aprilie. vis.

Mi- ar plăcea să cunosc pe cineva... care atunci când mă întreabă "ce faci?" şi eu îi răspund "sunt bine, mulţumesc", să mă privească în ochi şi să- mi spună: "ok, şi acum vreau să aud adevărul!!" Şi mi- ar plăcea ca cei cărora le adresez eu întrebarea asta, aparent banală, căreia cei mai mulţi nu- i dau aproape deloc importanţă, ci o consideră doar "deschizătoare de conversaţii", să simtă că- mi pasă, şi să aibă curajul să- mi răspundă cu sinceritate.

You Are God's Passion!! ♥♥

Solitude.

"...look around you now. Find a place where you can't be found. Don't be scared. Dreams will take you soo far away..." :)

Când a început totul, lupta era deja câştigată…

“Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară, alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi.[…] Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie  trece prin această vale întunecoasă. Cred că Isus doreşte tare mult ca această idée a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.” (Donald Miller)

“În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: Nu te teme! Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!” (Plângerile lui Ieremia 3: 57, 58)

                   Mă numesc Manuela Cristina Trif şi vreau să împărtăşesc cu voi ceva ce s-a întâmplat în viaţa mea în urmă cu 2 ani. Vreau să vedeţi că Dumnezeul meu râde de imposibilităţi!

                   Cum spuneam, totul a început acum aproximativ 2 ani, mai exact prin martie 2008. Eram în clasa a 12-a, o perioadă cu mult stres pentru mine, deoarece mă pregăteam pentru Bac, pentru două olimpiade, pentru înscrierea la facultate. Într-o dimineaţă m-am trezit cu o mică umflătură la gât, în partea stângă. Dar nu am avut timp să bag în seamă aşa ceva. Au trecut 3 sau 4 săptămâni până am mers la control, cu ideea că nu e nimic serios, ci probabil ceva din cauza stresului. Era o zi de vineri când am mers aici, la Orăştie, la control. Mi s-a făcut un ecograf şi doctorul mi-a spus că luni trebuie să merg la Cluj. Plecam de la Orăştie spre Cluj cu diagnosticul de limfom Hodgkin, dar habar nu aveam ce însemna asta, atunci.

                    Luni am plecat la Cluj. Acolo au început investigaţiile. Pentru început  mi s-au făcut analize de sânge, un tomograf şi o biopsie medulară. Aceasta din urmă a fost extrem de dureroasă.. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am simţit în timpul acelei biopsii, dar simţeam că mai e Cineva acolo, care suferă alături de mine. Ştiam că El suferea mai tare decât mine, din cauză că trebuia să mă lase să trec prin asta. (“Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă.”- Osea 11: 8b). Dar mai ştia ceva ce eu nu ştiam: de ce trebuia să trec prin asta? Care era scopul acestei încercări? Aşa că mă încredeam în El. Din toate astea a reieşit că da, aveam Hodgkin, dar urma să mă întorc pentru o biopsie la gât, acolo unde aveam ganglionii. Am plecat fără să ştiu ce înseamnă să ai Hodgkin, nu mi s-au spus prea multe, urma să discutăm după biopsia de la gât. După câteva zile am mers din nou la Cluj, pregătită pentru biopsie şi pregătită să rămân câteva zile acolo, dacă era nevoie. Mi s-a făcut biopsia şi mi s-au extras toţi ganglionii A doua zi am mers la spitalul de hematologie să vorbim cu doctorul. Eram cu mama, ea rămăsese cu mine în Cluj. Acesta ne-a spus că toate analizele care mi-au fost făcute confirmă faptul că am Hodgkin, dar să fiu încrezătoare, că a fost descoperit într-un stadiu de început (stadiul 2) şi că sunt şanse de vindecare de 100%. Mi-a spus apoi că tratamentul care urma să-l fac consta în 12 şedinţe de chimioterapie, pentru început, şi în funcţie de rezultate, probabil voi face şi radioterapie. Nu prea înţelegeam eu despre ce vorbeşte el acolo, aşa că eram destul de încrezătoare. Mai ales că am început chiar atunci să fac prima şedinţă cu citostatice şi nu vedeam nimic în neregulă cu ceea ce mi se întampla atunci, decât că trebuia să stau câteva ore la perfuzii. Prima şedinţă s-a terminat şi am plecat acasă, urmând să mă întorc peste două săptămâni.

