"Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?"

"Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?

Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!

Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"

Un suflet în zi de sărbătoare…

Seninul mă invadează, când mă gândesc la evenimentul care s-a petrecut în viaţa mea exact în urmă cu un an... Timpul trece la fel pentru toţi, dar în funcţie de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, în funcţie de anumite evenimente care ne marchează, ne schimbă viaţa, mai mult sau mai puţin, parcă ne-am creat fiecare un mod propriu de-al măsura şi împărţi... Niciodată, ziua de 22 august 2010 nu o sa însemne pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine... În concluzie, nu o să te raportezi la această zi aşa cum o fac eu. Pentru mine, înseamnă un nou început... Aş putea spune un nou început oficial, oarecum. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în ziua aia a fost doar o „oficializare” a unei decizii pe care eu o luasem cu ceva mai mult timp în urmă. Dacă aş putea să întorc timpul înapoi, ăsta e unul din momentele alea în care aş face lucrurile puţin altfel. În sensul că nu aş mai aştepta atât. Motivele (de fapt a fost unul şi bun) pentru care am amânat mi se păreau atunci plauzibile (bine, poate erau oarecum) dar azi nu le-aş mai băga în seamă. E semn bun şi ăsta, zic eu... Pentru că experienţa aia, chiar dacă m-a făcut să amân un moment atât de important, m-a schimbat pentru totdeauna! A fost dureroasă! Dar a fost necesară. Sunt recunoscătoare? Oricât ar părea de ciudat, da, sunt!

În caz că nu v-aţi dat deja seama... momentul acela atât de important despre care vorbesc e botezul! Şi motivul din cauza căruia am amânat să mă botez a fost o consecinţă a bolii ăleia despre care unii dintre voi aţi auzit doar din filme, numită cancer. Motivul exact nu o să-l scriu aici. Încercaţi să vă imaginaţi... Ceea ce vă pot spune sigur e că nu a fost acela pe care sunt sigură că unii dintre voi vi l-aţi imaginat, şi anume faptul că mă supărasem pe Dumnezeu! Nici vorbă! Din contră, chiar dacă a durat un timp, asta m-a apropiat şi mai mult de El, m-a făcut să înţeleg că e spre binele meu. Nu am înţeles atunci şi nici acum  nu ştiu în totalitate răspunsul la întrebarea „De ce eu? De ce asta?” Dar ceea ce ştiu e că nu exista o cale mai sigură şi mai bună pentru mine pentru a ajunge aici unde sunt azi! (Stiţi că îs fazele alea prin care se zice că trece orice bolnav. Nah, probabil doar ca să-mi scot încă o dată în evidenţă ciudăţenia, eu nu am trecut prin toate! Şi faza aia, în care eşti supărat pe Dumnezeu a fost una din fazele prin care nu am trecut! Nu zic că nu au existat „de ce?”-uri, dar pur şi simplu nu am ajuns până acolo încât să fiu supărată! În schimb, cred că eu am adăugat alte faze. Şi anume faza în care ajungi la psihologul spitalului din cauză că începi să plângi de dimineaţa de la 7, de când vezi Clujul de pe Dealul Feleacului şi până după- masa târziu, când pleci din Cluj. Dup-aia mai plângi puţin şi pe drum, că îţi aminteşti că peste două săptămâni o iei de la capăt. Doar că acum o iei puţin mai uşor, pentru că trebuie să mai şi vomiţi. :)) Nu ştiu dacă există faza în care pur şi simplu stai şi numeri picăturile de citostatice care ţi se scurg din perfuzie în venele abia găsite [după x la puterea n încercări =))], dar la mine a fost şi asta. Bine, detaliile astea vi le-am dat doar ca să vă amuz şi pe voi puţin şi să mă amuz şi eu, pentru că atunci când se petreceau, nu puteam să fac asta! :)) Acum o fac de câte ori am ocazia!) Dar de altundeva am plecat... şi altundeva vreau să ajung... Bine, faptul că am ocolit atâta a fost cu un scop...

