Iubesc copilul din mine!

Se spune că fiecare îl avem pe acolo pe undeva, prin sufletul nostru. Doar că nu toţi suntem conştienţi de prezenţa lui, nu toţi îl luăm în seamă... Dar eu îl iubesc pe al meu! Îl iubesc mai mult decât pe prinţesa din mine. Sau mai mult decât pe luptătoarea din mine. Sau învingătoarea. Fata lu’ tata. Nădejdea mamei. Sora mai mare, supărător de protectivă. Prietena. Amica. Necunoscuta. Nepoata. Visătoarea. Îndrăgostita. Idealista. Scriitoarea (deşi e prea mult spus). Cântăreaţa (nu mai râdeţi!). Plângăcioasa. Timida. Perfecţionista. Cea care vrea să schimbe lumea (şi a început prin a schimba ce nu-i place la ea). Cea căreia îi pasă prea mult. Cea care se pune tot timpul pe locul doi. Cea cărei nu-i este teamă să se sacrifice de dragul celor pe care-i iubeşte. Cea care tace de prea multe ori. Cea care vorbeşte prea mult atunci când se simte în largul ei în compania cuiva. Cea care iubeşte să încurajeze. Cea care încă învaţă să spună nu. Cea care încearcă să-şi ia tot timpul zâmbetul cu ea. Cea căreia îi place să stea în umbră. Cea care visează cu ochii deschişi...

În cea mai mare parte a timpului îmi plac toate părţile astea ale mele (plus cele pe care nu le-am enumerat aici), pentru că adunate la un loc compun un întreg, care sunt eu. Şi de cele mai multe ori îmi place să fiu eu! Dar să vă spun de ce îmi place cel mai mult de copilul din mine... Pentru că-mi aminteşte de inocenţă. Şi de încrederea aia fără nici măcar o fărâmă de îndoială pe care trebuie să o am în Tatăl meu. Şi de iubirea necondiţionată. Şi de lipsa prejudecăţilor. De bucuria aia sinceră în faţa lucrurilor mărunte sau nu. De faptul că nu mă ajută cu nimic dacă mă îngrijorez pentru ziua de mâine, uitând să mă bucur şi să mulţumesc pentru cea de azi. De prietenia sinceră. De cele mai faine veri din viaţa mea. Sau, pur si simplu, de frumuseţea vieţii. 

Bărbat- pom, nu băiat- copac!

       

Ca o fată ce sunt... am citit de multe ori Cântarea Cântărilor. Dar aseară, în timp ce citeam versetul: “Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri.” (Cântarea Cântărilor 2: 3) imediat mi- a venit în minte versetul: “Îi veţi cunoaşte după roadele lor.” (Matei 7: 16) şi de aici am început să construiesc ceea ce urmează să citeşti...

De ce bărbat- pom? Pentru că pomii, spre deosebire de copaci... au roade! Şi da, vreau să îl cunosc după roade! Nu vreau un băiat- copac, care să se diferenţieze de ceilalţi băieţi- copaci prin frunzele lui care au altă formă, sau sunt nişte ace de care nu va scăpa niciodată. Vreau un bărbat- pom, plin de roade! Şi pentru mine e liniştitor să ştiu că va fi atât de evident încât voi putea spune că e un măr sau păr sau cais sau ce pom o să fie, pentru că îi voi vedea roadele! Nu îmi voi face griji că frunzele lui vor semăna cu ale altui copac, pentru că nu mă vor interesa frunzele. Mă voi concentra pe roade.

Şi ce e foarte important... Ştiu că „pomul” meu are un Creator, care l- a făcut să crească aşa cum a crescut şi să dea roadele pe care le dă... aşa că nu o să fie datoria mea să îi spun cum să crească, când să se oprească, ce roade să dea. Creatorul lui ştie care sunt roadele potrivite mediului în care l- a făcut să crească. Eu nu mai trebuie să adaug nimic, nici să iau ceva. Pentru mine, o să fie cel mai extraordinar „pom”, pentru că va fi al meu! Nu o să mai am ochi pentru alţii, la fel cum va trebui să înţeleg că, deşi voi avea prioritate în a mă bucura de roadele lui, sunt şi alţii care au nevoie de el. Iar eu o să fiu un ajutor potrivit pentru el, nu un culegător zgârcit. O să fiu chibzuită. O să fiu un sprijin, atunci când povara roadelor va fi prea mare. O să mă bucur alături de el atunci când se va dovedi că şi- a folosit în mod eficient roadele. O să am grijă de el, şi atât cât va ţine de mine o să îi ofer condiţiile necesare dezvoltării.

„...dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”

„E o artă să ştii să consumi un bărbat...” (Iacob Coman)

Despre imperfecţiuni… în relaţii.

      

Fiecare om le are pe ale lui. Dar nu ştiu cum se face că le vede mai bine pe ale celor de lângă el… La unii sunt mai evidente cele de la nivel fizic, deşi încercările de-a le acoperi sunt mari. La alţii, se văd mai bine cele la nivel de caracter, care sunt cu greu asumate de purtătorii lor. Uneori până la inconştienţă...

