"This photograph... I keep praying that it won't be long now..."

I wanna do something that matters!!

El oricum o să fie cel mai iubit dintre pământeni!

Tocmai am realizat cât de preţioasă poate să fie o femeie care îşi doreşte mai mult decât orice să fie o femeie după Inima Domnului! Vorbesc aici de FEMEIA CINSTITĂ (vezi Proverbe 31)! Domnul spune că “Blestemat este omul care se încrede în om! (Ieremia 17: 5b)... Şi eu cred, sincer, că se referă aici la excesul de încredere pe care ajungem să- l avem uneori în oameni, punându- i în locul nepotrivit din viaţa noastră, locul acela care ar trebui să Îi aparţină doar Domnului! Nu cred că e vorba să îi privim pe toţi oamenii cu suspiciune şi să nu mai avem deloc încredere în nimeni. Dar cred că e unul din domeniile în care trebuie să fim foarte prudenţi! Pentru că, dacă am trecut puţin prin viaţă, ştim, şi nu are rost să negăm, că oamenii sunt oameni! Cum zicea cineva “Să nu uităm că şi prietenii sunt oameni!” La fel, aş zice eu, şi cei din familia noastră, şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru sunt oameni… Şi mai devreme sau mai târziu, unii dintre ei vor ajunge să ne dezamăgească… De multe ori, parcă cei de la care ne aşteptăm cel mai puţin…
Dar în Proverbe 31 spune că dacă inima soţului ei se încrede în ea, în femeia cinstită, acestuia nu- i va lipsi nimic de valoare… Gândeşte- te bine la asta. Eu recunosc, până azi nu mi- am pus problema asta! Dar gândindu- mă acum, mai în profunzime, sunt şi mai conştientă cu ce potenţial am fost creeată, ca şi femeie! Realizez acum că am primit această capacitate imensă şi că depinde de mine să mi- o dezvolt. Pentru mine, asta tocmai a deveni o motivaţie şi mai puternică să devin în fiecare zi mai mult din ceea ce doreşte Domnul să fiu, pentru ca atunci când o să ajung să fiu soţia cuiva, acesta să poată să se încreadă (şi) în mine, şi făcând asta, să nu îi lipsească nimic de valoare! Să îl îmbogăţesc prin asta, prin faptul că sunt soţia lui, şi că poate avea încredere în mine! Vreau ca viitorul meu soţ, dacă s- ar întâmpla să rămână doar cu mine ca soţie, şi nimic altceva, pe acest pământ… totuşi, să fie cel mai bogat om de pe pământ!

Da, sunt conştientă că o căsnicie trebuie să se bazeze şi pe încredere reciprocă, deci e clar că şi bărbaţii au această capacitate… dar Domnul mi- a pus aceste gânduri în inimă în timp ce citeam despre femeia cinstită, acolo unde se menţionează clar că “Inima soţului ei se încrede în ea şi nu- i va lipsi nimic de valoare…” Despre femeie, deci!

Şi acum, dorinţa mea arzătoare rămâne, Doamne, să dobândesc fiecare calitate a acelei femei despre care se vorbeşte in Proverbe 31, înainte chiar de- a deveni soţia cuiva… Şi mulţumesc că deja ai început să dezvolţi în mine unele din calităţile menţionate acolo. Şi mulţumesc că mă vei face o extraordinară binecuvântare pentru el, la fel cum pe el îl vei face o extraordinară binecuvântare pentru mine. Şi cred că el va fi respectat (şi) din cauza mea la fel cum eu voi fi un motiv de laudă pentru el şi pentru copiii noştri. Şi căminul nostru va fi acel cămin în care oricine va intra, va fi binecuvântat! Şi mulţumesc că într- o zi, vom spune amândoi: A meritat fiecare clipă de aşteptare!

De ce nu- mi mai pot permite să fiu tristă? (Sau de ce nu mă pot integra într- o lume a colţurilor de buze învinse de forţa gravitaţională?)

Tot încerc să găsesc răspunsuri la întrebarea asta de ceva  timp… de ce? Pentru că simt că mă integrez tot mai greu într- o lume a oamenilor trişti… O lume care mi se pare că începe să ia proporţii tot mai mari cu fiecare frunză căzută. Mai cade o frunză şi alte două colţuri de buze sunt învinse de forţa gravitaţională… Şi e grav, pentru că e toamnă! Şi ştim cu toţii ce se întâmplă cu cele mai multe frunze toamna… Mă dor căderile astea! Chiar dacă indirect… Şi asta până la un punct, pentru că tot mai mulţi oameni pe care îi iubesc încep să fie afectaţi de fenomenul ăsta. Şi ceea ce a fost indirect până acum, devine direct, pentru că dacă cineva pe care îl iubesc e afectat, mă afectează şi pe mine! Dacă e ceva ce mă doare pe lumea asta e să văd oameni trişti. Şi asta cu atât mai mult cu cât ei fac parte din lumea mea! Mă doare că nu pot să fac mai mult decât îmi confirmă ei că fac. Mă devastează gândul că poate exact în momentul ăsta, cineva drag mie e trist şi eu nu pot să fac nimic să schimb asta… Mă doare că nu pot să le dau ochii mei, inima mea, măcar pentru o secundă… Să vadă circumstanţele, să se vadă pe ei prin ochii mei… Să vadă binecuvântările, nu lipsurile; să vadă frumuseţea, nu lipsa ei; să conştientizeze că aici nu e Acasă; să vadă maturitatea dobândită dincolo de suferinţă; să vadă iubirea, nu indiferenţa; să- i vadă pe cei care au nevoie de zâmbetul lor, nu pe cei care îi fac să plângă; să vadă ce au, nu ceea ce le lipseşte; să vadă esenţa, nu suprafaţa; să vadă că dimineaţa e mai frumoasă după o noapte cu furtună…

