am deschis iar folderele cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez, aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…

Şi mi-e dor de copilărie. Pentru că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era altfel…

Şi mi-e dor de plimbările prin pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că  “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă, ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"… Doamne, ce vremuri!

Şi, mi-e dor de picnicurile în familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată… :-“ )

Şi mi-e dor de Armeniş 2006, tabăra Cristos pentru România.

Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc… Doamne, ce minunat o fost!

Şi-apoi “am crescut” şi am mers “la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…

Şi mi-e dor de momentele în care devenii veneau la Căstău… de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine… Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea la Codru, ieşirea aia de 1 mai de la Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că Tati are planuri mari pentru noi…

Şi mi-e foarte dor de momentele minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas în sufletul meu!

Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în primul rând pe mine…

Nu e despre mine. E despre voi. Şi despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult ca fiecare dintre voi să  puteţi să vă vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…

Spuneam la început, că atunci când vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă comportaţi ca atare.

Mulţumesc… mulţumesc că mă învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi, pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi place mie. Mulţumesc că sunteţi!

This is love, that had to bleed...

Shine!

Potrivire.

Încredere.

Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)

Oricum, pentru ei nu-s decât o ciudată… Nu merg la oameni, pentru că Tu Eşti Dumnezeul meu!

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. [Antoine de Saint Exupery] De fapt, sigur îmi scriu mie…

Dacă nu m-ai lăsat să mor, Fă bine, te rog, şi învaţă-mă cum să trăiesc! Spune- mi cum să mă comport în situaţiile în care oameni pe care îi iubesc, îmi sparg inima în bucăţi mii! Eu singură nu mai pot… nu mai vreau… nu mai ştiu… Eu ce fac cu toată dragostea asta pe care Tu ai pus-o în fiinţa mea? Cui o dăruiesc? Pare că nimeni nu o vrea… Îmi amintesc că Tu mi-ai spus că iubirea doare… Nu mă aşteptam la aşa durere, recunosc… Pot să iubesc de la distanţă? Pot să fiu doar eu cu Tine? Pot să nu-mi mai doresc pe nimeni aproape? Te rog! Pentru că oricât de tare mă rănesc, chiar dacă unii mă zdrobesc prin cuvintele şi acţiunile lor, tot nu pot să nu îi iubesc, Doamne! Şi nu pentru că e o poruncă, ci pur şi simplu inima mea nu vrea să renunţe la a iubi! Sentimentul ăsta îi dă viaţă!  La a iubi cu toată fiinţa mea nu vreau şi nu pot renunţa, dar pot să mă îndepărtez? Doare prea tare, Tată! Dacă e cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine. Şi totuşi, nu voia mea, ci voia Ta să se facă până la capăt în viaţa mea! Nu înţeleg de ce, cea mai mare binecuvântare a mea din partea Ta, adică darul de a putea iubi “în ciuda faptului că”, trebuie plătit cu cel mai mare preţ: indiferenţa şi rănile produse de cei cărora le ofer bucăţi din sufletul meu… Dar vreau să iubesc, nu să fiu iubită! Mai bine să nu am pe nimeni care să mă iubească, decât să am în viaţa mea o mulţime de oameni care îmi spun că mă iubesc şi în clipa următoare mă mai ucid o dată, cu cuvintele şi acţiunile lor.

Chiar dacă vreau să cred din toaţă fiinţa mea că merită sacrificiul, pentru că Tu ai făcut la fel… eu nu sunt atât de puternică, Doamne! Şi Tu ştii că atunci când vin la mine cu teologie, citate, teorie, eu nu le pot răspunde decât într-un fel… Pentru că nu mă pricep aşa cum mi-aş dori la folosirea cuvintelor, aleg calea faptelor, a “punerii în acţiune a vorbelor”. Dar degeaba, Doamne! Ei nu văd. Sau nu vor să vadă! De fapt, cum să vadă, dacă nici măcar nu încearcă să mă cunoască cu adevărat? Să-mi cunoască inima, partea din mine care contează cu adevărat, unde se află valoarea mea… Ştiu că Tu vezi, şi nu mai e nevoie să Te atenţionez eu, dar nu mai pot să văd că toţi caută doar suprafaţă, superficialitate. Tu îmi vezi inima, Doamne, şi ştii după ce tânjeşte! Dar mai există aşa ceva aici, pe pământul ăsta? Sau sunt eu prea visătoare, prea idealistă? Aştept prea mult? Nu cred că mai mult decât ştiu că sunt capabilă, prin Harul Tău, să ofer în schimb…

Şi totuşi, Tu m-ai chemat să trăiesc la standarde înalte… Şi vreau să ard de pasiune pentru Tine! Chiar dacă asta înseamnă şi mai multă zdrobire. Şi ştiu că Tu nu iei decât atunci când vrei să dai mai mult. Şi dacă aş rămâne doar eu cu Tine, pentru mine asta ar însemna “mai mult”!

I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans!

"I lay my heart's desires at Your feet, oh Lord.
Take all the plans I've made and all my dreams...
Use Me here, where I am.
I'm not gonna pray anymore that You'll change Your plans.
Despite my fear, I place my life in Your hands.
The future can wait, tomorrow might be too late...
So Jesus, use me here!"

Let's celebrate!