Dar eu vreau să vorbesc acum despre imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să le acceptăm într-o relaţie. Nu-s expertă în relaţii. Nici pe departe. Dar înţeleg unele lucruri mai mult decât las să se vadă... De data asta, click-ul s-a produs la cuvintele unui prieten: “ştii, am avut prietene care arătau foarte bine, dar nu m-au impresionat foarte tare în nici un fel...” Am început atunci să mă întreb dacă nu cumva unii băieţi chiar aşteaptă să fie “impresionaţi” de ceva mult mai mult decât de aspectul fizic al unei fete? [asta în condiţiile în care eu încercam să-i demonstrez exact opusul, în discuţia noastră] Bine, ştim că asta “îi sare prima dată în ochi” unui băiat... dar mai târziu, când începe o relaţie cu acea fată, nu e normal să vrea să fie “impresionat” de felul ei de-a fi, de capacitatea ei de a-l face fericit, de a se sacrifica pe “ea” pentru “ei”... de tot ce e ea la urma- urmei, şi care trece dincolo de aspectul fizic?

Cred că o relaţie depinde şi de imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să i le acceptăm celui de lângă noi... Adică una e să accepţi că fata de lângă tine nu are mult râvnitele măsuri 90-60-90 (care oricum nu au nimic de-a face cu capacitatea ei de a te iubi şi face fericit) şi alta e să accepţi că ea habar nu are ce înseamnă să te sacrifici de dragul celui pe care îl iubeşti. Una e să accepţi că ea e brunetă deşi tu ai vrea să fie blondă şi alta e să accepţi o faţă care-i tot timpul acră şi atunci când zâmbeşte ai impresia că-i sărbătoare. Una e să-i accepţi o anumită doză de nesiguranţă în ceea ce o priveşte (asta până vii tu şi din două cuvinte îi redai toată siguranţa de care are nevoie) şi alta e să accepţi că nu va fi niciodată capabilă să te lase să fii tu bărbatul din acea relaţie...

În timp ce scriam toate astea mi-am amintit de capitolul 53 din Isaia, unde spune că: ”El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfățișarea Lui care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era atât de disprețuit, încât oamenii își ascundeau fața de El, iar noi nu L-am luat în seamă. Într-adevăr, El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre. Noi însă L-am considerat lovit, zdrobit de Dumnezeu și nenorocit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea era peste El și prin rănile Lui suntem vindecați...”

Pentru mine, aceste cuvinte sunt exemplul elocvent că într-o relaţie ceea ce contează cu adevărat este capacitatea de a iubi, de a te sacrifica pentru binele şi fericirea celui de lângă tine... Şi chiar dacă pentru cei din afară nu ai nici frumuseţe şi nici strălucire care să atragă, pentru partenerul tău, care a ajuns să te cunoască aşa cum eşti cu adevărat, o să fii cea mai frumoasă şi o să radiezi în aşa fel încât nu o să mai aibă ochi decât pentru tine. Urmează exemplul Iubitului tău Isus... şi investeşte în caracterul tău, investeşte în ceea ce contează. Şi chiar dacă acum eşti privită ca o ciudată şi o visătoare naivă, păstrează viu gândul ăsta: într-o zi, vei face pe cineva cel mai iubit şi fericit dintre pământeni. Iar el va fi exact cel de care ai nevoie, exact cel pe care-l meriţi. Pentru că lucrurile frumoase li se întâmplă celor care au încredere nebună în Cel care-i cunoaşte pe deplin şi ştie fiecare nevoie a inimii lor...

Dorinţa mea cea mai mare e să fiu în fiecare zi mai mult ca Isus... iar El a trecut dincolo de frumuseţea şi strălucirea care se văd la exterior pentru a-mi demonstra dragostea ce mi-o poartă. Dragostea pentru mine L-a condus spre sacrificiul suprem... iar eu vreau să fiu gata să mă sacrific pentru dragostea mea. Pentru cel care va avea curajul să vadă dincolo de imperfecţiunile mele, să mă cunoască cu adevărat.

"Nicio putere nu- mi va lua înapoi puterea să te aştept..."

"Într-o zi... iubirea mea se va întâlni cu inima ta! Eu sunt aici şi te- aştept..." <3

Sunt egoistă!

Da, există o situaţie în care pot să fiu acuzată de "egoism"... Atunci când iubesc pe cineva dincolo de toate, mi- ar plăcea ca toate lucrurile rele, de neînţeles... să mi se întâmple mie... să suport eu toate durerile...

Oameni dragi.

