În cer nu vor mai fi lucruri de unică folosinţă!

Indiferenţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer nu va mai exista. Pentru că acolo vom fi în prezenţa permanentă a Dragostei. Cuvintele fără rost menite să rănească sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom folosi cele mai frumoase cuvinte, unele pe care nici nu le cunoaştem acum. Minciunile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom spune doar Adevărul, în Dragoste. Lacrimile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer feţele ne vor străluci de zâmbete reale. Gelozia nefondată e de unică folosinţă. Pentru că în prezenţa Dragostei, încrederea va fi totală. Distanţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi mai aproape ca niciodată unul de celălalt. Dezamăgirea e de unică folosinţă. Pentru că în cer aşteptările ne vor fi întrecute. Boala e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Vindecătorul. Prieteniile în care unul doar dă şi celălalt doar primeşte sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Prietenul nostru Adevărat. Respingerea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom putea să stăm la pieptul Lui, în îmbrăţişarea cea mai strânsă şi reală. Empatia de Crăciun şi de Paşte e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom simţi unul cu celălalt cum nu am mai făcut-o niciodată. Frumuseţea după standardele societăţii e de unică folosinţă. Pentru că în cer Frumuseţea va străluci în noi. Singurătatea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Iubitul nostru, o veşnicie. Ipocrizia e de unică folosinţă. Pentru că în cer autenticitatea va fi la ea acasă.

Mai sunt multe lucruri de unică folosinţă pe pământul ăsta, dar aţi prins voi ideea, nu le mai înşir eu. Totuşi, vreau să mai adaug ceva. E alegerea noastră dacă folosim aceste chestii de unică folosinţă sau ne străduim să aducem cerul pe pământ, acolo unde suntem. Ştim cu toţii că, în general, chestiile de unică folosinţă intră în scenă doar atunci când nu avem chef să spălăm, să strângem, să avem grijă, să punem la loc lucrurile noastre de colecţie, pe care le ţinem doar pentru ocazii speciale. Dar de ce nu facem din fiecare zi o ocazie specială? Nu spunem toţi că viaţa e cel mai de preţ dar? De ce nu ne bucurăm de el ca atare? De ce o umplem de lucruri de unică folosinţă când putem să venim fiecare cu colecţia noastră unică, personală şi astfel să ne îmbogăţim unul pe celălalt. Da, asta va presupune să ieşim din zona de confort, să devenim vulnerabili, să expunem ce avem mai de preţ cu riscul de a ne fi sfărâmat în mii de bucăţi. Dar merită. Pentru că susţinem că ştim că avem pe Cineva care poate să facă şi din bucăţile alea o operă de artă. Atunci de ce ne comportăm ca şi când tot timpul am avea ceva de pierdut?

Aş avea şi o rugăminte pentru cei care, în ciuda lucrurilor de colecţie pe care le deţin, cotinuă să le folosească pe cele de unică folosinţă: după ce aţi terminat cu ele, încercaţi să nu le aruncaţi în locuri în care să-i rănească pe alţii. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) de dezastrele pe care le pot produce. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) câţi se luptă să înainteze printre gunoaiele voastre, spre locul unde acestea nu vor mai exista.

Ba două: aveţi grijă să nu rămâneţi voi îngropaţi în ele. Ştiu că lucrurile de colecţie sunt mai fragile şi necesită un efort mai mare din partea noastră atunci când le folosim, dar merită! Pentru că ne ajută să ajungem pe Tărâmul lucrurilor cu adevărat valoroase!

Când iubeşti dincolo de toate…

Nu am înţeles niciodată, iar acum înţeleg cu atât mai puţin expresia “până când moartea ne va despărţi” folosită în rostirea jurămintelor, promisiunilor, etc... Cum ar putea moartea să te facă să îl uiţi sau să îl iubeşti mai puţin pe cel drag? Cum ar putea ceva temporar să anuleze ceva veşnic? Moartea a fost înfrântă de Cel care ne iubeşte dincolo de ea... aşa că nu aş putea să o las să anuleze tocmai ceea ce mă face să simt că trăiesc!
Mi se întâmplă ca acum, aici... să mă trezesc de aşa multe ori iubind împotriva a toate, uneori chiar împotriva mea (adică împotriva dezamăgirilor, împotriva faptului că nu merită, împotriva nereciprocităţii sentimentului...) aşa că nu văd cum moartea ar putea schimba ceva... Mai ales când am promisiunea revederii...
Până la moarte, în ciuda ei şi dincolo de ea... mi se pare mai corect!

