Lumea mea s-a prăbușit, fără să mai rămână absolut nimic întreg în ceea ce eram... s-a prăbușit la auzul cuvintelor ”ai cancer!”... Îmi venea să-i strig medicului cât puteam de tare că eu am toată viața înainte, am prea multe visuri de dus până la capăt, prea multe planuri pe care le vreau înfăptuite, că simt că viața mea abia începe... deci nu am cum să am cancer. Dar la așa veste până și cuvintele te părăsesc... Rămâi doar cu un infinit de întrebări pe care nici măcar nu le poți verbaliza în momentul ăla, pe fundal de lume prăbușindu-se. Degeaba mi-a spus medicul că șansele să mă fac bine sunt aproape de 100%... nu l-am mai auzit. Dacă mă întrebi detalii din ziua aia, prea multe nu pot spune... Îmi amintesc doar cum m-am simțit, și asta nu prea se poate explica în cuvinte.
Au trecut șapte ani, și dacă mă uit în urmă, la toate prin câte am trecut de atunci... încă îmi e greu să cred că eu am fost acolo. Și acum sunt aici, așa cum sunt.
Le spuneam duminică celor de la mine din biserică de faptul că azi nu am ce să sărbătoresc... și așa e. Dar acum, după 7 ani, data de 21 aprilie există pentru mine doar pentru a-mi aminti că urmează data de 21 octombrie... dată la care am ce să sărbătoresc. Dacă îmi spuneai atunci că va veni și ziua în care voi auzi că nu mai am cancer, aș fi crezut și nu prea... Dar acum pot să spun că, atunci când îți pui încrederea în Dumnezeu, El va face ca tot ce se întâmplă să fie spre binele tău. Indiferent că va trebui să aștepți zile, săptămâni, luni sau ani. Să ai încredere în El. Dacă acum te afli în momentul ”21 aprilie” al vieții tale... ai încredere că va veni și momentul ”21 octombrie”. Eu sunt dovada vie a acestui fapt. Oricât de greu de crezut ți se pare acum (te înțeleg, și eu simțeam la fel atunci), lasă-te în voia Lui. Doar lucruri incredibile ți se vor întâmpla atunci când stai lângă El, no matter what.
În primul rând îmi spun mie lucrurile astea... pentru că azi (la fel ca în aproape fiecare zi, de un an și ceva încoace), merg cu flori la mormântul Taniei... Și dacă nu aș crede că foarte curând va veni ziua în care o voi strânge din nou în brațe, fără teama că va mai exista ceva ce să ne despartă... nu aș mai face nici un pas înainte, aș fi disperată, viața mea nu ar mai avea sens. Dar la cimitir merg doar în mod simbolic, să stau în liniștea de care am nevoie... pentru că minunea mea nu a fost și nu e acolo. Pentru că aștept cu toată încrederea acel ”21 octombrie”, care pare că vine după un nesfârșit ”21 aprilie”. Pentru că ”Hristos a fost înviat din morți, El fiind primul rod dintre cei care au adormit.” Și credința asta nu mi-o va zdruncina nimeni și nimic din lumea asta.
”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care, după marea Lui îndurare, ne-a născut din nou la o nădejde vie, prin învierea lui Isus Cristos din morți, și la o moștenire nepieritoare și nepângărită, care nu se ofilește și care este păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea care este gata să fie descoperită în vremea de pe urmă. În ea, voi vă bucurați nespus, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțin timp prin diferite încercări, pentru ca testarea credinței voastre, cu mult mai valoroasă decât aurul care piere și care totuși este testat prin foc, să aducă laudă, glorie și onoare la descoperirea lui Isus Cristos. Pe El voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, chiar dacă acum nu-L vedeți, și vă bucurați nespus, cu o bucurie de nedescris și glorioasă, pentru că primiți, la capătul credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre.” [1 Petru 1: 3- 9]