Puteţi să mi-i luaţi. Puteţi să mă faceţi să nu mai vorbesc cu ei. Puteţi să mă faceţi să nu-i mai văd. Puteţi să mă faceţi să nu mai visez alături de ei. Puteţi să le spuneţi ce vreţi despre mine, cu speranţa că-i veţi îndepărta. Puteţi să vă minţiţi că relaţia mea cu ei nu e specială. Puteţi să vă liniştiţi conştiinţa că nu greşiţi îndepărtându-i de mine. Puteţi să încercaţi să mă înlocuiţi. Puteţi să luaţi de lângă ei tot ce le aminteşte de mine. Puteţi să-i minţiţi că nu plâng în fiecare noapte de dorul lor. Puteţi să le spuneţi că absenţa lor nu mă doare, că nu mă sfâşie în bucăţi. Puteţi să-i asiguraţi că o să uităm unul de celălalt. Puteţi chiar să încercaţi să grăbiţi procesul ăsta. Puteţi să le arătaţi locuri noi, ca să le uite pe cele în care doar cu mine au fost. Puteţi să inventaţi reţete de prăjituri, ca să-i faceţi să le uite gustul celor de la mine. Puteţi să le dedicaţi melodii, ca să le uite pe cele pe care le ascultam împreună. Puteţi să le scrieţi, ca să uite cuvintele mele. Puteţi să-i ajutaţi, ca să uite tot ce am făcut eu pentru ei. Puteţi să-i aşteptaţi cu jumate de oră mai repede în gară, doar ca să uite că eu îi aşteptam cu o oră mai devreme. Puteţi să încercaţi să le înlocuiţi amintirile cu mine cu altceva. Puteţi să le faceţi cadouri scumpe, ca să le uite pe cele de la mine, cărora le dădeam valoare prin dragostea pe care o puneam în ele. Puteţi să le cântaţi, ca să uite cum se împrăştiau de râs când le cântam eu. Puteţi să nu mă mai lăsaţi să râd cu ei până ne doare stomacul şi ne curg lacrimile. Puteţi să încercaţi să ne luaţi lucrurile doar de noi ştiute. Puteţi să le spuneţi că e mai bine aşa (pentru cine?) Puteţi să vă îmbrăcaţi în aşa fel încât să-i faceţi să uite de stilul meu ciudat, de care făceau mişto de câte ori aveau curaj. Puteţi să fiţi alături de ei, ca să uite că eu eram prima la care apelau atunci când aveau nevoie. Şi eram tot timpul acolo. Puteţi să vă urcaţi într-un tren şi să mergeţi să petreceţi o zi cu ei, ca să-i faceţi să uite că eu mergeam aproape 9 ore cu un împuţit de tren personal doar ca să stau câteva ore cu ei. Puteţi să le spuneţi în fiecare zi că-i iubiţi, doar ca să uite că eu le arătam asta prin fapte. Puteţi să le spuneţi că vor mai găsi alţi prieteni ca mine, doar ca să-i faceţi să uite că mi-au spus că nu vor mai găsi pe nimeni ca mine, niciodată, că le-ar plăcea ca toţi să fie ca mine, pentru ca lumea să fie mai bună. Puteţi să gătiţi împreună cu ei, doar ca să uite ce distracţie era când găteam noi împreună...

Puteţi să încercaţi toate astea şi multe altele... pentru că vor fi încercări zadarnice. Din inima mea nu-i puteţi scoate, iar dacă sunt acolo o să am grijă să nu uite asta. Şi ştiu că nu pot rămâne indiferenţi la iubirea mea. Şi la cum îi cunosc, nici pe mine nu mă veţi scoate din inima lor. E prea mult ca să poată fi uitat. Ne leagă prea multe, ca să nu-şi amintească de mine. Ştiu doar că într-o zi o să vă pară rău că nu aţi avut încredere, că aţi acţionat fără să cunoaşteţi situaţia. În ziua în care toate lucrurile vor fi cunoscute veţi înţelege ce şi cum ne-a legat şi câte am suportat din cauza unora care „strecurau ţânţarul si înghiţeau cămila”... dar am mers înainte şi prietenia noastră a devenit puternică. Iar aşa ceva nu se uită, nici nu se înlocuieşte. Niciodată!

[sursa foto: weheartit]

În cer nu vor mai fi lucruri de unică folosinţă!

Indiferenţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer nu va mai exista. Pentru că acolo vom fi în prezenţa permanentă a Dragostei. Cuvintele fără rost menite să rănească sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom folosi cele mai frumoase cuvinte, unele pe care nici nu le cunoaştem acum. Minciunile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom spune doar Adevărul, în Dragoste. Lacrimile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer feţele ne vor străluci de zâmbete reale. Gelozia nefondată e de unică folosinţă. Pentru că în prezenţa Dragostei, încrederea va fi totală. Distanţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi mai aproape ca niciodată unul de celălalt. Dezamăgirea e de unică folosinţă. Pentru că în cer aşteptările ne vor fi întrecute. Boala e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Vindecătorul. Prieteniile în care unul doar dă şi celălalt doar primeşte sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Prietenul nostru Adevărat. Respingerea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom putea să stăm la pieptul Lui, în îmbrăţişarea cea mai strânsă şi reală. Empatia de Crăciun şi de Paşte e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom simţi unul cu celălalt cum nu am mai făcut-o niciodată. Frumuseţea după standardele societăţii e de unică folosinţă. Pentru că în cer Frumuseţea va străluci în noi. Singurătatea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Iubitul nostru, o veşnicie. Ipocrizia e de unică folosinţă. Pentru că în cer autenticitatea va fi la ea acasă.

Mai sunt multe lucruri de unică folosinţă pe pământul ăsta, dar aţi prins voi ideea, nu le mai înşir eu. Totuşi, vreau să mai adaug ceva. E alegerea noastră dacă folosim aceste chestii de unică folosinţă sau ne străduim să aducem cerul pe pământ, acolo unde suntem. Ştim cu toţii că, în general, chestiile de unică folosinţă intră în scenă doar atunci când nu avem chef să spălăm, să strângem, să avem grijă, să punem la loc lucrurile noastre de colecţie, pe care le ţinem doar pentru ocazii speciale. Dar de ce nu facem din fiecare zi o ocazie specială? Nu spunem toţi că viaţa e cel mai de preţ dar? De ce nu ne bucurăm de el ca atare? De ce o umplem de lucruri de unică folosinţă când putem să venim fiecare cu colecţia noastră unică, personală şi astfel să ne îmbogăţim unul pe celălalt. Da, asta va presupune să ieşim din zona de confort, să devenim vulnerabili, să expunem ce avem mai de preţ cu riscul de a ne fi sfărâmat în mii de bucăţi. Dar merită. Pentru că susţinem că ştim că avem pe Cineva care poate să facă şi din bucăţile alea o operă de artă. Atunci de ce ne comportăm ca şi când tot timpul am avea ceva de pierdut?

