Let's celebrate!

"Father, I praise You because You are. Jesus, I love You because You are. Spirit, I worship You because You are. And if no one can see that Your love's moving me, I worship You still and forever will... Because You are! 'Cause I know in my heart how bad I want to touch You... You must sense this love my soul contains..."

Sărut Mâinile, Isus!

Cuvintele îs sărace, inima e plină... mulţumire, recunoştinţă, iubire, adorare, abandonare în braţele Tale, în voia Ta... Sărut Mâinile care sunt dovada a ceea ce e în Inima Ta, Isus!! ♥♥ Până la moarte, şi dincolo de ea, eu sunt a Ta!! 

Te Iubesc, Om al Durerii!!

[Din 19 aprilie, 2011, Alba Iulia, Drumul Crucii]

Şi am văzut azi o frântură din ceea ce a fost atunci... Dar chiar şi aşa, ştiind că nici nu se compară cu ceea ce a trebuit să înduri Tu, m-am cutremurat. Şi inima mea s-a rupt în bucăţi mii, când am realizat ce Ţi-am făcut, în ticăloşia mea. Citisem, îmi imaginasem, şi văzusem filme cu Evenimentul, până azi… Dar azi, azi “s-a întâmplat” în faţa mea. Te-am văzut aievea. Şi iubirea ce ţi-o port s-a aprins în mine mai tare ca niciodată… Şi nu pot să înţeleg nici acum şi probabil o să rămână un mister până Te voi vedea faţă în faţă, de ce ai ales să faci asta pentru mine? De ce mă iubeşti atât de mult? Eu Te răstignesc în fiecare zi, dar Tu ştiai că aşa se va întâmpla înainte să Îţi dai viaţa pentru mine, şi totuşi, ai făcut-o, nu ai dat înapoi. Eşti exemplul cel mai elocvent că Iubirea are un Preţ care se cere plătit! Şi iubirea Ta perfectă, care întrece orice pricepere, a presupus sacrificiul suprem! Pentru mine! Nu suport gândul că Cel pe care îl iubesc mai mult decât orice, a trebuit să sufere cel mai mult din cauza mea! Şi cred că azi Ţi-am provocat multe zâmbete când Ţi-am spus că dacă aş fi fost acolo, aş fi mers până la capăt cu Tine. În adevăr, cred că aş fi fost doar un alt ticălos din mulţime. Dar azi mi-am dorit atât de mult să fi fost acolo şi să fi făcut totul altfel.

Şi ca să vorbesc puţin şi de ceea ce s-a întâmplat azi, concret, vreau să zic că… Deşi sunt conştientă că nu a fost nici pe departe aşa cum a fost atunci, totuşi, cei care au pus în scenă Evenimentul au făcut-o cu profesionalism. Au reuşit să transmită foarte bine mesajul, pentru cei care au vrut să înţeleagă. La eveniment au participat oameni şi oameni. Tu ai murit pentru toţi, dar azi, ca şi atunci, nu toţi au vrut să accepte asta. Oare şi-au lăsat inimile acasă? Pentru că, aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery, “Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Şi deşi a fost totul simbolic azi, nu am putut să le înţeleg indiferenţa! Cum să mănânci seminţe ca la spectacol? Cum să râzi ca… M-a durut. Am fost contrariată văzând atitudinea multora şi recunosc că m-am luptat o vreme în alegerea pe care o aveam de făcut: să îi condamn sau să mă rog pentru ei, să încolţească măcar un mic sâmbure de credinţă în inimile lor, să li se deschidă ochii inimii, să vadă cu adevărat! Şi mi-am amintit ce ai făcut Tu, şi am ales a doua variantă…

Şi am plecat acasă cu starea aia ciudată în care un ochi îţi plânge iar celălalt zâmbeşte... Plângând, pentru fiecare lovitură de bici pe care ai primit-o, pentru fiecare spin înfipt în fruntea-Ţi, pentru fiecare picătură de apă care nu Ţi-a fost oferită atunci când Ţi-a fost sete, pentru fiecare strop de sânge vărsat, pentru povara crucii, pentru piroanele bătute în mâini şi picioare, pentru inima zdrobită, pentru durerea insuportabilă, pentru că ai fost Părăsit până şi de Tata… din cauza mea! Şi zâmbind, pentru că ştiu că nu piroanele, ci dragostea te-a ţinut pe cruce. Pentru că m-ai iertat! Pentru că m-ai salvat! Pentru că m-ai vindecat! Pentru că Îţi pasă cu adevărat! Pentru că priveşti adânc în sufletul meu şi mă înţelegi! Pentru că am valoare în ochii Tăi! Pentru că ştii cum am fost creată să fiu! Pentru că ştii că tânjesc să fiu tot mai mult ca Tine, cu fiecare zi ce trece! Pentru că m-ai purtat şi tot vrei să mă mai porţi!  