"Father, I praise You because You are. Jesus, I love You because You are. Spirit, I worship You because You are. And if no one can see that Your love's moving me, I worship You still and forever will... Because You are! 'Cause I know in my heart how bad I want to touch You... You must sense this love my soul contains..."

Sărut Mâinile, Isus!

Cuvintele îs sărace, inima e plină... mulţumire, recunoştinţă, iubire, adorare, abandonare în braţele Tale, în voia Ta... Sărut Mâinile care sunt dovada a ceea ce e în Inima Ta, Isus!! ♥♥ Până la moarte, şi dincolo de ea, eu sunt a Ta!! 

Te Iubesc, Om al Durerii!!

[Din 19 aprilie, 2011, Alba Iulia, Drumul Crucii]

Şi am văzut azi o frântură din ceea ce a fost atunci... Dar chiar şi aşa, ştiind că nici nu se compară cu ceea ce a trebuit să înduri Tu, m-am cutremurat. Şi inima mea s-a rupt în bucăţi mii, când am realizat ce Ţi-am făcut, în ticăloşia mea. Citisem, îmi imaginasem, şi văzusem filme cu Evenimentul, până azi… Dar azi, azi “s-a întâmplat” în faţa mea. Te-am văzut aievea. Şi iubirea ce ţi-o port s-a aprins în mine mai tare ca niciodată… Şi nu pot să înţeleg nici acum şi probabil o să rămână un mister până Te voi vedea faţă în faţă, de ce ai ales să faci asta pentru mine? De ce mă iubeşti atât de mult? Eu Te răstignesc în fiecare zi, dar Tu ştiai că aşa se va întâmpla înainte să Îţi dai viaţa pentru mine, şi totuşi, ai făcut-o, nu ai dat înapoi. Eşti exemplul cel mai elocvent că Iubirea are un Preţ care se cere plătit! Şi iubirea Ta perfectă, care întrece orice pricepere, a presupus sacrificiul suprem! Pentru mine! Nu suport gândul că Cel pe care îl iubesc mai mult decât orice, a trebuit să sufere cel mai mult din cauza mea! Şi cred că azi Ţi-am provocat multe zâmbete când Ţi-am spus că dacă aş fi fost acolo, aş fi mers până la capăt cu Tine. În adevăr, cred că aş fi fost doar un alt ticălos din mulţime. Dar azi mi-am dorit atât de mult să fi fost acolo şi să fi făcut totul altfel.

Şi ca să vorbesc puţin şi de ceea ce s-a întâmplat azi, concret, vreau să zic că… Deşi sunt conştientă că nu a fost nici pe departe aşa cum a fost atunci, totuşi, cei care au pus în scenă Evenimentul au făcut-o cu profesionalism. Au reuşit să transmită foarte bine mesajul, pentru cei care au vrut să înţeleagă. La eveniment au participat oameni şi oameni. Tu ai murit pentru toţi, dar azi, ca şi atunci, nu toţi au vrut să accepte asta. Oare şi-au lăsat inimile acasă? Pentru că, aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery, “Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Şi deşi a fost totul simbolic azi, nu am putut să le înţeleg indiferenţa! Cum să mănânci seminţe ca la spectacol? Cum să râzi ca… M-a durut. Am fost contrariată văzând atitudinea multora şi recunosc că m-am luptat o vreme în alegerea pe care o aveam de făcut: să îi condamn sau să mă rog pentru ei, să încolţească măcar un mic sâmbure de credinţă în inimile lor, să li se deschidă ochii inimii, să vadă cu adevărat! Şi mi-am amintit ce ai făcut Tu, şi am ales a doua variantă…

Şi am plecat acasă cu starea aia ciudată în care un ochi îţi plânge iar celălalt zâmbeşte... Plângând, pentru fiecare lovitură de bici pe care ai primit-o, pentru fiecare spin înfipt în fruntea-Ţi, pentru fiecare picătură de apă care nu Ţi-a fost oferită atunci când Ţi-a fost sete, pentru fiecare strop de sânge vărsat, pentru povara crucii, pentru piroanele bătute în mâini şi picioare, pentru inima zdrobită, pentru durerea insuportabilă, pentru că ai fost Părăsit până şi de Tata… din cauza mea! Şi zâmbind, pentru că ştiu că nu piroanele, ci dragostea te-a ţinut pe cruce. Pentru că m-ai iertat! Pentru că m-ai salvat! Pentru că m-ai vindecat! Pentru că Îţi pasă cu adevărat! Pentru că priveşti adânc în sufletul meu şi mă înţelegi! Pentru că am valoare în ochii Tăi! Pentru că ştii cum am fost creată să fiu! Pentru că ştii că tânjesc să fiu tot mai mult ca Tine, cu fiecare zi ce trece! Pentru că m-ai purtat şi tot vrei să mă mai porţi!  

Şi dorinţa mea rămâne asta: "... să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi..."

Jos cu măştile!

“Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].

Dacă stăm să ne gândim puţin, asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…

Uneori ne străduim atât de mult să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere. Va trebui să învăţăm să iubim oameni  reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm să nu avem pe cine să iubim.

Dar mai sunt şi cei din a doua categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…

Oare chiar merită să te dai altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de “prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci, sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii, doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia, poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să oboseşti să mai porţi atâtea maşti?

" Whatever I gotta be, I'll be for you...That's just what it means to love."