Gândindu-mă la toate astea am realizat care ar fi unul din răspunsurile la această întrebare: nu mai pot să fiu tristă pentru că aşa am ales eu! Pentru că nu mai e nevoie de încă o frunză căzută! Pentru că frunzele care stau să cadă au nevoie de exemplul unei frunze care luptă să rămână conectată la esenţa care o menţine în viaţă! Pentru că nu- i nimic mai fain decât să vezi că ceilalţi sunt încurajaţi când se uită la tine! Când ştii că cineva îşi pune semne de întrebare în legătură cu ceea ce vede că se întâmplă cu tine… Pentru că nimic nu- ţi dă mai mult curaj de- a continua să lupţi pentru zâmbetele tale şi ale oamenilor pe care îi iubeşti decât confirmările că lupta ta începe să dea roade. Pentru că nu e nimic mai fain decât să primeşti sms- uri de genu’: “Mi- ai făcut seara mai fumoasă cu bună- dispoziţia asta a ta!” sau “Să vezi ce zâmbesc acum aici cu gura până la urechi!” sau “Eşti dusă rău de tot, Manu!” sau “Mor aici de râs. Uite, de- asta eşti super tare!”… Şi să ştii că în spatele acestor cuvinte se ascunde un zâmbet larg şi plin de recunoştinţă, în locul tristeţii dinainte. Nu pot să găsesc sentiment mai fain decât să ştiu că oameni pe care îi iubesc zâmbesc din cauza mea! Pentru că uneori, un zâmbet e tot ce poţi să oferi! Iar uneori, să faci pe cineva să zâmbească se poate dovedi a fi cel mai greu lucru de realizat din lume! Alteori, simt că aş renunţa la toate zâmbetele mele doar ca să văd un zâmbet venit din suflet, pe chipul unui om drag. Alteori, simt că aş fi în stare să plâng o zi întreagă pentru ca cel drag să poată zâmbi măcar pentru o secundă, cu adevărat!

Crezi că mie nu mi- e greu? Crezi că nu- mi vine să plâng, să renunţ, să ţip? Crezi că e doar soare pe strada mea? Crezi că pe mine nu mă doare? Că sunt imună la lacrimi? Crezi că eu nu mă simt singură chiar şi atunci când sunt înconjurată de “prieteni”? Crezi că eu nu adorm plângând? Sau crezi că eu sunt înţeleasă de toţi cei de lângă mine? Crezi că nu ştiu ce- i disperarea? Indiferenţa? Trădarea? Minciuna? Dezamăgirea? Crezi că mie nu îmi vine să renunţ? Crede- mă că toate astea şi multe altele mi se întâmplă. Dar pălesc la fel de repede cum apar, în faţa gândului că trebuie să fiu puternică pentru cei pe care îi iubesc. Mă gândesc doar la încurajările pe care le va aduce zâmbetul meu şi îmi înghit repede lacrimile.  Mă gândesc la impactul pe care simple cuvinte ca “Totul va fi bine! Sunt alături de tine! Poţi să contezi pe mine!”, spuse din inimă şi cu credinţa sinceră că aşa va fi, şi ideile de genu’: “Nu mai pot! Renunţ!” dispar ca prin minune!... Mă gândesc că oamenii au nevoie de zâmbetul meu şi ideea asta mă face să nu mai fiu egoistă… Să nu mă mai gândesc atât de mult la mine, când e ceva cât de puţin ce pot să fac pentru cel de lângă  mine… Şi nu e nimic mai fain decât să vezi că faptul că ai renunţat la tine şi ai hotărât să faci ceva pentru cei dragi a făcut o diferenţă! Şi nu e vorba să fii ipocrit, prefăcut, să pretinzi că tu nu ai niciodată nevoie de ajutor… Ci e vorba de faptul că alegi mai bine să fii tu o încurajare, decât să fii încurajat; mai bine să iubeşti decât să fii iubit; mai bine să dai decât să primeşti; mai bine să acţionezi decât să vorbeşti; mai bine să renunţi la tine în favoarea celui de lângă tine… Iar dacă poţi să găseşti un echilibru, atunci e perfect!