Tu de ce?

De ce ai două inele pe degetul ăla? De ce ai două puncte albastre pe gât? De ce eşti tot timpul fericită? De ce eşti singură? De ce te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele? De ce bei atâta cafea? De ce nu renunţi când ţi-e greu? De ce iubeşti atât de mult? De ce te-ncăpăţânezi să vezi doar partea bună a oamenilor? De ce nu te superi uşor? De ce ierţi uşor? De ce râzi atât de mult? De ce plângi la fel de mult? De ce îţi place mai mult să oferi decât să primeşti? De ce citeşti atât de mult? De ce îţi place culoarea verde? De ce ai visuri atât de mari? De ce ţi-e dor de cineva/ ceva în fiecare zi? De ce nu laşi să treacă o zi fără să asculţi muzică? De ce îţi plac atât de mult florile? De ce îţi place să faci prăjituri? De ce eşti obsedată de curăţenie? De ce iubeşti atât de mult copiii şi bătrânii (mai ales pe cei din satele uitate de lume)? De ce crezi că există cineva pe care doar tu îl poţi face fericit? De ce crezi că e el şi îl aştepţi? De ce îi pui pe ceilalţi pe primul loc? De ce îţi pasă atât de mult? De ce nu le spui tot ce ştii? De ce îţi place să faci mişto de tine? De ce nu ştii că eşti frumoasă? De ce e atât de important pentru tine ca cei dragi ai tăi să fie fericiţi? De ce ai face orice pentru cei pe care îi iubeşti? De ce îţi place să reţii micile detalii despre oamenii importanţi pentru tine? De ce te doare atât de tare câteodată, că simţi că nu poţi respira? De ce e aia melodia ta preferată? De ce nu suporţi superficialitatea? Dar minciuna? Dar ignoranţa? Dar nedreptatea? Dar pupincurismul? De ce îţi plac oamenii care nu se tem să fie ei înşişi? De ce îţi place atât de mult punctualitatea? De ce eşti atât de timidă? De ce esti atât de dusă cu pluta când eşti cu prietenii tăi? De ce iubeşti oraşul ăla? De ce iubeşti satul ăla? De ce a doua ta familie se numeşte Punctul Central? De ce gara aia e preferata ta? De ce planifici evenimentul ăla? De ce nu eşti tot timpul conştientă de ceea ce eşti şi ceea ce poţi? De ce ai atâtea întrebări? De ce nu ai răspunsuri la toate întrebările?

Eu am oameni faini în viaţa mea.

[evident că e vorba atât de prieteni cât şi de prietene... doar că, din comoditate, o să scriu la masculin tot textul]