Vorbeam despre botez... Îmi amintesc atât de multe detalii, încât parcă s-a întâmplat ieri... Ştiu că bucuria mă apucase cu ceva timp înainte de ziua cu pricina, dar în ziua aia pur şi simplu simţeam eu că radiez! Inima îmi zâmbea şi eu zâmbeam cu toată fiinţa! Eram atât de fericită! Mă simţeam atât de iubită, atât de specială! Atât de privilegiată! Şi a ţinut starea asta o vreme destul de îndelungată. Pur şi simplu simţeam că sunt un izvor nesecat de fericire şi iubire. Nu a durat 3 zile, nici 3 săptămâni şi nici 3 luni... Nu ştiu cât a durat, sincer, dar ştiu că au apărut momente în care acea bucurie a început să interfereze cu altfel de stări. Stări mult diferite, opuse chiar... A fost un an în care am fost prin păduri tropicale, am avut pace, am fost liniştită, am putut să stau la umbră şi departe de probleme dar apoi a apărut şi deşertul, singurătatea, nesiguranţa, lacrimile... A fost un an în care am râs dar am şi plâns; am fost aproape de El dar apoi m-am îndepărtat puţin; am avut încredere oarbă în El şi apoi am încercat să fac eu lucrurile cum credeam că trebuie făcute; l-am lăsat pe El să aleagă pentru mine apoi am ales eu... au fost urcuşuri şi coborâşuri; a fost lumină şi a fost întuneric; m-am simţit protejată şi m-am simţit abandonată; m-am simţit utilă şi am simţit că nu-s bună de nimic; m-am simţit preţioasă şi au fost multe momente când simţeam nevoia să-mi repete toţi cei în a căror părere aveam încredere că sunt aşa, şi abia acceptam asta; m-am simţit binecuvântare pentru cei de lângă mine şi apoi am ajuns să cred că nu mi s-ar simţi lipsa dacă nu aş mai fi... am cântat de bucurie şi am ţipat de disperare; am mers înainte, demnă, dar m-am  şi târât, dorindu-mi să renunţ la fiecare secundă... m-am simţit puternică şi apoi am avut nevoie să fiu ridicată; am primit răspunsuri la întrebări ca mai apoi să ajung să am mai multe întrebări decât răspunsuri... am avut oameni lângă mine şi am rămas singură... L-am bucurat, L-am făcut Mândru pe Tati de mine, ca mai apoi să Îl întristez, să-L dezamăgesc... A fost un an ciudat, dar în cel mai perfect mod cu putinţă! Pur şi simplu am avut momente în care rămâneam cu gura căscată în faţa a ceea ce Isus făcea pentru mine! Aş schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viaţa mea cu altceva? Categoric nu! De ce? Pentru că ştiam că prin orice ar fi trebuit să trec El era acolo! Chiar dacă nu Îl simţeam tot timpul atât de aproape cât mi-aş fi dorit, ştiam că nu m-ar lăsa singură nici măcar o clipă! Ştiam că nu va îngădui ca în viaţa mea să vină ceva peste care să nu pot să trec, cu ajutorul Lui! Ştiam că are încredere în mine! Ştiam cum mă priveşte! Ştiam că are un vis pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat în viaţa mea, mă ducea, mai devreme sau mai târziu în braţele Sale de Tată... Mă ştiam în siguranţă! Ştiam că eu, cea reală, până la cele mai mici detalii, sunt cea pe care El o vede şi chiar dacă nu se vedea tot timpul la suprafaţă asta, în adâncul sufletului meu ştiam şi ştiu cine şi cum sunt datorită Lui! Toate astea le ştiam şi le ştiu şi acum, le păstrez în suflet ca pe nişte comori...

Mulţumesc Isus pentru absolut tot ce ai crezut de cuviinţă să se întâmple în viaţa mea şi s-a întâmplat. Mulţumesc pentru ceea ce eşti Tu în viaţa mea! Mulţumesc pentru ceea ce sunt eu datorită Ţie! Mulţumesc pentru modul în care mă vezi! Mulţumesc că sunt o făptură atât de minunată! Mulţumesc pentru oamenii din viaţa mea care sunt alături de mine şi mă încurajează şi mă iubesc mai mult decât merit! (Mulţumesc că mi-ai demonstrat că există, chiar dacă pot sa îi număr cu uşurinţă, fără să-mi fie teamă că greşesc!) Mulţumesc mai ales pentru cei pentru care pot să fiu şi eu o binecuvântare şi o încurajare! Mulţumesc pentru visul Tău pentru viaţa mea... Mulţumesc că nu Te saturi să-mi repeţi că Tu m-ai creat aşa cum sunt şi că Tu nu ai făcut decât capodopere. Mulţumesc că mă ajuţi să înţeleg... că nu mă mai las afectată de părerea celor care nu pot să mă vadă aşa... Mulţumesc pentru Sacrificiul pe care L-ai făcut pentru ca  eu să pot să fiu astăzi aici unde sunt, aşa cum sunt. Mulţumesc că nu renunţi la mine! Mulţumesc că nu m-ai dezamăgit niciodată! Mulţumesc că ai făcut posibil ca ziua de 22 august 2010 să existe în viaţa mea, exact aşa cum a fost! Mulţumesc că ai avut şi că ai în continuare răbdare cu mine! Mulţumesc că îţi aparţin în întregime! Mulţumesc că m-ai vindecat! Mulţumesc pentru că sunt lumina ochilor Tăi! Mulţumesc pentru toate lucrurile pentru care pot să-ţi mulţumesc! Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat! Şi cuvintele tot nu pot să exprime...