Şi dorinţa mea rămâne asta: "... să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi..."

Jos cu măştile!

“Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” [Ioan 2:10].

Dacă stăm să ne gândim puţin, asta facem cu toţii, de obicei când începem o nouă relaţie de prietenie, să zicem… Atunci avem posibilitatea de-a îi arăta ”noului venit” doar părţile noastre cele mai bune, doar calităţile noastre, lăsându-l să creadă că doar de aşa ceva va avea parte, dacă va alege să rămână alături de noi… Ne spunem că o să îl lăsăm să ne afle şi părţile mai puţin bune, mai târziu, că doar este timp… şi asta doar dacă e neapărată nevoie… Deocamdată îl lăsăm “să bea din vinul cel bun”. Suntem oameni şi majoritatea dintre noi procedăm aşa… Şi nu ne dăm seama, la acel moment, cât rău putem să provocăm pentru noi dar şi pentru cei din jur. Pentru noi, pentru că ne vom concentra atât de mult să îi facem pe cei de lângă, să îşi formeze despre noi o anumită părere, încât vom ajunge şi noi să nu mai ştim cine suntem cu adevărat… Iar pentru cei din jur, pentru că le vom induce o idée greşită despre cine suntem noi, ei vor ajunge să creadă asta, şi când vor descoperi că de fapt noi nu suntem aşa, vor fi foarte dezamăgiţi, se vor simţi înşelaţi iar relaţia noastră de prietenie va avea mult de suferit. Asta dacă nu se va alege praful de ea…

Uneori ne străduim atât de mult să le arătăm celorlalţi doar calităţile noastre, încât uităm că unicitatea noastră constă tocmai în micile defecte. Uităm că în slăbiciunile noastre puterea Dumnezeului nostru este făcută desăvârşită. Uităm să ne lăsăm prelucraţi de mâna Sa puternică. Uităm că El e Singurul care ne dă valoare. Şi uităm că doar cei care ne pot accepta exact aşa cum suntem şi nu aşa cum ar vrea ei să fim ar putea să devină prietenii noştri adevăraţi, în care să putem să avem încredere. Va trebui să învăţăm să iubim oameni  reali, nu oameni ideali… Altfel riscăm să nu avem pe cine să iubim.

Dar mai sunt şi cei din a doua categorie, cei care “ţin vinul cel bun până la urmă…” Ei sunt cei care nu au nici o problemă în a fi ei înşişi, cu calităţi şi defecte, de la început şi până la sfârşit. Cei care nu se străduiesc atât de mult să “dea bine” în faţa oamenilor încât la un moment dat să uite şi ei cine sunt cu adevărat…

Oare chiar merită să te dai altcineva decât cel care eşti cu adevărat, doar de dragul de a fi înconjurat de “prieteni”? Oare chiar eşti atât de naiv încât să crezi că poţi să ai zeci, sute de prieteni? Oare merită să renunţi a fi ceea ce ai fost creat să fii, doar pentru a fi pe placul oamenilor? Oare chiar crezi că cineva care nu te poate accepta aşa cum eşti, ci încearcă să te schimbe de câte ori are ocazia, poate să fie un prieten adevărat? Chiar crezi că nu o sa plece atunci când o să oboseşti să mai porţi atâtea maşti?

" Whatever I gotta be, I'll be for you...That's just what it means to love."

Cea mai tare!? cerere în căsătorie.

"It’s funny how we feel so much but we cannot say a word. We are screaming inside, but we can’t be heard..."

Lord, I Offer You My Life.

aprilie. vis.

Mi- ar plăcea să cunosc pe cineva... care atunci când mă întreabă "ce faci?" şi eu îi răspund "sunt bine, mulţumesc", să mă privească în ochi şi să- mi spună: "ok, şi acum vreau să aud adevărul!!" Şi mi- ar plăcea ca cei cărora le adresez eu întrebarea asta, aparent banală, căreia cei mai mulţi nu- i dau aproape deloc importanţă, ci o consideră doar "deschizătoare de conversaţii", să simtă că- mi pasă, şi să aibă curajul să- mi răspundă cu sinceritate.

You Are God's Passion!! ♥♥

Solitude.

"...look around you now. Find a place where you can't be found. Don't be scared. Dreams will take you soo far away..." :)

Când a început totul, lupta era deja câştigată…

“Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…] Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie  trece prin această vale întunecoasă. Cred că Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)

“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme! Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!” (Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)

                   Mă numesc Manuela Cristina Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!