Pentru ce-i un prieten? dacă nu pentru... a-ţi aminti mereu că eşti singură –deşi, îţi repetă, eşti ultima persoană care ar trebui să fie aşa; a ţi-i prezenta în cea mai bună lumină pe prietenii lui singuri; a sta ore întregi de poveşti cu tine doar ca să te convingă să îi zici ceva ce nu vrei să îi zici şi aproape să te convingă; a-ţi spune cum se termină un film înainte de-a ţi-l recomanda; a-ţi trimite sms-uri cu “ce faci?” când ştie că nu ai credit să îi răspunzi înapoi şi te disperă asta; a face mişto de tine cu fiecare ocazie ivită; a te suna la 1:00 noaptea doar ca să-ţi spună că i-i somn de nu mai poate, dar apoi să staţi de poveşti până la 4:00; a-ţi spune că nu poate să doarmă din cauza ta, că îl faci să râdă prea tare seara când vorbiţi la telefon; a-ţi spune că eşti dusă cât duce un tren; a experimenta pe el toate reţetele de prăjituri şi torturi pe care ai chef să le faci pentru prima dată; a veni la tine la cămin în poveşti şi când ai să-i dai doar o cană cu ceai, la fel cum vine şi când ai plăcinte de acasă şi Coca- Cola; a putea plânge de ciudă în faţa lui, că nu ţi-o ieşit cum voiai tortul făcut pentru party-ul de absolvire a facultăţii; a purta o seară întreagă în geantă plăcinte cu măr ca să-i duci, că ştii că-i plac; sau a purta o pungă cu cireşe cu tine, vreo 200 de km, ca să-i duci, doar ca el să le lase pe o bancă în parc, “că or făcut viermi”; a-l aştepta în gară cu orele deşi el ar fi trebuit să te aştepte; a zâmbi de fiecare dată când îţi aminteşti de chestiile mărunte doar de voi ştiute; a vă pune porecle reciproc pe care să le folosiţi când nu vreţi să vă înţeleagă alţii; a lăsa de la tine doar ca să-l vezi pe el fericit; a-i lua apărarea de fiecare dată; a-i face schiţe de predici; a face mişto de tine că faci prea multă curăţenie; a se face o zi întreagă că a uitat de ziua ta, doar ca dup-aia să îţi facă cele mai enervante şi faine surprize; a mânca cu poftă, într-o cameră de hotel din Polonia, o tartă pe care tu ai făcut-o acasă şi ai adus-o până acolo, că doar e ziua ta; a-ţi lăuda tarta aia cu cuvintele “de foame, e foarte bună!”; a te suna să te cheme cu el într-un loc în care ştie că vrei să fii dar n-ai cum să mergi singură; a-ţi da cele mai sincere hug-uri şi să îţi spună simplu “love you!” sau “mi-o fost dor de tine”; a-ţi tot repeta cât de specială şi minunată eşti; a radia pur şi simplu de fericire când eşti cu el; a-i putea scrie mesaje interminabile pe care chiar să le citească şi să îţi răspundă; a-ţi aduce cafea şi ciocolată din Spania; a avea răbdare cu tine când eşti enervant de tăcută la fel cum “te suportă” când nu te mai opreşti din vorbit şi râs; a-ţi înţelege glumele; a-ţi consuma tot fixativul când vine la tine; a râde de mesajele tale de pe oglindă; a începe să repete cântecul pe care “trebuie” să ţi-l cânte la nuntă, înainte ca tu să ai măcar prieten; a te chema să-ţi petreci weekend- urile la ei, după ce se căsătoresc şi se mută la casă nouă; a citi o postare ca asta, pe blogul tău stupid şi a-ţi spune apoi că a citit şi că s-a regăsit printre rânduri...

[subiect inepuizabil]

Dezamăgire…

Ştii… în momentul în care realizezi că, s- ar putea ca la un moment dat, o viaţă să depindă de ceea ce trebuia tu să înveţi în loc să copiezi la un examen… nu- ţi mai prea vine să copiezi…

Ştii… când te întorci plângând de la examene pentru că iar nu ai fost apreciată la adevărata ta valoare, pentru că azi se apreciază pupincuriştii şi decolteurile şi nu ceea ce ştii, nu nopţile nedormite pentru a învăţa… te doare! Da, ştii că nu nota aia te defineşte! Ai învăţat în sfârşit cine eşti şi ce poţi şi nu te mai interesează de o notă dată pe nedrept, nu ai fost şi nu vei fi niciodată dintre cei care învaţă pentru note, pentru bursă (şi totuşi, timp de 3 ani ai luat bursă şi ai fost cap, nu coadă, cu ajutorul unui Dumnezeu care nu umblă cu jumătăţi de măsură, dar şi cu multă muncă), dar te doare să vezi atâta nedreptate! Îţi vine să strigi cât te ţin plămânii: Până când, Doamne? Cât o să ne mai suporţi? Cât ne mai laşi să ne facem de cap? Cât ne mai permiţi să Te rănim?