Trebuie să fii puternică pentru a- ţi permite să iubeşti în felul ăsta... Cu adevărat, adică!

"- Ai să mă ai lângă tine?
 - Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
 - Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
 - Nu? tresărise el.
 - Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
 - ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
 - Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"

(Ionel Teodoreanu)

Regăsire… sau “zborul de fluturi al celei dintâi tăceri”.

“…De când o ţinea minte, o ştia fără să o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintâi, apoi treptat feminizată, ea era o “tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu “informa” pe nimeni despre ea[…] Şi talentul ei tot o “tăcere” era. Dar acesta era farmecul ei: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor de umbră... Darul acesta spontan, instinctiv, poate complet inconştient, de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, ea îl avea desigur[…] Femeia- tăcere…” (Ionel Teodoreanu)

Celei aşteptate - Mihail Săulescu

"Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n-ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate niciodată aievea n-ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s-aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n-ai să vii."

Lecţii de viaţă...

M-ai învăţat...
să cred în Tine, atunci când îmi e cel mai greu.
s-aştept în tacere, atunci când, aparent, întrebările mele rămân fără răspuns.
să visez măreţ, arătându-mi parte din Visul Tău pentru viaţa mea...
M-ai învăţat...
că renunţare nu-nseamnă întotdeauna nepăsare.
că singurătatea nu există pentru cei peste a căror viaţă domneşti Tu.
că pentru a fi lumină şi sare e nevoie de zdrobire, renunţare.
că şi atunci când doare tare, la Tine există vindecare şi alinare.
că sunt mai mult decât biruitoare înainte de orice încercare.
că mâna Ta e oricând gata să-mi şteargă lacrimile, şi pieptul Tău să-mi îmbrăţişeze durerea.
că-n ochii Tăi sunt splendoare.
că faptul că eu am încredere în Tine, păleşte în faţa faptului că Tu ai încredere în mine.
că pentru a face voia Ta, trebuie să renunţ la a mea...
M-ai învăţat...
iubirea necondiţionată, prin oamenii pe care i-ai pus în viaţa mea.
sacrificiul suprem, luându-mi toată vina şi dându-mi în schimb iertarea, bucuria, pacea, liniştea, iubirea, viaţa.
răbdarea, prin suferinţă.
speranţa, dându-mi primăvara, dimineaţa, ploaia.
tăcerea, prin sentimente ce nu se pot exprima fără a-şi pierde valoarea.
curajul, scoţându-mă din zona mea de confort.
recunoştinţa, redându-mi viaţa...
M-ai învăţat...
că sfârşitul înseamnă, de fapt, revenirea la început...

This memory time cannot erase...