                   Cum spuneam, totul a început acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am mers aici, la Orăştie, la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să merg la Cluj. Plecam de la Orăştie spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna asta, atunci.

                    Luni am plecat la Cluj. Acolo au început investigaţiile. Pentru început  mi s-au făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă lase să trec prin asta. (“Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”- Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât. După câteva zile am mers din nou la Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul. Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare, că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în 12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate, probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două săptămâni.

                   Abia după a doua şedinţă de citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de faptul  că Hodgkin înseamnă cancer. Dar “Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.

                   Lunile care au urmat mă împărţeam între mersul la Cluj, din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng. Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă, nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă, “pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.

                   Da, Dumnezeu a lucrat într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)

                  Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o cruce, între doi tâlhari.” Ştiind asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”- 2 Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania 3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).

this is what I want to hear: "I Believe In You!!" :)

Perfect match.

"Sometimes, someone says something really small and it fits right into that empty place in your heart." [Thank you. >:D<♥]

I'm forever keeping my angel close...

Long Distance.

Îmi pare rău...

Când mă gândesc că am lăsat ca frumuseţea zilei mele speciale (6 aprilie adică) să fie umbrită de faptul că anumiţi oameni nu şi-au amintit de mine, mi-i foarte ciudă pe mine! Am uitat oare că mi-am promis că nu o să mai am aşteptări de la oameni? Că o sa încetez să le mai raportez acţiunile la ceea ce aş fi făcut eu într-o situaţie dată? La urma- urmei, cui îi pasă cu adevărat, nu are nevoie de o anumită zi din an ca să-ţi spună/ arate asta. Şi totuşi... îşi aminteşte şi de asta! Dar la urma- urmei, nu suntem toţi la fel. (mulţumesc, Doamne!) Adică dacă eu mă dau peste cap ca să-i spun unui om care e important pentru mine "La mulţi ani!" sau pur şi simplu "Cum eşti? Azi m-am gândit la tine... M-am rugat pentru tine", nu înseamnă că acea persoană va face la fel, la rându-i... (obişnuieşte-te cu asta, Mena dragă!)

Dar ştiu că pentru Isus, care e Cel Mai Important în viaţa mea, nu a fost decât o altă zi în care m-a copleşit cu Bunătatea şi Dragostea-i fără de margini... Pentru că, alături de El, fiecare zi e specială! În fiecare dimineaţă în care deschid ochii, devin conştientă că mai am parte de ÎNCĂ O ZI A MEA, de care trebuie să profit la maxim, în care să încerc să-L fac pe El Mândru de mine. Pentru că asta e cea mai mare dorinţă a mea: să ştiu că Tatăl meu e Mândru de mine!

Aş vrea să-mi puteţi vedea inima acum…

Da… deci am putea spune că acum 22 de ani s-a născut o ciudată extraordinară, din punctul de vedere al multora, inclusiv al meu… haha. Azi îmi permit să las modestia care mă caracterizează [vedeţi?? J)] la o parte, că doar îi ziua mea !! De fapt, în fiecare zi e ziua mea… Şi eu chiar experimentez asta, nu zic doar aşa, pentru că a cam devenit un clişeu să zici asta, chiar dacă nu simţi cu adevărat ! Eu chiar am învăţat să mă bucur de fiecare zi, indiferent de ce-mi aduce… Bine, poate am ajuns la practica asta oarecum puţin forţat, datorită evenimentului ăluia care s-a întâmplat, culmea, tot în perioada asta, acum 3 ani… Şi  mi-a cam schimbat viaţa… Deci chiar dacă am învăţat să mă bucur de fiecare zi ca de un dar preţios, trebuie să recunosc că Aprilie e o lună specială pentru mine… Din două motive… Unul datează de-acum 22 de ani şi celălalt de vreo 3. Adică 6 aprilie 1989 şi 21 aprilie 2008… Pentru că într-o zi de 6 aprilie, Creatorul meu a hotărât să vin, pentru puţină vreme, pe pământul ăsta… Şi pentru ca Planul pe care El l-a hotărât pentru mine de la întemeierea lumii ăsteia să se împlinească întru totul, a trebuit să vină şi ziua de 21 aprilie, 19 ani mai târziu… Chiar dacă viaţa mea s-a schimbat foarte mult în ultimii 3 ani, îmi amintesc cu atât de mult drag, încât cuvintele îs sărace să exprime, de anii dinainte… Şi sunt extraordinar de mulţumitoare că m-am născut în cea mai faină familie care există în lumea asta. Şi ca şi cum asta n-ar fi o binecuvântare fantastică pentru mine, m-am mai “pricopsit” şi cu cel mai fain neam care există… Adică am cei/ cele mai tari bunici, unchi, mătuşi, verişori, verişoare, nepoţi, nepoate… Şi-apoi, ca o picătură care să umple paharul, am primit prieteni extraordinari în viaţa mea şi mulţi, mulţi oameni minunaţi… Şi-apoi, Domnul a ales să mă nasc în cel mai fain loc de pe Pământ, şi ăsta îi cu siguranţă Căstăul… Recunosc… Îs mândră de familia mea, de neamul din care mă trag, de prietenii mei, de satul meu… (sper doar să poată spune la fel despre mine…)