Dar, te gândeşti apoi că e important ca, la un moment dat, să ai de- a face cu oameni de nimic, ca să îţi întipăreşti şi mai bine în minte cum nu vrei să ajungi tu vreodată… E important să treci prin situaţii care îţi vor pune la încercare capacitatea de a iubi… Isus i- a iubit pe cei care L- au răstignit, L- au scuipat… acum, tu va trebui să- i iubeşti pe cei care se poartă atât de nedrept cu tine… Pentru că ştii că “Toate acestea le- am văzut, şi mi- am îndreptat inima spre tot ce se face sub soare. Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să- l facă nenorocit. Atunci am văzut pe cei răi îngropaţi şi ducându- se la odihna lor, iar pe cei ce lucraseră cu neprihănire depărtându- se de locul sfânt şi uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deşertăciune! Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu- şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n- are frică de Dumnezeu. Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume, sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi, care fac fapte rele, şi sunt răi cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune.” (Eclesiastul 8: 9- 14)

În perioada asta, a facultăţii, naivitatea mea a fost cel mai mult izbită de toţi pereţii… După fiecare examen, după fiecare curs, seminar sau ce mai vrei. Am ales să fac Asistenţă Socială pentru că am un vis! Vreau să schimb lumea! Vreau să ajut oamenii! Nu mai vreau să văd copii părăsiţi, persoane cu dizabilităţi discriminate şi nici bătrâni singuri! Da, sunt conştientă, şi mă doare, că nu o să pot să îi ajut eu pe TOŢI, dar trebuie să încep de undeva, cu câţiva, cumva! Da, sunt conştientă că nu sunt singura care îşi doreşte asta… dar cel puţin pentru moment sunt speriată! Pentru că sunt înconjurată de oameni care merg pe ideea că oricum ceea ce învăţăm noi teoretic nu se potriveşte cu ce vom avea de făcut practic (fraţilor, dacă aţi fi învăţat când trebuia, acum ştiaţi că atunci când faci ceva practic trebuie să te bazezi şi pe ceva teoretic… mai ales că noi vom lucra cu oameni şi nu vom putea acţiona cum vrem noi…)… Apoi, mă înspăimântă faptul că pe cineva, în anul III de facultate, îl poate speria gândul de a citi o carte de 250 de pagini într- o noapte, sau să îţi iei mai mult de o carte o dată de la bibliotecă, sau să citeşti mai mult de 2, 3 cărţi pe semestru (Dar vai! Pentru licenţă trebuie să folosim minimum 20 de surse bibliografice?!? Cum vom face asta???)...

Timp… unde te duci?

Au trecut deja 4 ani de când am auzit cele 2 “cuvinte magice”: AI CANCER!

Evident, lumea mea s-a prăbuşit. Evident, nu înţelegeam… Eu să am o boală despre care nu auzisem decât din filme? A trebuit să treacă ceva timp până să realizez că nu îmi rămânea nimic de făcut decât să lupt. Nu puteam renunţa! A trebuit să îmi amintesc unde îmi lăsasem încăpăţânarea şi să o scot din nou la suprafaţă, pentru că aveam nevoie de ea în lupta care îmi stătea în faţă…

Crezi că am devenit puternică peste noapte? Nicidecum! A fost nevoie de o mulţime de întrebări fără răspuns (la unele nu am primit răspunsul nici acum, după 4 ani, dar ştiu că îl voi primi când voi ajunge Acasă…) A fost nevoie de răspunsuri pe care nu le aşteptam; a fost nevoie să renunţ la visuri; a fost nevoie să îmi înfrunt cele mai mari temeri; a fost nevoie de multă durere; de nopţi în care adormeam plângând şi dimineţi în care mă trezeam tot plângând, ştiind că trebuia să o iau de la capăt, întrebându-mă cât va mai dura; a fost nevoie de abandonare, încredere, rugăciuni, familie, prieteni, necunoscuţi, cuvinte, fapte, tăcere, zdrobire… ca să realizez că nu sunt singură, că lupta era deja câştigată înainte chiar de a începe, că absolut fiecare moment era în controlul Lui şi toate au fost direcţionate spre a lucra pentru binele meu. A fost experienţa care a contribuit mai mult ca orice la formarea caracterului meu, care m-a făcut ceea ce sunt astăzi, persoana pe care nu aş schimba-o cu nimeni altcineva din lumea asta (în ciuda momentelor în care CRED că aş vrea să fiu altfel decât îs)!