Apoi… mai sunt multe motive pe care nu o să le mai scriu acum aici, dar care mă fac totuşi să lupt să- mi păstrez zâmbetul în suflet şi pe buze… Şi sunt convinsă că multe din ele există şi în viaţa ta… şi nici nu trebuie să faci mari eforturi pentru a- ţi da seama de existenţa lor… Şi asta ar trebui să- ţi dea de gândit!

Totuşi, una din cele mai puternice motivaţii de a- mi păstra zâmbetul, e gândul la minunile de doar câţiva anişori, pe care le- am văzut pe holurile spitalelor de oncologie şi hematologie… Nu aveau păr pe cap, aveau mai multe branule într- o mânuţă decât ştiau ei să numere, aveau mai mult timp petrecut în spitale decât acasă, au suportat mai multă durere decât îşi pot imagina unii… şi totuşi, ZÂMBEAU! Pur şi simplu mi- au topit inima… Şi având imaginile alea în minte nu îmi mai pot permite să nu zâmbesc. Dacă aveam vreun drept să nu fiu fericită şi mulţumită, l- am pierdut în momentul în care am mai primit o şansă! Şi cum să fiu altfel decât recunoscătoare când ştiu că Tati m- a scos din mâinile împuţitului de cancer? M- a ales tocmai pe mine… Şi dacă ăsta ar fi unicul motiv, ar fi mai mult decât suficient… Dar nu e.

El e Motivul pentru care zâmbesc chiar şi atunci când mi- e greu! El îmi dă putere! Fără El, aş fi doar o altă frunză căzută… Cu El, sunt o frunză care stă strâns legată de Inima Lui, Locul de unde primesc puterea de a zâmbi…

"Hai să ne oprim cu toţii din goana după hârtii..."

Cred că şi tu ţi- ai dorit, la un moment dat, să devii cineva, să ai un impact, să reuşeşti să schimbi ceva în bine, să laşi ceva în urma ta... Dar, cândva, undeva pe drum, ţi s- a implementat ideea că pentru a putea face toate aceste lucruri trebuie să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Aşa că începi să te conformezi... Şi începi să dai din coate, să te zbaţi, să îţi uiţi principiile, să mai accepţi un compromis... Doar ca să ajungi "sus, sus, tot mai sus"! Că doar ai o motivaţie bună!... Serios? De parcă nu ştii că o să tot tai câte puţin din motivaţia aia până o să se aleagă praful de ea, pentru că pe parcurs afli cum stau lucrurile, cum trebuie să fii odată ajuns acolo "sus"... O să găseşti alte motivaţii. O să afli despre aspecte ale unor lucruri de care nu ştiai nimic până să ajungi acolo. O să cunoşti oameni care o să te facă să îţi uiţi prietenii. O să uiţi de unde ai plecat. O să uiţi de ce ai vrut să ajungi acolo... O să ajungi ca cei pe care voiai să- i schimbi cândva. O să accepţi lucruri pe care voiai să le schimbi. O să- i laşi pe alţii să aibă asupra ta reversul impactului pe care doreai să- l ai tu asupra celor de lângă tine... O să te laşi schimbat în loc să schimbi tu...

Deci... de ce să dai din coate ca să ajungi "sus" pentru că ai înţeles tu că doar de acolo ai putea să fii auzit? Şi când ajungi acolo, să uiţi cu ce gând ai plecat la drum... Nu crezi că o luptă reală, care să merite, să lase urme, să facă diferenţa, ar fi aceea de a începe să lupţi pentru ca „cei de jos” să se poată face auziţi? De acolo de unde sunt... Oare nu ar fi mai eficient să lupţi pentru ei, dintre ei? Să începi să te confunzi cu ei... Să îi asculţi cu adevărat... Cred că adevăratele poveşti sunt acolo „jos”, acolo unde am învăţat să privim tot mai rar... Ei merită lupta! Merită să faci sacrificii pentru ei! Merită să investeşti în ei! Merită! Merită! Merită!

Ceea ce ştiu sigur în dreptul meu, e că vreau să lupt în continuare! Şi nu- mi pasă de unde o să fac asta! Vreau să văd bucurie şi zâmbete sincere pe chipurile oamenilor care îmi sunt atât de dragi, a celor care devin tot mai invizibili pentru atât de mulţi dintre noi... Ei merită mult mai mult decât aş putea eu să le ofer vreodată... Dar, cu fiecare bătaie a ei, inima mea îmi spune că VA FI BINE. Cu paşi mici dar siguri. Cu o motivaţie sinceră. Ştiu că nu sunt singură. Şi e tot ce contează...

[A nu se generaliza. Sunt conştientă că există o mulţime de oameni care nu şi- au pierdut motivaţia pe drum. Care şi- au păstrat integritatea. Care au ajuns "sus" şi au făcut o diferenţă! Care nu au uitat nici o clipă pentru ce sunt acolo... Şi chiar dacă ei sunt "sus", inima lor e "jos", cu cei de acolo. Dar am scris ce am scris dezamăgită fiind de unele cazuri particulare...]

another future dedication... :)

"Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?"

"Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic, unic
Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?

Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându- se
Toate strălucind diafan!

Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!"

Un suflet în zi de sărbătoare…

Seninul mă invadează, când mă gândesc la evenimentul care s-a petrecut în viaţa mea exact în urmă cu un an... Timpul trece la fel pentru toţi, dar în funcţie de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, în funcţie de anumite evenimente care ne marchează, ne schimbă viaţa, mai mult sau mai puţin, parcă ne-am creat fiecare un mod propriu de-al măsura şi împărţi... Niciodată, ziua de 22 august 2010 nu o sa însemne pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine... În concluzie, nu o să te raportezi la această zi aşa cum o fac eu. Pentru mine, înseamnă un nou început... Aş putea spune un nou început oficial, oarecum. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în ziua aia a fost doar o „oficializare” a unei decizii pe care eu o luasem cu ceva mai mult timp în urmă. Dacă aş putea să întorc timpul înapoi, ăsta e unul din momentele alea în care aş face lucrurile puţin altfel. În sensul că nu aş mai aştepta atât. Motivele (de fapt a fost unul şi bun) pentru care am amânat mi se păreau atunci plauzibile (bine, poate erau oarecum) dar azi nu le-aş mai băga în seamă. E semn bun şi ăsta, zic eu... Pentru că experienţa aia, chiar dacă m-a făcut să amân un moment atât de important, m-a schimbat pentru totdeauna! A fost dureroasă! Dar a fost necesară. Sunt recunoscătoare? Oricât ar părea de ciudat, da, sunt!

În caz că nu v-aţi dat deja seama... momentul acela atât de important despre care vorbesc e botezul! Şi motivul din cauza căruia am amânat să mă botez a fost o consecinţă a bolii ăleia despre care unii dintre voi aţi auzit doar din filme, numită cancer. Motivul exact nu o să-l scriu aici. Încercaţi să vă imaginaţi... Ceea ce vă pot spune sigur e că nu a fost acela pe care sunt sigură că unii dintre voi vi l-aţi imaginat, şi anume faptul că mă supărasem pe Dumnezeu! Nici vorbă! Din contră, chiar dacă a durat un timp, asta m-a apropiat şi mai mult de El, m-a făcut să înţeleg că e spre binele meu. Nu am înţeles atunci şi nici acum  nu ştiu în totalitate răspunsul la întrebarea „De ce eu? De ce asta?” Dar ceea ce ştiu e că nu exista o cale mai sigură şi mai bună pentru mine pentru a ajunge aici unde sunt azi! (Stiţi că îs fazele alea prin care se zice că trece orice bolnav. Nah, probabil doar ca să-mi scot încă o dată în evidenţă ciudăţenia, eu nu am trecut prin toate! Şi faza aia, în care eşti supărat pe Dumnezeu a fost una din fazele prin care nu am trecut! Nu zic că nu au existat „de ce?”-uri, dar pur şi simplu nu am ajuns până acolo încât să fiu supărată! În schimb, cred că eu am adăugat alte faze. Şi anume faza în care ajungi la psihologul spitalului din cauză că începi să plângi de dimineaţa de la 7, de când vezi Clujul de pe Dealul Feleacului şi până după- masa târziu, când pleci din Cluj. Dup-aia mai plângi puţin şi pe drum, că îţi aminteşti că peste două săptămâni o iei de la capăt. Doar că acum o iei puţin mai uşor, pentru că trebuie să mai şi vomiţi. :)) Nu ştiu dacă există faza în care pur şi simplu stai şi numeri picăturile de citostatice care ţi se scurg din perfuzie în venele abia găsite [după x la puterea n încercări =))], dar la mine a fost şi asta. Bine, detaliile astea vi le-am dat doar ca să vă amuz şi pe voi puţin şi să mă amuz şi eu, pentru că atunci când se petreceau, nu puteam să fac asta! :)) Acum o fac de câte ori am ocazia!) Dar de altundeva am plecat... şi altundeva vreau să ajung... Bine, faptul că am ocolit atâta a fost cu un scop...