Aş avea şi o rugăminte pentru cei care, în ciuda lucrurilor de colecţie pe care le deţin, cotinuă să le folosească pe cele de unică folosinţă: după ce aţi terminat cu ele, încercaţi să nu le aruncaţi în locuri în care să-i rănească pe alţii. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) de dezastrele pe care le pot produce. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) câţi se luptă să înainteze printre gunoaiele voastre, spre locul unde acestea nu vor mai exista.

Ba două: aveţi grijă să nu rămâneţi voi îngropaţi în ele. Ştiu că lucrurile de colecţie sunt mai fragile şi necesită un efort mai mare din partea noastră atunci când le folosim, dar merită! Pentru că ne ajută să ajungem pe Tărâmul lucrurilor cu adevărat valoroase!

Când iubeşti dincolo de toate…

Nu am înţeles niciodată, iar acum înţeleg cu atât mai puţin expresia “până când moartea ne va despărţi” folosită în rostirea jurămintelor, promisiunilor, etc... Cum ar putea moartea să te facă să îl uiţi sau să îl iubeşti mai puţin pe cel drag? Cum ar putea ceva temporar să anuleze ceva veşnic? Moartea a fost înfrântă de Cel care ne iubeşte dincolo de ea... aşa că nu aş putea să o las să anuleze tocmai ceea ce mă face să simt că trăiesc!
Mi se întâmplă ca acum, aici... să mă trezesc de aşa multe ori iubind împotriva a toate, uneori chiar împotriva mea (adică împotriva dezamăgirilor, împotriva faptului că nu merită, împotriva nereciprocităţii sentimentului...) aşa că nu văd cum moartea ar putea schimba ceva... Mai ales când am promisiunea revederii...
Până la moarte, în ciuda ei şi dincolo de ea... mi se pare mai corect!

Tu de ce?

De ce ai două inele pe degetul ăla? De ce ai două puncte albastre pe gât? De ce eşti tot timpul fericită? De ce eşti singură? De ce te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele? De ce bei atâta cafea? De ce nu renunţi când ţi-e greu? De ce iubeşti atât de mult? De ce te-ncăpăţânezi să vezi doar partea bună a oamenilor? De ce nu te superi uşor? De ce ierţi uşor? De ce râzi atât de mult? De ce plângi la fel de mult? De ce îţi place mai mult să oferi decât să primeşti? De ce citeşti atât de mult? De ce îţi place culoarea verde? De ce ai visuri atât de mari? De ce ţi-e dor de cineva/ ceva în fiecare zi? De ce nu laşi să treacă o zi fără să asculţi muzică? De ce îţi plac atât de mult florile? De ce îţi place să faci prăjituri? De ce eşti obsedată de curăţenie? De ce iubeşti atât de mult copiii şi bătrânii (mai ales pe cei din satele uitate de lume)? De ce crezi că există cineva pe care doar tu îl poţi face fericit? De ce crezi că e el şi îl aştepţi? De ce îi pui pe ceilalţi pe primul loc? De ce îţi pasă atât de mult? De ce nu le spui tot ce ştii? De ce îţi place să faci mişto de tine? De ce nu ştii că eşti frumoasă? De ce e atât de important pentru tine ca cei dragi ai tăi să fie fericiţi? De ce ai face orice pentru cei pe care îi iubeşti? De ce îţi place să reţii micile detalii despre oamenii importanţi pentru tine? De ce te doare atât de tare câteodată, că simţi că nu poţi respira? De ce e aia melodia ta preferată? De ce nu suporţi superficialitatea? Dar minciuna? Dar ignoranţa? Dar nedreptatea? Dar pupincurismul? De ce îţi plac oamenii care nu se tem să fie ei înşişi? De ce îţi place atât de mult punctualitatea? De ce eşti atât de timidă? De ce esti atât de dusă cu pluta când eşti cu prietenii tăi? De ce iubeşti oraşul ăla? De ce iubeşti satul ăla? De ce a doua ta familie se numeşte Punctul Central? De ce gara aia e preferata ta? De ce planifici evenimentul ăla? De ce nu eşti tot timpul conştientă de ceea ce eşti şi ceea ce poţi? De ce ai atâtea întrebări? De ce nu ai răspunsuri la toate întrebările?

Eu am oameni faini în viaţa mea.