A fost greu? Cumplit de greu! Aş schimba ceva dacă aş putea? Nici măcar o fracţiune de secundă. Pentru că nu ai cum să vrei să schimbi un Plan Perfect! (chiar dacă în momentele alea nu înţelegi nimic şi ai vrea să schimbi tot…)

Poate acum o să înţelegi puţin mai bine de ce nu pot să nu zâmbesc, să râd din toată inima, de ce nu pot să mă plâng, de ce nu pot să nu încurajez, de ce nu pot să nu mă bucur de fiecare zi… Nu sunt atât de puternică pe cât par, nu e în fiecare zi soare pe strada mea… În unele zile vreau să renunţ; uneori sunt la pământ, cu sufletul zdrobit în mii de bucăţi; alteori plâng, deşi tu mă vezi că râd; alteori sunt rănită, descurajată, dezamăgită, deşi statusul meu de pe facebook îţi spune altceva… dar nu pentru că îs ipocrită, ci pentru că am ales să mă concentrez în a fi o binecuvântare pentru alţii, pentru că sunt conştientă că am mai primit o şansă cu un scop. Şi ştiu că pot să fac asta făcându-i pe oamenii din viaţa mea o prioritate… şi asta presupune să renunţ la mine, să mă sacrific pentru alţii, să caut să iubesc, nu să fiu iubită; să încurajez, nu să fiu încurajată; să te fac să zâmbeşti, nu să aştept ca tu să mă faci pe mine să zâmbesc; să te îmbrăţişez, nu să aştept să o faci tu; să îmi număr binecuvântările, nu ceea ce cred că îmi lipseşte; să mă bucur alături de tine, fără să las invidia să se apropie de mine; să mă micşorez, ca El să crească în mine; să fiu smerită, ca El să mă poată înălţa; să trăiesc prin binele pe care îl pot face; să las miros de Cer în urma mea…

Ştiu că adevăraţii prieteni mă vor recunoaşte în rândurile de mai sus… cei care au fost prea ocupaţi în a mă accepta aşa cum sunt, şi iubi, şi încuraja, şi privi dincolo de suprafaţă, ca să mai aibă timp să mă critice, să mă facă să gândesc ca şi ei, să mă includă în tipare când ştiu cât îmi place să fiu eu- ciudată, dusă cu pluta… cei care mă acceptă ca prietenă a lor chiar dacă îs diferită de ei, care ştiu că într-o relaţie e nevoie de doi şi că, da, unul va oferi întotdeauna mai mult decât celălalt… cei care nu au renunţat la mine când nu m-am comportat cum se aşteptau ei să mă comport… cei care nu pierd nici o ocazie să-mi spună lucruri faine, lucruri care mă încurajează şi de care am nevoie… cei pe care îi iubesc mai mult decât o să le pot spune sau demonstra vreodată şi spre care inima mea se îndreaptă azi cu recunoştintă şi mulţumire… Mulţumesc că ştiu că sunteţi acolo! Mulţumesc că ştiu că pot conta pe voi! Mulţumesc că pot să fiu prietena voastră şi pot să vă arăt fără teamă cum îs cu adevărat! Mulţumesc pentru ceea ce faceţi, unii dintre voi, pentru a rămâne alături de mine!

după 4 ani...

Nu dăunează sănătăţii tale visurile mele!