Vorbeam despre botez... Îmi amintesc atât de multe detalii, încât parcă s-a întâmplat ieri... Ştiu că bucuria mă apucase cu ceva timp înainte de ziua cu pricina, dar în ziua aia pur şi simplu simţeam eu că radiez! Inima îmi zâmbea şi eu zâmbeam cu toată fiinţa! Eram atât de fericită! Mă simţeam atât de iubită, atât de specială! Atât de privilegiată! Şi a ţinut starea asta o vreme destul de îndelungată. Pur şi simplu simţeam că sunt un izvor nesecat de fericire şi iubire. Nu a durat 3 zile, nici 3 săptămâni şi nici 3 luni... Nu ştiu cât a durat, sincer, dar ştiu că au apărut momente în care acea bucurie a început să interfereze cu altfel de stări. Stări mult diferite, opuse chiar... A fost un an în care am fost prin păduri tropicale, am avut pace, am fost liniştită, am putut să stau la umbră şi departe de probleme dar apoi a apărut şi deşertul, singurătatea, nesiguranţa, lacrimile... A fost un an în care am râs dar am şi plâns; am fost aproape de El dar apoi m-am îndepărtat puţin; am avut încredere oarbă în El şi apoi am încercat să fac eu lucrurile cum credeam că trebuie făcute; l-am lăsat pe El să aleagă pentru mine apoi am ales eu... au fost urcuşuri şi coborâşuri; a fost lumină şi a fost întuneric; m-am simţit protejată şi m-am simţit abandonată; m-am simţit utilă şi am simţit că nu-s bună de nimic; m-am simţit preţioasă şi au fost multe momente când simţeam nevoia să-mi repete toţi cei în a căror părere aveam încredere că sunt aşa, şi abia acceptam asta; m-am simţit binecuvântare pentru cei de lângă mine şi apoi am ajuns să cred că nu mi s-ar simţi lipsa dacă nu aş mai fi... am cântat de bucurie şi am ţipat de disperare; am mers înainte, demnă, dar m-am  şi târât, dorindu-mi să renunţ la fiecare secundă... m-am simţit puternică şi apoi am avut nevoie să fiu ridicată; am primit răspunsuri la întrebări ca mai apoi să ajung să am mai multe întrebări decât răspunsuri... am avut oameni lângă mine şi am rămas singură... L-am bucurat, L-am făcut Mândru pe Tati de mine, ca mai apoi să Îl întristez, să-L dezamăgesc... A fost un an ciudat, dar în cel mai perfect mod cu putinţă! Pur şi simplu am avut momente în care rămâneam cu gura căscată în faţa a ceea ce Isus făcea pentru mine! Aş schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viaţa mea cu altceva? Categoric nu! De ce? Pentru că ştiam că prin orice ar fi trebuit să trec El era acolo! Chiar dacă nu Îl simţeam tot timpul atât de aproape cât mi-aş fi dorit, ştiam că nu m-ar lăsa singură nici măcar o clipă! Ştiam că nu va îngădui ca în viaţa mea să vină ceva peste care să nu pot să trec, cu ajutorul Lui! Ştiam că are încredere în mine! Ştiam cum mă priveşte! Ştiam că are un vis pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat în viaţa mea, mă ducea, mai devreme sau mai târziu în braţele Sale de Tată... Mă ştiam în siguranţă! Ştiam că eu, cea reală, până la cele mai mici detalii, sunt cea pe care El o vede şi chiar dacă nu se vedea tot timpul la suprafaţă asta, în adâncul sufletului meu ştiam şi ştiu cine şi cum sunt datorită Lui! Toate astea le ştiam şi le ştiu şi acum, le păstrez în suflet ca pe nişte comori...

Mulţumesc Isus pentru absolut tot ce ai crezut de cuviinţă să se întâmple în viaţa mea şi s-a întâmplat. Mulţumesc pentru ceea ce eşti Tu în viaţa mea! Mulţumesc pentru ceea ce sunt eu datorită Ţie! Mulţumesc pentru modul în care mă vezi! Mulţumesc că sunt o făptură atât de minunată! Mulţumesc pentru oamenii din viaţa mea care sunt alături de mine şi mă încurajează şi mă iubesc mai mult decât merit! (Mulţumesc că mi-ai demonstrat că există, chiar dacă pot sa îi număr cu uşurinţă, fără să-mi fie teamă că greşesc!) Mulţumesc mai ales pentru cei pentru care pot să fiu şi eu o binecuvântare şi o încurajare! Mulţumesc pentru visul Tău pentru viaţa mea... Mulţumesc că nu Te saturi să-mi repeţi că Tu m-ai creat aşa cum sunt şi că Tu nu ai făcut decât capodopere. Mulţumesc că mă ajuţi să înţeleg... că nu mă mai las afectată de părerea celor care nu pot să mă vadă aşa... Mulţumesc pentru Sacrificiul pe care L-ai făcut pentru ca  eu să pot să fiu astăzi aici unde sunt, aşa cum sunt. Mulţumesc că nu renunţi la mine! Mulţumesc că nu m-ai dezamăgit niciodată! Mulţumesc că ai făcut posibil ca ziua de 22 august 2010 să existe în viaţa mea, exact aşa cum a fost! Mulţumesc că ai avut şi că ai în continuare răbdare cu mine! Mulţumesc că îţi aparţin în întregime! Mulţumesc că m-ai vindecat! Mulţumesc pentru că sunt lumina ochilor Tăi! Mulţumesc pentru toate lucrurile pentru care pot să-ţi mulţumesc! Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat! Şi cuvintele tot nu pot să exprime...

Trebuie să fii puternică pentru a- ţi permite să iubeşti în felul ăsta... Cu adevărat, adică!