[evident că e vorba atât de prieteni cât şi de prietene... doar că, din comoditate, o să scriu la masculin tot textul]

Pentru ce-i un prieten? dacă nu pentru... a-ţi aminti mereu că eşti singură –deşi, îţi repetă, eşti ultima persoană care ar trebui să fie aşa; a ţi-i prezenta în cea mai bună lumină pe prietenii lui singuri; a sta ore întregi de poveşti cu tine doar ca să te convingă să îi zici ceva ce nu vrei să îi zici şi aproape să te convingă; a-ţi spune cum se termină un film înainte de-a ţi-l recomanda; a-ţi trimite sms-uri cu “ce faci?” când ştie că nu ai credit să îi răspunzi înapoi şi te disperă asta; a face mişto de tine cu fiecare ocazie ivită; a te suna la 1:00 noaptea doar ca să-ţi spună că i-i somn de nu mai poate, dar apoi să staţi de poveşti până la 4:00; a-ţi spune că nu poate să doarmă din cauza ta, că îl faci să râdă prea tare seara când vorbiţi la telefon; a-ţi spune că eşti dusă cât duce un tren; a experimenta pe el toate reţetele de prăjituri şi torturi pe care ai chef să le faci pentru prima dată; a veni la tine la cămin în poveşti şi când ai să-i dai doar o cană cu ceai, la fel cum vine şi când ai plăcinte de acasă şi Coca- Cola; a putea plânge de ciudă în faţa lui, că nu ţi-o ieşit cum voiai tortul făcut pentru party-ul de absolvire a facultăţii; a purta o seară întreagă în geantă plăcinte cu măr ca să-i duci, că ştii că-i plac; sau a purta o pungă cu cireşe cu tine, vreo 200 de km, ca să-i duci, doar ca el să le lase pe o bancă în parc, “că or făcut viermi”; a-l aştepta în gară cu orele deşi el ar fi trebuit să te aştepte; a zâmbi de fiecare dată când îţi aminteşti de chestiile mărunte doar de voi ştiute; a vă pune porecle reciproc pe care să le folosiţi când nu vreţi să vă înţeleagă alţii; a lăsa de la tine doar ca să-l vezi pe el fericit; a-i lua apărarea de fiecare dată; a-i face schiţe de predici; a face mişto de tine că faci prea multă curăţenie; a se face o zi întreagă că a uitat de ziua ta, doar ca dup-aia să îţi facă cele mai enervante şi faine surprize; a mânca cu poftă, într-o cameră de hotel din Polonia, o tartă pe care tu ai făcut-o acasă şi ai adus-o până acolo, că doar e ziua ta; a-ţi lăuda tarta aia cu cuvintele “de foame, e foarte bună!”; a te suna să te cheme cu el într-un loc în care ştie că vrei să fii dar n-ai cum să mergi singură; a-ţi da cele mai sincere hug-uri şi să îţi spună simplu “love you!” sau “mi-o fost dor de tine”; a-ţi tot repeta cât de specială şi minunată eşti; a radia pur şi simplu de fericire când eşti cu el; a-i putea scrie mesaje interminabile pe care chiar să le citească şi să îţi răspundă; a-ţi aduce cafea şi ciocolată din Spania; a avea răbdare cu tine când eşti enervant de tăcută la fel cum “te suportă” când nu te mai opreşti din vorbit şi râs; a-ţi înţelege glumele; a-ţi consuma tot fixativul când vine la tine; a râde de mesajele tale de pe oglindă; a începe să repete cântecul pe care “trebuie” să ţi-l cânte la nuntă, înainte ca tu să ai măcar prieten; a te chema să-ţi petreci weekend- urile la ei, după ce se căsătoresc şi se mută la casă nouă; a citi o postare ca asta, pe blogul tău stupid şi a-ţi spune apoi că a citit şi că s-a regăsit printre rânduri...

[subiect inepuizabil]

Dezamăgire…

Ştii… în momentul în care realizezi că, s- ar putea ca la un moment dat, o viaţă să depindă de ceea ce trebuia tu să înveţi în loc să copiezi la un examen… nu- ţi mai prea vine să copiezi…

Ştii… când te întorci plângând de la examene pentru că iar nu ai fost apreciată la adevărata ta valoare, pentru că azi se apreciază pupincuriştii şi decolteurile şi nu ceea ce ştii, nu nopţile nedormite pentru a învăţa… te doare! Da, ştii că nu nota aia te defineşte! Ai învăţat în sfârşit cine eşti şi ce poţi şi nu te mai interesează de o notă dată pe nedrept, nu ai fost şi nu vei fi niciodată dintre cei care învaţă pentru note, pentru bursă (şi totuşi, timp de 3 ani ai luat bursă şi ai fost cap, nu coadă, cu ajutorul unui Dumnezeu care nu umblă cu jumătăţi de măsură, dar şi cu multă muncă), dar te doare să vezi atâta nedreptate! Îţi vine să strigi cât te ţin plămânii: Până când, Doamne? Cât o să ne mai suporţi? Cât ne mai laşi să ne facem de cap? Cât ne mai permiţi să Te rănim?