O cheamă Hadassa. Are 21 de ani şi o viaţă cam complicată în momentul ăsta. Dar e, totuşi, o luptătoare. S-a obişnuit să fie catalogată “ciudată”. La început asta o supăra puţin, acum îi place, pentru că e conştientă în ce constă ciudăţenia ei. Şi cine are ochi de văzut, vede! Cine nu, pierde! Şi-a promis acum ceva timp că nu o să mai lase pe nimeni să se apropie prea mult de ea, pentru că a observat că cei de lângă ea nu pot să o înţeleagă cu adevărat… A fost rănită de prea multe ori ca să mai aibă încredere în oameni. De când se ştie visează la un prieten adevărat, are o idée a ei despre cum ar trebui să fie, dar nu a întâlnit până acum acea persoană… Între timp, a învăţat că trebuie să iubească oameni reali, nu ideali, aşa că a hotărât să iubească, să iubească şi iar să iubească. A lăsat încet, încet, anumiţi oameni, care au reuşit să îi câştige încrederea,  să se apropie de ea, să o cunoască aşa cum e în realitate, dar tot nu a ajuns la nivelul ăla de prietenie la care visează de foarte mult timp. Are prieteni pe care îi iubeşte enorm şi ştie că şi ei pe ea… Dar tot mai visează… Şi în viaţa ei există câteva evenimente care îi dau dreptul să creadă că nimic nu e imposibil atâta timp cât ştii cine e Sprijinul tău şi îţi pui toată încrederea în El. De-asta nu încetează să viseze! A văzut cu proprii ochi cum imposibilul se transformă în posibil când crezi din tot sufletul! A citit undeva că Dumnezeu nu îi aduce în viaţa noastră pe oamenii pe care îi vrem noi, ci pe cei de care avem nevoie… Şi uitându-se puţin în urmă realizează cât de adevărat e acest lucru pentru viaţa ei… Deşi i-ar fi plăcut să trăiască în alte timpuri, mai pline de poveste şi farmec, trăieşte totuşi în secolul ăsta, aşa că multe lucruri se întâmplă în viaţa ei oarecum conform zilelor pe care le trăieşte. Viteză, tehnologie, emailuri trimise în grabă, superficialitate… Le-ar da oricând pe o plimbare în parc, scrisori, sinceritate, profunzime… Dar trăieşte în secolul în care oamenii se cunosc şi prin intermediul internetului… Nu îi neagă importanţa, dar până la un punct, totuşi… Aşa l-a cunoscut şi ea pe Christopher acum 3 ani… I se pare că a trecut o veşnicie de atunci… Deşi îi despart 250 de km, are mai multe amintiri cu el decât cu prietenii care sunt lângă ea… S-au înţeles încă din primul moment, dar nici unul dintre ei nu visa că o să ajungă aici… Sunt atâtea amintiri încât ar putea să scrie un roman în 5 părţi despre prietenia lor, dar azi se rezumă la amintirea zilei de 1 iulie, de acum doi ani… Atunci s-au întâlnit pentru prima dată… Îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri. Ea a trecut pe roşu. El nu o vedea. Au vorbit la telefon până au ajuns faţă în faţă. Ea era colorată. El alb- negru. Zâmbea. Primul hug. El a început cu complimente aşa drăguţe. Ea nu ştia ce să îi spună. El îi punea multe întrebări. Ea îi dădea răspunsuri de jumătate de oră pentru fiecare întrebare. Se simţea atât de liberă în prezenţa lui, putea să fie, în sfârşit, ea însăşi, fără să îi fie teamă că va fi criticată. Pur şi simplu simţea că el o înţelege. A întrebat-o ce vrea să facă. I-a zis că nu-i pasă, acum că s-au întâlnit. A râs. Zicea că glumeşte. A dus-o în locul lui preferat, unde au stat şi au povestit multe ore, de parcă se cunoşteau de-o viaţă… Înainte să plece i-a zis să “o acopere”, că vrea să ia capacele de la sticle, ca amintire. A zis că-i ciudată. Spune-i ceva nou. L-a luat doar pe-a lui. Au râs. I-a cumpărat bilet. Ei au o “problemă” cu biletele. Şi-au luat rămas-bun fără să viseze atunci ce avea Domnul pregătit pentru ei… Şi a fost perfect. Ei i-a întrecut orice aşteptare. I-a oferit exact ceea ce avea nevoie odată cu prietenia lui sinceră…

Deşi i-ar plăcea ca azi să-i scrie o scrisoare, o să se rezume totuşi, la un e-mail, în care să îi spună: “Mulţumesc că ai rămas! Mulţumesc că ai ştiut să priveşti dincolo de aparenţe! Mulţumesc pentru cuvinte, tăcere, zâmbete, lacrimi, încurajări, nopţi nedormite, amintiri preţioase, mulţumesc pentru schimbarea pe care ai adus-o în viaţa mea... Mulţumesc că ai ştiut să fii prietenul adevărat pe care nu l-am avut niciodată până să te cunosc… Thank you for the time of my life! Prietenia ta îmi îmbogăţeşte sufletul! You= Priceless gift for my life! I am happy and filled with love because of you. >:D< ♥ Mulţumesc că nu i-ai lăsat pe cei care nu ne-au înţeles niciodată, să ne strice prietenia. Mulţumesc că nu i-ai luat în seamă pe cei care nu pot să înţeleagă că între un băiat şi o fată poate să existe DOAR o relaţie de prietenie aşa frumoasă cum e a noastră! Mulţumesc pentru absolut orice moment care alcătuieşte prietenia noastră. Mulţumesc pentru tot ce ai investit în prietenia noastră. Mulţumesc că ai fost lângă mine când toţi ceilalţi au plecat. Mulţumesc că mi-ai zis tot timpul ce crezi despre mine cu adevărat. Mulţumesc că nu m-ai lăsat să renunţ. Mulţumesc că ai avut curajul să mă vezi aşa cum sunt. Mulţumesc că eşti fratele meu mai mare.” [Dedicaţie: "melodia noastră." :)) and your favourite place. :)] >:D<>:D<<3<3:*:*

"How does one walks away from all of the memories? How do I not miss you when you are gone? How can I not love you?..."