                   Abia după a doua şedinţă de citostatice a început greul pentru mine. Chiar din timpul perfuziilor a început să îmi fie foarte rău şi mi s-a spus că începând de atunci aşa o să fie la toate şedinţele. Dar era o încurajare pentru mine faptul că nu trebuia să rămân în spital, după perfuzii puteam să plec acasă. Totuşi, la câteva zile după asta, m-am confruntat cu cea mai grea încercare din toată perioada în care am fost bolnavă. Dimineaţa în care m-am trezit cu perna plină de păr. Am înţeles în sfârşit ce se întâmpla… De fapt, înţelesesem de ceva vreme, dar abia acum eram pusă în situaţia de a accepta asta. Normal că am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. A fost momentul în care am devenit conştientă cu adevărat de faptul  că Hodgkin înseamnă cancer. Dar “Problemele noastre devin oportunităţile lui Dumnezeu. Lui Îi face plăcere să transforme rănile şi sângerările noastre în binecuvântări şi cele mai adânci temeri într-o credinţă de neclintit- în momentul în care începem să vedem aceste lucruri ca pe elemente ale măreţului Său plan!” Recunosc, atunci nu puteam să înţeleg cum ar putea ca ăsta să fie planul Său pentru viaţa mea, nu vedeam nimic bun în ceea ce mi se întâmpla. Nu L-am învinuit nici măcar o secundă pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmpla în viaţa mea, dar aveam multe întrebări care mă frământau. Am hotărât atunci să nu mai merg la şcoală, să stau să mă pregătesc acasă pentru Bac. Colegii mei ştiau că sunt bolnavă dar nu voiam să merg la şcoală aşa. Dar Domnul avea alte planuri pentru mine. El mă pregătise de la început pentru luptă, fără ca eu să ştiu, şi nu mă lăsa să renunţ înainte de a începe măcar. Voia să mă înveţe că eu nu trebuia să lupt pentru victorie, ci din perspectiva victoriei. Isus câştigase deja pentru mine şi tot ce aveam eu de făcut era să trăiesc o viaţă victorioasă cu El. Chiar şi în încercarea în care mă aflam. Aşa că Dumnezeu a făcut să ajung la Beiuş, acolo unde fratele Vladimir Pustan şi fratele Andrei s-au rugat pentru mine. Am declarat împreună peste viaţa mea versetul 17 din Psalmul 118. “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului”. În timpul rugăciunii am înţeles că Domnul mă va vindeca, am primit o pace extraordinară şi atunci am hotărât că a doua zi o să merg la şcoală. Şi da, a doua zi am mers, şi am fost surprinsă de puterea pe care Domnul a pus-o în mine pentru a putea face faţă tuturor privirilor îndreptate spre mine şi de a le zâmbi celor care arătau indiscret cu degetul în direcţia mea.

                   Lunile care au urmat mă împărţeam între mersul la Cluj, din două în două săptămâni, şi învăţatul pentru Bac. Cu fiecare şedinţă de citostatice care trecea, mă simţeam tot mai rău în timpul perfuziilor, dar şi după, câteva zile. Îmi luam cărţile cu mine la Cluj să învăţ, dar în starea în care mă aflam, nu puteam; de la şcoală trebuia să lipsesc câteva zile până mă simţeam din nou bine. Începuse să-mi fie puţin teamă că nu o să mă descurc la Bac. Dar Dumnezeul meu e Extraordinar! Cum spuneam, El râde de imposibilităţi, şi m-a învăţat şi pe mine să râd împreună cu El. Doar El m-a ajutat şi am luat Bacul cu o notă foarte bună. Cu toate astea, am hotărât să nu dau la facultate anul acela, să fac pauză un an, să termin tratamentul. Mai aveam câteva luni şi îmi era tot mai greu să merg la Cluj. Mi se făcea rău cu o zi înainte, doar la gândul a ceea ce urma a doua zi. Când intram în Cluj, începeam să plâng. Când intram în curtea spitalului nu mai ştiam de mine. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Dar după a opta şedinţă de citostatice mi s-a făcut un tomograf iar rezultatele au arătat că ganglionii dispăruseră complet (intrasem în remisie totală), dar doctorul a spus că pentru siguranţă va trebui să mai fac patru şedinţe. I-am spus că eu nu mai rezist atât şi că nu mai vreau să fac. M-a convis el, împreună cu ai mei, să mai fac două şedinţe. Le-am făcut şi eram foarte fericită că am scăpat în sfârşit. Dar doctorul voia mai multă siguranţă, aşa că mi-a zis că trebuie să fac şi radioterapie. Am fost foarte supărată când am auzit asta, dar voiam să-mi fac partea, să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a mă vindeca complet. Ştiam că Dumnezeu e în control şi că va lucra exact aşa cum era mai bine pentru mine. Şi aşa a fost. Am făcut toate pregătirile pentru a începe radioterapia. Şi totuşi, noi nu eram foarte siguri nici acum că mai trebuie să fac şi razele. Eu eram convinsă că Domnul m-a vindecat complet, ai mei la fel, aşa că ne rugam ca, dacă nu e voia Domnului să le fac, să intervină El. Aşa a fost. M-au trimis acasă, pentru că se stricase aparatul, dar urma să mă cheme din nou. După un timp, m-au sunat să merg şi am plecat iar cu mama, pregătite să stăm în Cluj. De data asta însă, nu-mi găseau dosarul cu rezultatele analizelor de care aveau nevoie. Atunci am fost convinşi că nu mai trebuia să fac radioterapie. Aşa că am plecat acasă, “pe răspunderea mea”. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită eram că se terminase totul şi câtă pace aveam; ştiam şi ştiu că sunt vindecată complet, pentru că Dumnezeul meu nu umblă cu jumătăţi de măsură! Acum mă simt foarte bine, tocmai am terminat şi primul an de facultate, iar la Cluj nu mai merg decât la control. La toate controalele de până acum, toate analizele mi-au ieşit foarte bune.