Şi îs, şi mă simt, cea mai binecuvântată dintre pământeni…Şi chiar dacă îs atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, şi în momentul ăsta chiar am mai multe întrebări decât răspunsuri, realizez tot mai mult că există atât de multe chestii pentru care să lupt, pentru care să merg înainte, pentru care să mă consum, pentru care să visez, să plâng, să zâmbesc, să-mi deschid larg inima, în care să investesc din ceea ce sunt eu… [paranteză: Cred că înţeleg acum de ce mă iubeşte Isus atât de mult... El poate să îmi vadă  şi să îmi înţeleagă inima. “To love someone is to see a miracle invisible to others”... :) Şi ştiu acum, că atunci când priveşte în adâncul inimii mele, imaginea a ceea ce vede eclipsează toate slăbiciunile şi defectele mele, în care El oricum nu vede decât un mod extraordinar prin care să-Şi facă desăvârşită Puterea. Cum să nu- L iubesc mai mult decât propria-mi viaţă ?? Închid paranteza.] Da. Mă uit în urmă cu recunoştinţă, şi în viitor cu încredere. Ştiu că şi de acum încolo, la fel cum s-a întâmplat în cei 21 de ani de până acum, deasupra mea va sta-ntinsă O Mână, de cui Străpunsă, dar Stăpână !! Şi dorinţa mea cea mai mare rămâne asta: Cu cât înaintez în vârstă, să mă micşorez mai mult, ca El să crească în mine… Ca atunci când vă uitaţi la mine, să-I vedeţi Chipul… Ca atunci când vorbesc cu voi, să-I auziţi Glasul; ca atunci când tac (şi ştiţi că asta îmi place cel mai mult să fac…), să-I auziţi Inima şoptindu-vă “te iubesc !”; ca atunci când vă zâmbesc, să-I vedeţi Zâmbetul; când plâng alături de voi, să-I vedeţi Lacrimile; când vă îmbrăţişez, să-I simţiţi Braţele puternice înconjurându-vă ca şi cum n-ar mai vrea să vă dea drumul vreodată…

P. S.: Când o să ajungem în Cer, o să aflaţi ce vă ziceam eu de fapt atunci când tăceam (şi pe unii vă enerva la culme tăcerea mea. Alţii… aţi învăţat să o acceptaţi)… ;) Şi nu-i moment pe care să-l aştept mai tare !!

“Am ales dintre lacrimi şi zâmbet... lacrimile; dintre flori şi spini... spinii; dintre Cer şi Pământ... Cerul. Pentru că mi-e mai uşor să plâng de bucurie şi e mai binecuvântată clipa în care simt spinii. Eu m-am născut să trăiesc şi să mor pentru Cer...” Amin !!

No matter what!!

Heaven counts on us!

De ce nu vin mai repede vremurile alea de trezire pe care le aşteptăm cu toţii? Pentru că, am impresia că le aşteptăm doar de pe vârful buzelor, şi nu din adâncul inimii… Pentru că suntem superficiali încă… Pentru că suntem ipocriţi… Pentru că nu luptăm cu adevărat, cu toate puterile noastre… Pentru că nu ne susţinem vorbele prin fapte… Pentru că nu suntem gata de sacrificiu… Pentru că nu suntem gata sa plătim preţul… Pentru că nu avem pasiune pentru ceea ce contează cu adevărat... Pentru că ne este frică să transformăm imposibilul în posibil [Cu Dumnezeu, toate lucrurile sunt posibile!!] Pentru că nu suntem autentici în singurul lucru pe care ar trebui să-l facem pentru ca schimbarea să se producă: “POCĂIŢI-VĂ dar, şi ÎNTOARCEŢI-VĂ LA DUMNEZEU, pentru ca să vi se şteargă păcatele, CA SĂ VINĂ DE LA DOMNUL VREMURI DE ÎNVIORARE, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos…” [Faptele Apostolilor 3: 19,20.]