I love the way You love like no other...

I'm a fool for You! There's nothing left to say. Nothing left to do. Nothing left to prove. I'm in love with You. You're The One!

I'm at home when I'm with You...

Ai face bine să- ţi doreşti asta.

Silly me.

 Ştiu că încă nu te cunosc (sau da?)... dar îndrăznesc să- ţi dedic melodia asta. :)

Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!

De obicei merg la facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu  şi să inventez scurte poveşti pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o  audă  de la cei de lângă ei… măcar din când în când, ca o confirmare, parcă...

E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…

Şi mă uit la doi copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la ce eu doar am visat până acum...

Şi văd o mamă cu copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]

Şi văd un băiat cu o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă sinceră.

Şi văd o poveste de dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare, priviri care spun tot... din povestea lor...

Şi aşa de mult îmi place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile astea chiar îs reale...

Apoi ajung la facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...

Genesa 29: 20.

Aş vrea să îl întâlnesc pe băiatul ăla care acum, în secolul XXI, ar fi în stare să împlinească versetul ăsta... :)

Dor de fărâmele de cer pe care le-am împărţit cu voi…

Şi azi am deschis iar folderele cu poze vechi… Pentru că mi-e dor de voi. Şi pentru că nu pot să vă îmbrăţişez, aşa cum aş vrea acum… Aşa că mă uit la pozele cu voi, şi inima mea vă îmbrăţişează strâns. Şi nu mai vrea să vă dea drumul. Şi sunt de acord să o ajut să vă ţină strâns în îmbrăţişare pentru totdeauna… Şi vă iubesc atât de mult încât mă doare că nu pot să vă am pe toţi aici, lângă mine… Să vă văd chipurile, să vă ascult glasurile… [Încă mă gândesc la înfiinţarea cătunului Mena, unde să vă iau pe toţi :)) Acolo ar domni liniştea, pacea şi iubirea. Bucuria ar fi prezentă în inima fiecăruia dintre noi, pentru că am avea grijă să fie aşa, preocupându-ne doar de lucrurile care contează cu adevărat. Am fi împreună şi Stăpânul vieţilor noastre ar fi acolo, ocupând lucul de cinste… Ştiu, devin egoistă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc. Îi vreau doar pentru mine]… Pentru că nu mai suport distanţele care mă despart de voi… Pentru că vă vreau aproape. Pentru că dorul ăsta mă rupe-n bucăţi…

Şi mi-e dor de copilărie. Pentru că a fost minunată. Pentru că relaţiile dintre oameni erau bazate pe sinceritate. Pentru că noi, copiii, ne-am putut bucura de copilărie în adevăratul ei sens… Pentru inocenţă… Pentru că vă aveam mult mai aproape pe mulţi dintre voi…Pentru verile petrecute împreună cu “verii de la Suceava”… Pentru că era altfel…

Şi mi-e dor de plimbările prin pădure, pe dealuri, cu toţi prietenii din copilărie… Şi mi-e dor să joc fotbal cu băieţii, şi bambilici, şi ascunsea… Şi mi-e dor de cartofi copţi. Şi mi-e dor să îngheţ din cap până în picioare la săniuş, pentru că  “ne mai dădeam o tură şi plecam”… Şi mi-e dor de jocurile de pe hoagă. Şi mi-e dor să-mi dau ceasul cu jumate de oră în urmă, ca să pot să stau mai mult afară. :)) :”> Şi mi-e dor să văd uliţa plină de copii, de noi adică… Şi mi-e dor de mersul "la scăldat"… Doamne, ce vremuri!

Şi, mi-e dor de picnicurile în familie (bine, mare parte din ea) de la Valea lu’ Păsăruică. (Doamne, te rog, împlineşte cel mai mare vis al meu, în legătură cu asta! Secret pentru voi, deocamdată… :-“ )

Şi mi-e dor de Armeniş 2006, tabăra Cristos pentru România.

Mi-e dor de şcoala de la Căstău, de colegii mei, de profi… de toate momentele minunate pe care atunci nu prea am ştiut să le preţuiesc… Doamne, ce minunat o fost!