Dar, te gândeşti apoi că e important ca, la un moment dat, să ai de- a face cu oameni de nimic, ca să îţi întipăreşti şi mai bine în minte cum nu vrei să ajungi tu vreodată… E important să treci prin situaţii care îţi vor pune la încercare capacitatea de a iubi… Isus i- a iubit pe cei care L- au răstignit, L- au scuipat… acum, tu va trebui să- i iubeşti pe cei care se poartă atât de nedrept cu tine… Pentru că ştii că “Toate acestea le- am văzut, şi mi- am îndreptat inima spre tot ce se face sub soare. Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să- l facă nenorocit. Atunci am văzut pe cei răi îngropaţi şi ducându- se la odihna lor, iar pe cei ce lucraseră cu neprihănire depărtându- se de locul sfânt şi uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deşertăciune! Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu- şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n- are frică de Dumnezeu. Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume, sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi, care fac fapte rele, şi sunt răi cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune.” (Eclesiastul 8: 9- 14)

În perioada asta, a facultăţii, naivitatea mea a fost cel mai mult izbită de toţi pereţii… După fiecare examen, după fiecare curs, seminar sau ce mai vrei. Am ales să fac Asistenţă Socială pentru că am un vis! Vreau să schimb lumea! Vreau să ajut oamenii! Nu mai vreau să văd copii părăsiţi, persoane cu dizabilităţi discriminate şi nici bătrâni singuri! Da, sunt conştientă, şi mă doare, că nu o să pot să îi ajut eu pe TOŢI, dar trebuie să încep de undeva, cu câţiva, cumva! Da, sunt conştientă că nu sunt singura care îşi doreşte asta… dar cel puţin pentru moment sunt speriată! Pentru că sunt înconjurată de oameni care merg pe ideea că oricum ceea ce învăţăm noi teoretic nu se potriveşte cu ce vom avea de făcut practic (fraţilor, dacă aţi fi învăţat când trebuia, acum ştiaţi că atunci când faci ceva practic trebuie să te bazezi şi pe ceva teoretic… mai ales că noi vom lucra cu oameni şi nu vom putea acţiona cum vrem noi…)… Apoi, mă înspăimântă faptul că pe cineva, în anul III de facultate, îl poate speria gândul de a citi o carte de 250 de pagini într- o noapte, sau să îţi iei mai mult de o carte o dată de la bibliotecă, sau să citeşti mai mult de 2, 3 cărţi pe semestru (Dar vai! Pentru licenţă trebuie să folosim minimum 20 de surse bibliografice?!? Cum vom face asta???)...

Timp… unde te duci?

Au trecut deja 4 ani de când am auzit cele 2 “cuvinte magice”: AI CANCER!

Evident, lumea mea s-a prăbuşit. Evident, nu înţelegeam… Eu să am o boală despre care nu auzisem decât din filme? A trebuit să treacă ceva timp până să realizez că nu îmi rămânea nimic de făcut decât să lupt. Nu puteam renunţa! A trebuit să îmi amintesc unde îmi lăsasem încăpăţânarea şi să o scot din nou la suprafaţă, pentru că aveam nevoie de ea în lupta care îmi stătea în faţă…

Crezi că am devenit puternică peste noapte? Nicidecum! A fost nevoie de o mulţime de întrebări fără răspuns (la unele nu am primit răspunsul nici acum, după 4 ani, dar ştiu că îl voi primi când voi ajunge Acasă…) A fost nevoie de răspunsuri pe care nu le aşteptam; a fost nevoie să renunţ la visuri; a fost nevoie să îmi înfrunt cele mai mari temeri; a fost nevoie de multă durere; de nopţi în care adormeam plângând şi dimineţi în care mă trezeam tot plângând, ştiind că trebuia să o iau de la capăt, întrebându-mă cât va mai dura; a fost nevoie de abandonare, încredere, rugăciuni, familie, prieteni, necunoscuţi, cuvinte, fapte, tăcere, zdrobire… ca să realizez că nu sunt singură, că lupta era deja câştigată înainte chiar de a începe, că absolut fiecare moment era în controlul Lui şi toate au fost direcţionate spre a lucra pentru binele meu. A fost experienţa care a contribuit mai mult ca orice la formarea caracterului meu, care m-a făcut ceea ce sunt astăzi, persoana pe care nu aş schimba-o cu nimeni altcineva din lumea asta (în ciuda momentelor în care CRED că aş vrea să fiu altfel decât îs)!

A fost greu? Cumplit de greu! Aş schimba ceva dacă aş putea? Nici măcar o fracţiune de secundă. Pentru că nu ai cum să vrei să schimbi un Plan Perfect! (chiar dacă în momentele alea nu înţelegi nimic şi ai vrea să schimbi tot…)

Poate acum o să înţelegi puţin mai bine de ce nu pot să nu zâmbesc, să râd din toată inima, de ce nu pot să mă plâng, de ce nu pot să nu încurajez, de ce nu pot să nu mă bucur de fiecare zi… Nu sunt atât de puternică pe cât par, nu e în fiecare zi soare pe strada mea… În unele zile vreau să renunţ; uneori sunt la pământ, cu sufletul zdrobit în mii de bucăţi; alteori plâng, deşi tu mă vezi că râd; alteori sunt rănită, descurajată, dezamăgită, deşi statusul meu de pe facebook îţi spune altceva… dar nu pentru că îs ipocrită, ci pentru că am ales să mă concentrez în a fi o binecuvântare pentru alţii, pentru că sunt conştientă că am mai primit o şansă cu un scop. Şi ştiu că pot să fac asta făcându-i pe oamenii din viaţa mea o prioritate… şi asta presupune să renunţ la mine, să mă sacrific pentru alţii, să caut să iubesc, nu să fiu iubită; să încurajez, nu să fiu încurajată; să te fac să zâmbeşti, nu să aştept ca tu să mă faci pe mine să zâmbesc; să te îmbrăţişez, nu să aştept să o faci tu; să îmi număr binecuvântările, nu ceea ce cred că îmi lipseşte; să mă bucur alături de tine, fără să las invidia să se apropie de mine; să mă micşorez, ca El să crească în mine; să fiu smerită, ca El să mă poată înălţa; să trăiesc prin binele pe care îl pot face; să las miros de Cer în urma mea…