"- Ai să mă ai lângă tine?
 - Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.
 - Nu. Nu spune- aşa... Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al captivităţii mele.
 - Nu? tresărise el.
 - Sigur că nu. Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să- ţi limitez viaţa numai la mine. N- aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu- ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea şi numai a mea. N- o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber de- a trăi aşa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale îţi aparţin. Nu- ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în birou, retrage- te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbaţi la club, du- te. Fii alături de mine, aşa cum ai fost înainte de- a mă cunoaşte.
 - ... dar sunt alt om! Tu- mi ceri să redevin ceea ce am fost înainte de tine.
 - Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi- ai ucide dragostea şi m- ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti?"

(Ionel Teodoreanu)

Regăsire… sau “zborul de fluturi al celei dintâi tăceri”.

“…De când o ţinea minte, o ştia fără să o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintâi, apoi treptat feminizată, ea era o “tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu “informa” pe nimeni despre ea[…] Şi talentul ei tot o “tăcere” era. Dar acesta era farmecul ei: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor de umbră... Darul acesta spontan, instinctiv, poate complet inconştient, de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, ea îl avea desigur[…] Femeia- tăcere…” (Ionel Teodoreanu)

Celei aşteptate - Mihail Săulescu

"Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n-ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate niciodată aievea n-ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s-aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n-ai să vii."

Lecţii de viaţă...

M-ai învăţat...
să cred în Tine, atunci când îmi e cel mai greu.
s-aştept în tacere, atunci când, aparent, întrebările mele rămân fără răspuns.
să visez măreţ, arătându-mi parte din Visul Tău pentru viaţa mea...
M-ai învăţat...
că renunţare nu-nseamnă întotdeauna nepăsare.
că singurătatea nu există pentru cei peste a căror viaţă domneşti Tu.
că pentru a fi lumină şi sare e nevoie de zdrobire, renunţare.
că şi atunci când doare tare, la Tine există vindecare şi alinare.
că sunt mai mult decât biruitoare înainte de orice încercare.
că mâna Ta e oricând gata să-mi şteargă lacrimile, şi pieptul Tău să-mi îmbrăţişeze durerea.
că-n ochii Tăi sunt splendoare.
că faptul că eu am încredere în Tine, păleşte în faţa faptului că Tu ai încredere în mine.
că pentru a face voia Ta, trebuie să renunţ la a mea...
M-ai învăţat...
iubirea necondiţionată, prin oamenii pe care i-ai pus în viaţa mea.
sacrificiul suprem, luându-mi toată vina şi dându-mi în schimb iertarea, bucuria, pacea, liniştea, iubirea, viaţa.
răbdarea, prin suferinţă.
speranţa, dându-mi primăvara, dimineaţa, ploaia.
tăcerea, prin sentimente ce nu se pot exprima fără a-şi pierde valoarea.
curajul, scoţându-mă din zona mea de confort.
recunoştinţa, redându-mi viaţa...
M-ai învăţat...
că sfârşitul înseamnă, de fapt, revenirea la început...

This memory time cannot erase...