Şi-apoi “am crescut” şi am mers “la şcoală la oraş” :)). Şi ce dor îmi e şi de liceu! Nu vă pot spune! De colegii mei, de diriga, de profi… de cei 4 ani minunaţi din viaţa mea…

Şi mi-e dor de momentele în care devenii veneau la Căstău… de toate momentele minunate petrecute cu ei. Pentru că îi iubesc, pentru că au ştiut să le facă pe “surorile lu’ John” să se simtă ca într-o familie, din primul moment în care le-au văzut. Şi acum chiar sunt ca o familie pentru mine… Rămân cele mai semnificative pentru mine, în primul rând, 22 august 2010, ieşirea la Codru, ieşirea aia de 1 mai de la Costeşti de acum câţiva ani…din toate momentele pe care le-am petrecut cu voi. Şi-o să mai urmeze, ştiu, pentru că vă iubesc, şi pentru că Tati are planuri mari pentru noi…

Şi mi-e foarte dor de momentele minunate petrecute în “oraşul cu o singură stradă”… Preţioase amintiri au rămas în sufletul meu!

Şi cel şi cel mai mult mi- e dor ca oamenii să fie iar oameni. Mi-e dor să văd relaţii bazate pe sinceritate, nu pe interese. Mi-e dor să pot să am încredere. Mi-e dor să simt iubire şi atunci când nu ai să-mi ceri ceva în secunda imediat următoare celei în care mi-ai spus că mă iubeşti, că ţi-e dor, că-ţi pasă… Mi-e dor să văd fapte care să dovedească cuvintele spuse… Mi-e dor să vă văd fără măşti. Mi-e dor de zâmbetele voastre. Mi-e dor să vă comportaţi în aşa fel încât să vă cred pe cuvânt când îmi spuneţi ceva. Mi-e dor să vedeţi câte am să vă ofer. Vreau să mă credeţi când vă spun că eu m-am născut ca să iubesc, şi că nu pot, nu vreau altfel! Vreau ca în prezenţa mea să lăsaţi suspiciunea la o parte şi să înţelegeţi că ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să vă rănesc. Pentru că vă iubesc atât de mult, încât dacă s-ar întâmpla să vă rănesc pe voi, m-aş răni în primul rând pe mine…

Nu e despre mine. E despre voi. Şi despre faptul că eu sunt aici pentru voi. Şi despre faptul că, dacă prezenţa mea în vieţile voastre nu vă face să vă simţiţi puţin mai bogaţi în suflete, atunci mai bine ar fi să mă lăsaţi să plec. E despre voi, oameni frumoşi. E despre faptul că învăţ să vă văd prin ochii lui Isus. E despre faptul că atunci când mă gândesc la fiecare dintre voi, inima mea zâmbeşte. Şi aş vrea atât de mult ca fiecare dintre voi să  puteţi să vă vedeţi măcar pentru o clipă prin ochii mei…

Spuneam la început, că atunci când vine vorba despre voi, devin egoistă, vă vreau doar pentru mine… Dar realizez că acum, aici, asta nu e posibil. Şi asta mă face să aştept cu şi mai mult dor întoarcerea noastră Acasă. Şi vreau să vă spun că deşi mă doare că cei mai mulţi sunteţi prea departe, sunt mândră de voi, mă bucur că cei mai mulţi Îl reprezentaţi cu cinste pe Tati, şi sunteţi binecuvântare pentru cei de lângă voi. Şi ştiu că sunteţi acolo unde sunteţi, cu un scop. Şi mă rog pentru aceia dintre voi, care încă nu aţi conştientizat că nu e nimic mai minunat pe pământul ăsta decât să-L slujeşti pe Cel ce ţi-a dat viaţa, că nimic nu te face să te simţi mai împlinit decât asta… mă rog să deveniţi conştienţi de acest adevăr şi să începeţi să vă comportaţi ca atare.

Mulţumesc… mulţumesc că mă învăţaţi să râd cu voi şi de voi. Mulţumesc că mă învăţaţi să plâng cu voi, pentru voi, din cauza voastră… Mulţumesc că îmi coloraţi viaţa, în verde, cum îmi place mie. Mulţumesc că sunteţi!

This is love, that had to bleed...

Shine!

Potrivire.

Încredere.

Pentru că "dacă nu poţi să îl iubeşti până nu îl vezi, înseamnă că nu ai suficientă încredere în Dumnezeu." :)