Ştiu că adevăraţii prieteni mă vor recunoaşte în rândurile de mai sus… cei care au fost prea ocupaţi în a mă accepta aşa cum sunt, şi iubi, şi încuraja, şi privi dincolo de suprafaţă, ca să mai aibă timp să mă critice, să mă facă să gândesc ca şi ei, să mă includă în tipare când ştiu cât îmi place să fiu eu- ciudată, dusă cu pluta… cei care mă acceptă ca prietenă a lor chiar dacă îs diferită de ei, care ştiu că într-o relaţie e nevoie de doi şi că, da, unul va oferi întotdeauna mai mult decât celălalt… cei care nu au renunţat la mine când nu m-am comportat cum se aşteptau ei să mă comport… cei care nu pierd nici o ocazie să-mi spună lucruri faine, lucruri care mă încurajează şi de care am nevoie… cei pe care îi iubesc mai mult decât o să le pot spune sau demonstra vreodată şi spre care inima mea se îndreaptă azi cu recunoştintă şi mulţumire… Mulţumesc că ştiu că sunteţi acolo! Mulţumesc că ştiu că pot conta pe voi! Mulţumesc că pot să fiu prietena voastră şi pot să vă arăt fără teamă cum îs cu adevărat! Mulţumesc pentru ceea ce faceţi, unii dintre voi, pentru a rămâne alături de mine!

după 4 ani...

Nu dăunează sănătăţii tale visurile mele!

Şi, dacă totuşi simţi că se întâmplă asta… să îţi spun de ce! Pentru că ai intrat pe un teritoriu interzis! Mi- ai invadat spaţiul personal! Ţi- ai târât bocancii în viaţa mea! Nu- mi plac oamenii care din lipsă de ocupaţie se apucă să- mi dea mie sfaturi despre cum ar trebui (ar vrea ei) să- mi trăiesc viaţa! Serios? Îmi pare rău că viaţa ta îi atât de plictisitoare şi fără noimă şi din cauza asta trebuie să te bagi în vieţile altora ca să simţi şi tu că trăieşti, să te simţi importantă. Eu oricum te ignor şi nu- mi pasă de părerile tale, pentru că am oameni în care am încredere şi ale căror sfaturi pot să le cer când am nevoie. Mi- ai face o deosebită plăcere să mă ignori, la rândul tău. Eu ştiu că- i greu… J) dar străduieşte- te! Pentru că mai am o teorie pe lângă asta cu lipsa vieţii personale a celor care se bagă în vieţile altora… Te simţi ameninţată de ceva, altfel nu- mi explic de unde grija asta a ta pentru mine. Deşi nu- mi dau seama de ce te simţi ameninţată, pentru că nu ţi- am dat nici un motiv… Eu mă simt extraordinar de binecuvântată cu viaţa pe care o am şi nu- mi doresc să trăiesc viaţa altcuiva, să fiu în locul altcuiva, pentru nimic în lume! Bine, în legătură cu faptul că- s atât de extraordinară nu am ce să fac, draga mea, chiar nu ţine de mine! Aşa am fost creată. Ce- i drept, că mă străduiesc şi eu să mă schimb în mai bine în fiecare zi… Dar asta ai putea să faci şi tu în rândul tău, daca ţi- ai vedea de viaţa ta… Te macină gândul că nu o să ajungi niciodată la nivelul felului meu de- a fi, poate… Nu ştiu… O singură idée mi- e clară în legătura cu tine: ai o problemă!

Nu- mi plac fetele (evident, cu excepţiile de rigoare!) pentru că nu ştiu să se bucure una de bucuria celeilalte şi pentru că pot să fie atââât de ipocrite!... Iar dacă invidia ar măcina pe bune… majoritatea fetelor ar avea măsuri de manechine!

L- am întrebat pe un om important din viaţa mea că, oare de ce nu mă plac fetele? (întrebare pe care mi- o pun uneori, nu că m- ar afecta chestia asta, ci chiar nu- mi pot explica fenomenul! nu- mi spuneţi că îs paranoică, că nu vreau să dau nume şi situaţii concrete care mă fac să trăiesc cu ideea asta! bine, staţi liniştiţi, că nu sufăr din cauza asta!) Iar răspunsul lui a fost ultimul la care m- aş fi gândit, dar cred că cel mai bun răspuns posibil: nu te plac pentru că nu te cunosc! Omul ăsta îmi spune cele mai potrivite cuvinte în cele mai potrivite momente… Şi e aşa fain când citesc printre rânduri şi îmi dau seama că mi- a zis, de fapt, că un om care mă cunoaşte cu adevărat nu are cum să nu mă placă… Şi ştie ce zice, pentru că e unul din oamenii care cunoaşte forma mea cea mai aproape de realitate. Răspunsul ăsta mi- a deschis ochii… M- a făcut să- mi dau seama că ceea ce ştiu eu în sufletul meu, ceea ce am ales să fac în legătura cu asta e bine… Deciziile pe care le- am luat în sensul ăsta sunt corecte… E ceea ce o să şi fac! Şi pe lângă asta… o să încerc să mă înconjor doar de oameni mari, pentru că oamenii mici mă trag în jos sau mă fac să bat pasul pe loc şi nu am timp de aşa ceva… Pentru că am multe visuri de urmat!