O cheamă Hadassa. Are 21 de ani şi o viaţă cam complicată în momentul ăsta. Dar e, totuşi, o luptătoare. S-a obişnuit să fie catalogată “ciudată”. La început asta o supăra puţin, acum îi place, pentru că e conştientă în ce constă ciudăţenia ei. Şi cine are ochi de văzut, vede! Cine nu, pierde! Şi-a promis acum ceva timp că nu o să mai lase pe nimeni să se apropie prea mult de ea, pentru că a observat că cei de lângă ea nu pot să o înţeleagă cu adevărat… A fost rănită de prea multe ori ca să mai aibă încredere în oameni. De când se ştie visează la un prieten adevărat, are o idée a ei despre cum ar trebui să fie, dar nu a întâlnit până acum acea persoană… Între timp, a învăţat că trebuie să iubească oameni reali, nu ideali, aşa că a hotărât să iubească, să iubească şi iar să iubească. A lăsat încet, încet, anumiţi oameni, care au reuşit să îi câştige încrederea,  să se apropie de ea, să o cunoască aşa cum e în realitate, dar tot nu a ajuns la nivelul ăla de prietenie la care visează de foarte mult timp. Are prieteni pe care îi iubeşte enorm şi ştie că şi ei pe ea… Dar tot mai visează… Şi în viaţa ei există câteva evenimente care îi dau dreptul să creadă că nimic nu e imposibil atâta timp cât ştii cine e Sprijinul tău şi îţi pui toată încrederea în El. De-asta nu încetează să viseze! A văzut cu proprii ochi cum imposibilul se transformă în posibil când crezi din tot sufletul! A citit undeva că Dumnezeu nu îi aduce în viaţa noastră pe oamenii pe care îi vrem noi, ci pe cei de care avem nevoie… Şi uitându-se puţin în urmă realizează cât de adevărat e acest lucru pentru viaţa ei… Deşi i-ar fi plăcut să trăiască în alte timpuri, mai pline de poveste şi farmec, trăieşte totuşi în secolul ăsta, aşa că multe lucruri se întâmplă în viaţa ei oarecum conform zilelor pe care le trăieşte. Viteză, tehnologie, emailuri trimise în grabă, superficialitate… Le-ar da oricând pe o plimbare în parc, scrisori, sinceritate, profunzime… Dar trăieşte în secolul în care oamenii se cunosc şi prin intermediul internetului… Nu îi neagă importanţa, dar până la un punct, totuşi… Aşa l-a cunoscut şi ea pe Christopher acum 3 ani… I se pare că a trecut o veşnicie de atunci… Deşi îi despart 250 de km, are mai multe amintiri cu el decât cu prietenii care sunt lângă ea… S-au înţeles încă din primul moment, dar nici unul dintre ei nu visa că o să ajungă aici… Sunt atâtea amintiri încât ar putea să scrie un roman în 5 părţi despre prietenia lor, dar azi se rezumă la amintirea zilei de 1 iulie, de acum doi ani… Atunci s-au întâlnit pentru prima dată… Îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri. Ea a trecut pe roşu. El nu o vedea. Au vorbit la telefon până au ajuns faţă în faţă. Ea era colorată. El alb- negru. Zâmbea. Primul hug. El a început cu complimente aşa drăguţe. Ea nu ştia ce să îi spună. El îi punea multe întrebări. Ea îi dădea răspunsuri de jumătate de oră pentru fiecare întrebare. Se simţea atât de liberă în prezenţa lui, putea să fie, în sfârşit, ea însăşi, fără să îi fie teamă că va fi criticată. Pur şi simplu simţea că el o înţelege. A întrebat-o ce vrea să facă. I-a zis că nu-i pasă, acum că s-au întâlnit. A râs. Zicea că glumeşte. A dus-o în locul lui preferat, unde au stat şi au povestit multe ore, de parcă se cunoşteau de-o viaţă… Înainte să plece i-a zis să “o acopere”, că vrea să ia capacele de la sticle, ca amintire. A zis că-i ciudată. Spune-i ceva nou. L-a luat doar pe-a lui. Au râs. I-a cumpărat bilet. Ei au o “problemă” cu biletele. Şi-au luat rămas-bun fără să viseze atunci ce avea Domnul pregătit pentru ei… Şi a fost perfect. Ei i-a întrecut orice aşteptare. I-a oferit exact ceea ce avea nevoie odată cu prietenia lui sinceră…

Deşi i-ar plăcea ca azi să-i scrie o scrisoare, o să se rezume totuşi, la un e-mail, în care să îi spună: “Mulţumesc că ai rămas! Mulţumesc că ai ştiut să priveşti dincolo de aparenţe! Mulţumesc pentru cuvinte, tăcere, zâmbete, lacrimi, încurajări, nopţi nedormite, amintiri preţioase, mulţumesc pentru schimbarea pe care ai adus-o în viaţa mea... Mulţumesc că ai ştiut să fii prietenul adevărat pe care nu l-am avut niciodată până să te cunosc… Thank you for the time of my life! Prietenia ta îmi îmbogăţeşte sufletul! You= Priceless gift for my life! I am happy and filled with love because of you. >:D< ♥ Mulţumesc că nu i-ai lăsat pe cei care nu ne-au înţeles niciodată, să ne strice prietenia. Mulţumesc că nu i-ai luat în seamă pe cei care nu pot să înţeleagă că între un băiat şi o fată poate să existe DOAR o relaţie de prietenie aşa frumoasă cum e a noastră! Mulţumesc pentru absolut orice moment care alcătuieşte prietenia noastră. Mulţumesc pentru tot ce ai investit în prietenia noastră. Mulţumesc că ai fost lângă mine când toţi ceilalţi au plecat. Mulţumesc că mi-ai zis tot timpul ce crezi despre mine cu adevărat. Mulţumesc că nu m-ai lăsat să renunţ. Mulţumesc că ai avut curajul să mă vezi aşa cum sunt. Mulţumesc că eşti fratele meu mai mare.” [Dedicaţie: "melodia noastră." :)) and your favourite place. :)] >:D<>:D<<3<3:*:*

"How does one walks away from all of the memories? How do I not miss you when you are gone? How can I not love you?..."

I love the way You love like no other...

I'm a fool for You! There's nothing left to say. Nothing left to do. Nothing left to prove. I'm in love with You. You're The One!

I'm at home when I'm with You...

Ai face bine să- ţi doreşti asta.

Silly me.

 Ştiu că încă nu te cunosc (sau da?)... dar îndrăznesc să- ţi dedic melodia asta. :)

Doamne, ce frumoşi sunt oamenii!

