Crucea... locul în care Isus Și- a dat viața pentru mine, a luat toate păcatele mele asupra Lui, a luat cancerul meu asupra Lui, a luat tot ce m- a durut, mă doare și mă va mai durea în viața asta, a luat tot ce- i mai rău și urât în mine... doar ca eu să pot să am parte de viață veșnică, să fiu iertată, vindecată, să nu mai pot spune că nimeni nu- mi înțelege durerea, să pot să fiu în fiecare zi mai bună, cu ajutorul Lui, să pot să văd frumusețea din mine, atunci când mă privesc prin ochii Lui. Nu pot să nu plâng de fiecare dată când mă gândesc la ce s- a întâmplat pe Cruce pentru mine. Tot nu pot să înțeleg cum și de ce mă iubește Isus atât de mult. Sunt copleșită de ce a făcut Însăși Iubirea pentru mine. Și continuă să facă în fiecare zi, pentru că Ea, Iubirea, e neschimbătoare. E Iubirea care a dat Cerul pentru mine. E Iubirea care m- a iubit înainte să mă nasc pe pământul ăsta, pentru că eram un vis în inima Ei, înainte de toate. E Iubirea pe care nu a speriat- o faptul că într- o zi mă voi îmbolnăvi de cancer, că o voi răni și dezamăgi de atâtea ori, că nu voi fi perfectă, că va trebui să- mi tot reamintească cine sunt cu adevărat, că voi depinde în fiecare zi de Ea, că voi încerca să- mi caut împlinirea în alte iubiri până când voi realiza că Ea, Iubirea Însăși e tot ce am nevoie... Nu, Iubirea nu s- a uitat la ce îmi lipsea, ci la ceea ce sunt datorită Ei. Gândul că eu nu am făcut nimic să merit toate astea, ci Însăși Iubirea m- a ales și apoi a făcut Sacrificiul Suprem pentru a- mi arăta ce însemn pentru Ea... asta mă face să plâng de fiecare dată când privesc la Cruce, cu recunoștință.
Bucata cealaltă de lemn... cea pe care e scris numele ființei ce- mi lipsește atât de mult, că nu există cuvinte care să exprime... e cea care îmi amintește de fiecare dată când o văd, că iubita mea nu va mai fi niciodată aici, cu mine, că nu o voi mai putea strânge în brațe, nici nu voi mai putea să am grijă de ea, că nu va lua parte la evenimentele importante din viața mea, că... nu mai e aici! Mă doare de fiecare dată când văd bucata asta de lemn. Nu pot să exprim în cuvinte ce se întâmplă în sufletul meu de fiecare dată când stau în fața ei. Faptul că n- am să o mai văd niciodată pe iubita mea, aici, pe pământ, e cel mai real atunci când ating bucata asta de lemn...
Dar... apoi privesc dincolo de ele! Și ceea ce văd, mă umple de speranță și bucurie! Pentru că nu aici se termină totul. Pentru că, datorită faptului că ceea ce s- a întâmplat pe Cruce a avut o continuare glorioasă în învierea lui Isus, va veni o zi în care o voi revedea pe Tania! O, ce glorioasă zi va fi! Nu se termină totul la Cruce, doar că e nevoie de ceea ce se întâmplă acolo, pentru a intra în adevărata viață. Pentru că acum știu că mai întâi trebuie să murim pentru a ajunge să trăim cu adevărat. Și, unul din lucrurile pe care le spune Vladimir Pustan și mă face să zâmbesc atunci când mă gândesc la Tania din perspectiva asta, spune așa: ”cel care moare mai târziu, are parte de veșnicie mai puțină.”