„De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.” (Isaia 43:4)

Part of my dream house...

Doamne, ce fain îi să vezi cărţi deschise sau închise dar cu un semn, două, trei, împrăştiate prin toată casa!... :X De fapt, singurele lucruri pe care suport să le văd împrăştiate prin casă îs CĂRŢILE! Cărţi împrăştiate într- o ordine perfectă… My dream house! :X

Ce trebuie să aibă un băiat ca să mă lase rece… pe verificate! [Fragment…]

Bani fără număr. Vilă cu piscină. Maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere. Muşchi care să compensenze lipsa materiei cenuşii.

Ai bani fără număr? Mă laşi rece! Eşti dispus să spui că „lucrurile care pentru mine erau câştiguri le- am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi- o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să- l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându- mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” şi apoi să începi să chiar trăieşti ca atare, în conformitate cu ce zici? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai vilă cu piscină? Mă laşi rece! Eşti unul care îşi doreşte să facă din casa lui un adevărat cămin, un loc în care toţi cei care intră să fie binecuvântaţi, să plece mai bogaţi decât cum au venit, un loc în care să îi primeşti pe orfani şi pe văduve şi să ai grijă de ei? Şi pe lângă asta să ai două braţe gata să mă cuprindă oricând şi să mă facă să mă simt ca acasă? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai o maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere? Mă laşi rece! Pot să văd la tine disponibilitatea de a merge oricând, oriunde, oricum te va trimite Isus? [“Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată- mă, trimite- mă!””] Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai muşchi care compensează lipsa materiei cenuşii? Mă laşi rece! Ştii cine eşti în Cristos? [“Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”] Eşti conştient de bărbatul care ai fost creat să fii şi îmi demonstrezi asta prin ceea ce spui, ceea ce faci? Ştii ce vrei de la viaţă? Eşti dispus să te sacrifici pentru ceva mai măreţ decât tine? Eşti suficient de matur, de curajos? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Generaţia care se roagă: “Doamne, ajută- mă să copiez şi la examenul ăsta!” nu are cum să fie “generaţia care se va ridica”!...

Nu- s pesimistă de felul meu… Din contră! Dar în ultimul timp, realitatea mă dărâmă tot mai mult… Întotdeauna m- am încăpăţânat să văd partea plină a paharului, partea frumoasă a oamenilor… Asta a contribuit mult la crearea unei imagini de visătoare ciudată şi irecuperabilă pentru cei de lângă mine. Dar nu m- a deranjat şi nici nu mă deranjează. Doar că mi- e teamă să nu trebuiască să renunţ la “visele mele prosteşti”… Pentru că morile de vânt sunt tot mai prezente în realitatea de azi… Mă uit la generaţia din care fac parte şi mă doare sufletul! Se întâmplă cam de trei ori pe an (la vreo două conferinţe şi într- o tabără) să se entuziasmeze, să realizeze ce potenţial au, care le e chemarea, care ar trebui să le fie priorităţile, în ce direcţie ar trebui  să se îndrepte visurile lor, ca mai apoi să se întoarcă acasă şi “să se lase prinşi de sistem” din nou… Să ajungă ca cei pe care ar trebui să- şi dorească să- i ajute să se schimbe…

Mi- ar plăcea să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu o să contribuim la nici o schimbare copiind la examene! Nu o să facem nici o diferenţă doar populând mall- urile în fiecare seară! Nu o să putem să- i ajutăm pe alţii până nu învăţăm noi ce înseamnă integritate, respect, responsabilitatea, curaj… Nu o să putem să punem o temelie sănătoasă societăţii (“FAMILIA- celula de bază a societăţii”) dacă vom continua să ne alegem partenerii de căsătorie după standardele lumii, trecând atât de uşor de la teoria atât de bine- cunoscută “pentru mine contează interiorul, contează să fie un om cu caracter, contează să- L văd pe Isus când mă uit la el/ ea”, la practica atât de des întâlnită “e musai să aibă 90- 60- 90, frumuseţea exterioară cât mai bine scoasă în evidenţă, etc., etc. (fete)… muşchi, maşină, casă, bani etc., etc., (băieţi) ca să mă uit măcar la ea/ el”.
Ţara asta nu o să ajungă niciunde dacă o să continuăm să ne plângem, să participăm la proteste fără să ştim pentru ce participăm, în loc să ne rugăm, să avem încredere în noi (ca viitor al ţării), să fim mândri că suntem români, să promovăm ce avem de valoare în ţara asta (că avem!), să fim şi mai motivaţi în dorinţa noastră de a vedea o schimbare şi să începem să acţionăm, nu să- i aşteptăm pe alţii să facă primul pas…

Să arătăm cu degetul toţi ştim, dar să ne asumăm responsabilitatea pentru ceva care va aduce o schimbare cât de mică (dar evidentă) mai puţini… Dacă am avea doar curajul să începem de undeva, pe bune!

I don't know him yet... but it will be like this!

Pentru că Tu eşti cea mai frumoasă parte din mine!

"Nobody knows me. Yet everyone knows my name..."