                   Da, Dumnezeu a lucrat într-un mod extraordinar în viaţa mea şi acum mă simt onorată că pot să povestesc despre asta. De ce nu am făcut-o până acum? Pentru că nu mai voiam să fiu privită ca o bolnavă de cancer, mă săturasem să mă compătimească toată lumea, mă săturasem de milă, îmi era ruşine. Voiam să uit de tot. Până când am realizat că ăsta era de fapt planul satanei, să mă facă să nu vorbesc despre minunea care s-a întâmplat în viaţa mea. Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-a luat aşa de mult timp. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să mă ruşinez de ceea ce mi s-a întâmplat, ci din contră, să spun ori-de-câte-ori voi avea ocazia de ceea ce El a făcut în viaţa mea. Şi am hotărât că asta voi face. El e totul pentru mine şi aleg ca de acum încolo să mă mândresc cu asta. Vreau să spun tuturor cât este El de Extraordinar! Eu nu am privit niciodată cancerul ca pe o pedeapsă, ci din contră, l-am privit ca pe o modalitate aleasă de Tatăl meu pentru a-mi demonstra cât de mult mă iubeşte şi cât sunt de importantă pentru El. Nu pot să exprim în cuvinte ce experienţe faine am avut cu El în timpul cât am fost bolnavă. Atunci L-am simţit cel mai aproape şi am văzut că unele lucruri chiar nu le poţi învăţa decât prin suferinţă: despre tine, despre El şi despre cei din jurul tău. Încercarea asta m-a făcut mult mai puternică. Sunt convinsă, deşi pentru unii dintre voi s-ar putea să sune ciudat ceea ce urmează să zic, că aş renunţa mult mai greu la cele mai dificile momente din viaţa mea, decât la cele mai fericite. Ştiu acum că am trecut exact prin ceea ce era nevoie pentru a deveni ceea ce sunt azi. Şi ceea ce ştiu cu siguranţă e că “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8: 18)