De obicei merg la facultă singură. Eu cu mine, adică. Cu căştile în urechi şi cu gândurile departe. E fain aşa. Totuşi, câteodată mai revin şi cu picioarele pe pământ, şi atunci îmi place să privesc oamenii din jurul meu  şi să inventez scurte poveşti pentru mulţi dintre ei... Am avut “revelaţia” asta acum vreo două săptămâni… De fapt, îmi mai trecuse gândul ăsta prin minte, dar nu prea i- am dat atenţie până atunci… Cred că de data asta a fost mai mult de vină inima mea… Ea mi- a şoptit că e bine să merg în direcţia în care am pornit… Să privesc oamenii aşa cum am început să îi privesc… Să- i văd cât sunt de frumoşi… Să- i iubesc. Să le zâmbesc. Să le trimit gânduri frumoase şi îmbrăţişări. Oamenii sunt atât de frumoşi. Şi totuşi, parcă tot mai puţini sunt conştienţi de asta şi tânjesc să o  audă  de la cei de lângă ei… măcar din când în când, ca o confirmare, parcă...

E atâta frumuseţe în oameni… Şi totuşi, lăsându- ne înşelaţi de aparenţe, trecem pe lângă ei în fiecare zi fără să observăm esenţa… Uneori e atât de evidentă. Alteori are nevoie de timp să fie descoperită… Dar noi, în graba şi superficialitatea noastră, trecem în fiecare zi pe lângă frumuseţe, pe lângă minuni care ne- ar putea schimba viaţa… Dacă am deschide doar ochii…

Şi mă uit la doi copilaşi care se întorc împreună de la şcoală. Şi văd inocenţă. Şi văd sclipiri de cer în ochii lor. Şi văd bucurie. Şi văd prietenie. Ştii, prietenia aia sinceră, care promite să dureze o viaţă, fără să pună condiţii… Şi îmi place să privesc mai departe, să- i văd pe cei doi peste ani şi ani, legaţi de aceleaşi sentimente sincere, necondiţionate. Să- i văd cum îşi împart visurile. Să- i văd cum nu o să renunţe unul la celălalt pentru că a apărut „cineva mai bun”, cum nu o să uite de unde au plecat, cum nu o să uite nimic din ceea ce îi leagă, de bucăţile care alcătuiesc prietenia lor... Cum o să lupte pentru ea până la capăt, ştiind că e ceva pentru care merită să lupţi. Şi- i văd împărţind ceva la ce eu doar am visat până acum...

Şi văd o mamă cu copilul ei în braţe. Şi îi citesc iubire necondiţionată în ochi. Şi văd cum îşi soarbe din priviri comoara. Şi felul în care îl îmbrăţişează îmi spune atât de multe despre iubire, ocrotire, visuri, renunţare la tine pentru cei pe care îi iubeşti, sacrificiu până dincolo de limite, speranţă, fericire, împlinire... Şi de undeva apare tatăl, ţinând de mâini încă două comori. Şi văd o familie fericită, împlinită, minunată, perfectă... Şi visez iar... [poate şi din cauză că una dintre minuni are culoarea ciocolatei...]

Şi văd un băiat cu o chitară în braţe, pe- o bancă în parc. Şi dintr- o singură privire văd că e altfel... Şi văd dedicare, şi pasiune, şi un vis măreţ... sau poate mai multe. Şi văd sinceritate, şi simplitate. Şi ceva din privirea lui îmi arată o maturitate apărută prea devreme parcă... Şi îmi place să îmi imaginez că e cel pe care o ea abia aşteaptă să- l cunoască... Poate chiar cea care stă pe o altă bancă, mai încolo puţin, cu o carte în mână, dar cu ochii îndreptaţi spre cer... Ochi în care văd inocenţă, şi aşteptare cu un scop... Ceva- mi spune că şi ea e altfel. Şi poate de- aia e privită ca o ciudată de trecători! Dar asta nu o face să nu împrăştie în jurul ei o mireasmă de iubire necondiţionată. Şi o văd cum, dacă ar putea, i- ar îmbrăţişa pe toţi cei care trec pe lângă ea. Şi văd iar un vis măreţ. Şi văd dorinţa de schimbare. Şi văd potenţial. Şi văd dorinţa de sprijin, de încurajare... Şi văd încredere. Şi un zâmbet sincer izvorât dintr- o inimă sinceră.

Şi văd o poveste de dragoste desfăşurându- se în faţa mea. Protagoniştii? Doi bătrânei, ţinându- se de mână în plimbarea lor! Şi îi văd trăindu- şi povestea de dragoste în alte timpuri, la care eu doar visez, dorindu- mi câteodată să fi trăit şi eu atunci... Şi totuşi, încă a mai rămas dragoste, prietenie, respect, acceptare, priviri care spun tot... din povestea lor...

Şi aşa de mult îmi place să cred că asta nu se întâmplă doar în imaginaţia mea, ci că poveştile astea chiar îs reale...

Apoi ajung la facultate... sau la cămin... sau în gară... şi văd atât de mulţi oameni care îşi irosesc frumuseţea... şi mă doare inima... Dar tot nu renunţ să- i privesc pe fiecare dintre ei aşa cum au fost creaţi să fie...