                  Donald Miller spunea: “Ştiu că în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără nici un ajutor, şi că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există Cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe Cineva mai mare decât mine. Am nevoie de Cineva care să stârnească în mine un sentiment de adoraţie, am nevoie de Cineva mai mare decât mine, care cunoaşte şi înţelege totul.” Asta cred şi eu. Şi ştiu că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă pentru că are un plan cu viaţa mea. Ştiu că mi-a năruit visele pentru că erau mult prea mici în comparaţie cu Visul Lui pentru mine. La urma- urmei Şi-a trimis Singurul Fiu să moară pentru mine. Isus e Eroul meu. Din dragoste a ales să-Şi asculte Tatăl şi a plătit un preţ nespus de mare pentru ca eu să trăiesc azi. Am citit undeva că “Dacă El ar fi fost vreodată preocupat de reputaţia Sa, nu ar fi ales pe cineva ca mine să-L reprezinte, dacă ar fi urmărit popularitatea, nu S-ar fi lăsat atârnat gol pe o cruce, între doi tâlhari.” Ştiind asta, cum aş putea să rămân indiferentă? Nu, ci aleg să fac voia Lui, să-L urmez indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Spun şi eu ceea ce spunea o prietenă dragă: „Nu mă voi mai ruşina de cicatricile mele!” („Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.”- 2 Corinteni 12: 9). Suferinţa îţi schimbă perspectiva! Nu va fi uşor, ştiu, dar atât cât voi mai avea zile pe acest pământ aleg să învăţ să fiu dependentă de El, să lupt, să iubesc, să ajut, să zâmbesc, să plâng, să îmbrăţişez, să visez, să mă dăruiesc, să mă consum pentru ceea ce contează cu adevărat, să slujesc, să cred, să mă bucur de viaţă, să mă pun la dispoziţia Celui care mi-a dat (şi redat) viaţa, ştiind că “Domnul Dumnezeul meu este cu mine, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de mine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de bucurie pentru mine.” (parafrazare Ţefania 3: 17). Da, “El Îşi va împlini dar planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 14).

this is what I want to hear: "I Believe In You!!" :)

Perfect match.

"Sometimes, someone says something really small and it fits right into that empty place in your heart." [Thank you. >:D<♥]

I'm forever keeping my angel close...

Long Distance.

Îmi pare rău...

Când mă gândesc că am lăsat ca frumuseţea zilei mele speciale (6 aprilie adică) să fie umbrită de faptul că anumiţi oameni nu şi-au amintit de mine, mi-i foarte ciudă pe mine! Am uitat oare că mi-am promis că nu o să mai am aşteptări de la oameni? Că o sa încetez să le mai raportez acţiunile la ceea ce aş fi făcut eu într-o situaţie dată? La urma- urmei, cui îi pasă cu adevărat, nu are nevoie de o anumită zi din an ca să-ţi spună/ arate asta. Şi totuşi... îşi aminteşte şi de asta! Dar la urma- urmei, nu suntem toţi la fel. (mulţumesc, Doamne!) Adică dacă eu mă dau peste cap ca să-i spun unui om care e important pentru mine "La mulţi ani!" sau pur şi simplu "Cum eşti? Azi m-am gândit la tine... M-am rugat pentru tine", nu înseamnă că acea persoană va face la fel, la rându-i... (obişnuieşte-te cu asta, Mena dragă!)

Dar ştiu că pentru Isus, care e Cel Mai Important în viaţa mea, nu a fost decât o altă zi în care m-a copleşit cu Bunătatea şi Dragostea-i fără de margini... Pentru că, alături de El, fiecare zi e specială! În fiecare dimineaţă în care deschid ochii, devin conştientă că mai am parte de ÎNCĂ O ZI A MEA, de care trebuie să profit la maxim, în care să încerc să-L fac pe El Mândru de mine. Pentru că asta e cea mai mare dorinţă a mea: să ştiu că Tatăl meu e Mândru de mine!

Aş vrea să-mi puteţi vedea inima acum…

Da… deci am putea spune că acum 22 de ani s-a născut o ciudată extraordinară, din punctul de vedere al multora, inclusiv al meu… haha. Azi îmi permit să las modestia care mă caracterizează [vedeţi?? J)] la o parte, că doar îi ziua mea !! De fapt, în fiecare zi e ziua mea… Şi eu chiar experimentez asta, nu zic doar aşa, pentru că a cam devenit un clişeu să zici asta, chiar dacă nu simţi cu adevărat ! Eu chiar am învăţat să mă bucur de fiecare zi, indiferent de ce-mi aduce… Bine, poate am ajuns la practica asta oarecum puţin forţat, datorită evenimentului ăluia care s-a întâmplat, culmea, tot în perioada asta, acum 3 ani… Şi  mi-a cam schimbat viaţa… Deci chiar dacă am învăţat să mă bucur de fiecare zi ca de un dar preţios, trebuie să recunosc că Aprilie e o lună specială pentru mine… Din două motive… Unul datează de-acum 22 de ani şi celălalt de vreo 3. Adică 6 aprilie 1989 şi 21 aprilie 2008… Pentru că într-o zi de 6 aprilie, Creatorul meu a hotărât să vin, pentru puţină vreme, pe pământul ăsta… Şi pentru ca Planul pe care El l-a hotărât pentru mine de la întemeierea lumii ăsteia să se împlinească întru totul, a trebuit să vină şi ziua de 21 aprilie, 19 ani mai târziu… Chiar dacă viaţa mea s-a schimbat foarte mult în ultimii 3 ani, îmi amintesc cu atât de mult drag, încât cuvintele îs sărace să exprime, de anii dinainte… Şi sunt extraordinar de mulţumitoare că m-am născut în cea mai faină familie care există în lumea asta. Şi ca şi cum asta n-ar fi o binecuvântare fantastică pentru mine, m-am mai “pricopsit” şi cu cel mai fain neam care există… Adică am cei/ cele mai tari bunici, unchi, mătuşi, verişori, verişoare, nepoţi, nepoate… Şi-apoi, ca o picătură care să umple paharul, am primit prieteni extraordinari în viaţa mea şi mulţi, mulţi oameni minunaţi… Şi-apoi, Domnul a ales să mă nasc în cel mai fain loc de pe Pământ, şi ăsta îi cu siguranţă Căstăul… Recunosc… Îs mândră de familia mea, de neamul din care mă trag, de prietenii mei, de satul meu… (sper doar să poată spune la fel despre mine…)

Şi îs, şi mă simt, cea mai binecuvântată dintre pământeni…Şi chiar dacă îs atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, şi în momentul ăsta chiar am mai multe întrebări decât răspunsuri, realizez tot mai mult că există atât de multe chestii pentru care să lupt, pentru care să merg înainte, pentru care să mă consum, pentru care să visez, să plâng, să zâmbesc, să-mi deschid larg inima, în care să investesc din ceea ce sunt eu… [paranteză: Cred că înţeleg acum de ce mă iubeşte Isus atât de mult... El poate să îmi vadă  şi să îmi înţeleagă inima. “To love someone is to see a miracle invisible to others”... :) Şi ştiu acum, că atunci când priveşte în adâncul inimii mele, imaginea a ceea ce vede eclipsează toate slăbiciunile şi defectele mele, în care El oricum nu vede decât un mod extraordinar prin care să-Şi facă desăvârşită Puterea. Cum să nu- L iubesc mai mult decât propria-mi viaţă ?? Închid paranteza.] Da. Mă uit în urmă cu recunoştinţă, şi în viitor cu încredere. Ştiu că şi de acum încolo, la fel cum s-a întâmplat în cei 21 de ani de până acum, deasupra mea va sta-ntinsă O Mână, de cui Străpunsă, dar Stăpână !! Şi dorinţa mea cea mai mare rămâne asta: Cu cât înaintez în vârstă, să mă micşorez mai mult, ca El să crească în mine… Ca atunci când vă uitaţi la mine, să-I vedeţi Chipul… Ca atunci când vorbesc cu voi, să-I auziţi Glasul; ca atunci când tac (şi ştiţi că asta îmi place cel mai mult să fac…), să-I auziţi Inima şoptindu-vă “te iubesc !”; ca atunci când vă zâmbesc, să-I vedeţi Zâmbetul; când plâng alături de voi, să-I vedeţi Lacrimile; când vă îmbrăţişez, să-I simţiţi Braţele puternice înconjurându-vă ca şi cum n-ar mai vrea să vă dea drumul vreodată…

P. S.: Când o să ajungem în Cer, o să aflaţi ce vă ziceam eu de fapt atunci când tăceam (şi pe unii vă enerva la culme tăcerea mea. Alţii… aţi învăţat să o acceptaţi)… ;) Şi nu-i moment pe care să-l aştept mai tare !!

“Am ales dintre lacrimi şi zâmbet... lacrimile; dintre flori şi spini... spinii; dintre Cer şi Pământ... Cerul. Pentru că mi-e mai uşor să plâng de bucurie şi e mai binecuvântată clipa în care simt spinii. Eu m-am născut să trăiesc şi să mor pentru Cer...” Amin !!

No matter what!!

Heaven counts on us!

De ce nu vin mai repede vremurile alea de trezire pe care le aşteptăm cu toţii? Pentru că, am impresia că le aşteptăm doar de pe vârful buzelor, şi nu din adâncul inimii… Pentru că suntem superficiali încă… Pentru că suntem ipocriţi… Pentru că nu luptăm cu adevărat, cu toate puterile noastre… Pentru că nu ne susţinem vorbele prin fapte… Pentru că nu suntem gata de sacrificiu… Pentru că nu suntem gata sa plătim preţul… Pentru că nu avem pasiune pentru ceea ce contează cu adevărat... Pentru că ne este frică să transformăm imposibilul în posibil [Cu Dumnezeu, toate lucrurile sunt posibile!!] Pentru că nu suntem autentici în singurul lucru pe care ar trebui să-l facem pentru ca schimbarea să se producă: “POCĂIŢI-VĂ dar, şi ÎNTOARCEŢI-VĂ LA DUMNEZEU, pentru ca să vi se şteargă păcatele, CA SĂ VINĂ DE LA DOMNUL VREMURI DE ÎNVIORARE, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos…” [Faptele Apostolilor 3: 19,20.]

I hope you dance!!

Mulţumesc Doamne !!

Am înţeles, în sfârşit, de ce am uneori impresia că Dumnezeu mă tratează cu spatele... Pentru că, de fapt, aşa face !! Pentru că asta reprezintă Bunătatea, Dragostea şi Mila Lui, de care încă mai am parte... Iar în ziua când Îi voi vedea Faţa, voi vedea Dreptatea Lui...

Mulţumesc pentru flori.

"Timpul petrecut cu floarea ta a fost cel care a făcut- o atât de importantă !!" [Antoine de Saint- Exupery.] Mulţumesc din suflet, Doamne, pentru florile mele !! ♥♥ Te rog doar, dă- mi mai mult timp cu ele. Şi învaţă- mă să preţuiesc fiecare secundă atunci când sunt cu ele. Să nu aştept să ajungă parfum, ceai, semn de carte, sau orice altceva pentru a le arăta ce- nseamnă pentru viaţa mea...

Poate- i aşa...

Mergând azi spre facultă, cu o lipsă de chef cum n- am mai experimentat de multă vreme, încercând să- mi opresc lacrimile care nu- şi mai dădeau rând să îşi înceapă şiroirea pe obrajii mei... am realizat ceva: că oamenii au nevoie de zâmbetul meu !! Oricum e prea multă tristeţe în jur, de ce să mai contribui şi eu la răspândirea ei ? Asta- i şansa mea de- a fi o minune, o binecuvântare pentru cei de lângă mine... Pentru că în ziua de azi poţi să zici, fără să îţi fie teamă că greşeşti, că atunci când reuşeşti să vezi undeva, cumva, printre toate chipurile astea triste, printre (şi mai rău !!) feţele alea acre, un zâmbet, asişti clar la o minune. Ultima categorie (feţele acre adică !) s-ar putea nici să nu- ţi observe zâmbetul, sau să nu le pese, dar fii sigur că cei cu chipul trist pe bună- dreptate (omeneşte vorbind) tânjesc după un zâmbet măcar...
Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi... :)

You Are Enough For Me.

Run for life.

Ea ca mine.

Poate că pentru a face anumite lucruri nu ţi se dă decât o şansă. Zic şi eu... :)

 

Protest !?...

"Poţi să dăruieşti fără să iubeşti... dar nu poţi să iubeşti fără să dăruieşti !!" Şi când zic “să dăruieşti” nu mă refer la a-i face celei dragi “o surpriză” o dată pe an... Şi atunci să fie făcută “la comandă”, pentru că e “data cutare” şi “trebe’ dom’le, că toţi fac aşa azi”... Îs tristă... Mi se pare că şi ziua de 8 martie a ajuns doar una din zilele alea în care te-ai putea descurca foarte bine fără să ai un calendar la-ndemână... Îi suficient să ieşi pe stradă, să le vezi pe toate femeile cu flori în mână şi îţi dai seama că îi 8 martie. Trist... Foarte !! Şi totul îi atât de automatizat... Adică nah, deja majoritatea femeilor ştiu cum o să decurgă ziua de azi... Nici o surpriză, nici o aventură, nimic ieşit din comun, nimic care să te surprindă... Totul e premeditat, copiat, exagerat...
Bănuiesc că pe lângă multele motive (bine- ntemeiate, dom’le !!) pentru care le oferi azi mici atenţii femeilor din viaţa ta, e acela de a le face să se simtă speciale... Că ai auzit tu pe undeva că cică azi ar fi ziua lor... No’ să îţi zic ceva în legătură cu asta, dragule... Stai, înainte de asta să lămurim ceva: noi, femeile, la fel ca voi, bărbaţii, suntem extraordinare ! [da, voi sunteţi extraordinari, normal, că extraordinare nu aveţi cum să fiţi ! :))]. În fiecare zi a vieţii noastre, nu doar de 8 martie !! La fel cum voi nu sunteţi doar de 5 mai... Dacă nu reuşiţi să vedeţi asta, încercaţi să deschideţi puţin ochii... Şi-acum să revenim la problema noastră... Şi anume la faptul că tu încerci să ne faci să ne simţim mai speciale de 8 martie... No’ scuză-mă că îţi zic, dar ce te face să crezi că atunci când ies pe stradă şi văd că toate celelalte fete au în mâini aceeaşi floare pe care o am şi eu, mă face să mă simt specială ? Care parte ar trebui să mă facă să mă simt aşa ? Că nu înţeleg... Mai degrabă mă simt naşpa, când văd că parcă azi suntem toate trase la indigo. Eu înţeleg altceva prin a face o femeie să se simtă mai specială decât se simte ea de obicei... Şi chiar dacă unii premeditaţi ce o să zic acum, vă dau doar un exemplu: oferă-i o floare în 2 aprilie, în mai, în decembrie !! Să fie singura care se plimbă pe bulevard cu o floare în mână... De o să zică cei care o văd că sigur îi proaspăt căsătorită, că are un nou prieten, sau că are copilul serbare la şcoală şi tre’ să ducă flori... :)) Dar ei nu-i pasă de astea, pentru că tu ştii să o faci fericită în fiecare zi, că eşti inventiv, că ştii să-ţi susţii cuvintele prin fapte... Deci ea e o binecuvântată !!
Şi încă ceva... Dacă tot oferi flori o singură dată pe an... Te-ai gândit să-i oferi măcar un bucheţel de ghiocei acelei femei pe care o întâlneşti în fiecare dimineaţă când mergi la şcoală/serviciu, acolo, lângă tomberonul ăla, ştii tu, poate căutând mâncare pentru micul dejun, pentru copiii ei ? Ştiu, florile nu o să îi ţină de foame... Dar la zâmbetul pe care chipul ei nu l-a mai văzut de mult, te-ai gândit ? Dar la bucuria sinceră pe care inima ei nu a mai simţit-o de mult ?

Şi acum vreau să zic ceva strict din punctul de vedere al unei visătoare incurabile, idealiste, etc....[ăsta e un pont pentru tine,”viitorule”, dacă o să citeşti cumva rândurile astea :))] Pe mine m-ar da gata următoarea scenă, mult mai mult decât cel mai fain buchet de flori pe care l-am văzut vreodată, decât cel mai scump cadou... Să vii la mine şi să-mi zici: “Ştii, ţi-am cumpărat şi eu o floare, din ultimii bani pe care îi aveam în buzunar, dar la colţ m-am întâlnit cu tanti aia care stă în fiecare zi acolo, cu ochii în lacrimi, cu mâna întinsă şi poate cu inima strânsă, că a ajuns să facă asta... Şi m-am gândit ca aş putea, în felul ăsta, oferindu-i ei acea floare, să fac fericite 3 persoane, în loc de două... pe ea; pe tine, pentru că te cunosc, şi ştiu că asta îţi aduce mai mare bucurie în suflet decât floarea pe care ţi-aş fi dăruit-o; şi pe mine, pentru că te ştiu pe tine fericită, şi pentru că am făcut un gest frumos pentru cineva care nu o să poată să-mi răsplătească mai mult decât a facut-o deja, atunci când mi-a oferit în schimb, zâmbetul ăla sincer, printre lacrimile care au început să-i curgă pe obrajii îngheţaţi de frig...”


Am scris rândurile de mai sus tristă fiind din cauza a ceea ce văd că se întâmplă în jurul meu zilele astea... Tristă fiind la gândul că majoritatea bărbaţilor care o să le citească, o să se regăsească printre rândurile alea printre care nu ar trebui să se regăsească... Pentru ei mă încearcă un sentiment de milă… Tristă că am ajuns să aşteptăm o dată anume în care să arătam ce simţim “cu acte în regulă, la zi”... Dar mai am o rază de speranţă în suflet pentru că îi văd, îi cunosc... ştiu că există şi bărbaţi care nu aşteaptă ziua de 8 martie să le arate comorilor de lângă ei ce-nseamnă pentru ei... Şi ei au tot respectul meu !!