Şi, dacă totuşi simţi că se întâmplă asta… să îţi spun de ce! Pentru că ai intrat pe un teritoriu interzis! Mi- ai invadat spaţiul personal! Ţi- ai târât bocancii în viaţa mea! Nu- mi plac oamenii care din lipsă de ocupaţie se apucă să- mi dea mie sfaturi despre cum ar trebui (ar vrea ei) să- mi trăiesc viaţa! Serios? Îmi pare rău că viaţa ta îi atât de plictisitoare şi fără noimă şi din cauza asta trebuie să te bagi în vieţile altora ca să simţi şi tu că trăieşti, să te simţi importantă. Eu oricum te ignor şi nu- mi pasă de părerile tale, pentru că am oameni în care am încredere şi ale căror sfaturi pot să le cer când am nevoie. Mi- ai face o deosebită plăcere să mă ignori, la rândul tău. Eu ştiu că- i greu… J) dar străduieşte- te! Pentru că mai am o teorie pe lângă asta cu lipsa vieţii personale a celor care se bagă în vieţile altora… Te simţi ameninţată de ceva, altfel nu- mi explic de unde grija asta a ta pentru mine. Deşi nu- mi dau seama de ce te simţi ameninţată, pentru că nu ţi- am dat nici un motiv… Eu mă simt extraordinar de binecuvântată cu viaţa pe care o am şi nu- mi doresc să trăiesc viaţa altcuiva, să fiu în locul altcuiva, pentru nimic în lume! Bine, în legătură cu faptul că- s atât de extraordinară nu am ce să fac, draga mea, chiar nu ţine de mine! Aşa am fost creată. Ce- i drept, că mă străduiesc şi eu să mă schimb în mai bine în fiecare zi… Dar asta ai putea să faci şi tu în rândul tău, daca ţi- ai vedea de viaţa ta… Te macină gândul că nu o să ajungi niciodată la nivelul felului meu de- a fi, poate… Nu ştiu… O singură idée mi- e clară în legătura cu tine: ai o problemă!

Nu- mi plac fetele (evident, cu excepţiile de rigoare!) pentru că nu ştiu să se bucure una de bucuria celeilalte şi pentru că pot să fie atââât de ipocrite!... Iar dacă invidia ar măcina pe bune… majoritatea fetelor ar avea măsuri de manechine!

L- am întrebat pe un om important din viaţa mea că, oare de ce nu mă plac fetele? (întrebare pe care mi- o pun uneori, nu că m- ar afecta chestia asta, ci chiar nu- mi pot explica fenomenul! nu- mi spuneţi că îs paranoică, că nu vreau să dau nume şi situaţii concrete care mă fac să trăiesc cu ideea asta! bine, staţi liniştiţi, că nu sufăr din cauza asta!) Iar răspunsul lui a fost ultimul la care m- aş fi gândit, dar cred că cel mai bun răspuns posibil: nu te plac pentru că nu te cunosc! Omul ăsta îmi spune cele mai potrivite cuvinte în cele mai potrivite momente… Şi e aşa fain când citesc printre rânduri şi îmi dau seama că mi- a zis, de fapt, că un om care mă cunoaşte cu adevărat nu are cum să nu mă placă… Şi ştie ce zice, pentru că e unul din oamenii care cunoaşte forma mea cea mai aproape de realitate. Răspunsul ăsta mi- a deschis ochii… M- a făcut să- mi dau seama că ceea ce ştiu eu în sufletul meu, ceea ce am ales să fac în legătura cu asta e bine… Deciziile pe care le- am luat în sensul ăsta sunt corecte… E ceea ce o să şi fac! Şi pe lângă asta… o să încerc să mă înconjor doar de oameni mari, pentru că oamenii mici mă trag în jos sau mă fac să bat pasul pe loc şi nu am timp de aşa ceva… Pentru că am multe visuri de urmat!

„De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.” (Isaia 43:4)

Part of my dream house...

Doamne, ce fain îi să vezi cărţi deschise sau închise dar cu un semn, două, trei, împrăştiate prin toată casa!... :X De fapt, singurele lucruri pe care suport să le văd împrăştiate prin casă îs CĂRŢILE! Cărţi împrăştiate într- o ordine perfectă… My dream house! :X

Ce trebuie să aibă un băiat ca să mă lase rece… pe verificate! [Fragment…]

Bani fără număr. Vilă cu piscină. Maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere. Muşchi care să compensenze lipsa materiei cenuşii.

Ai bani fără număr? Mă laşi rece! Eşti dispus să spui că „lucrurile care pentru mine erau câştiguri le- am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi- o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să- L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să- l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându- mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” şi apoi să începi să chiar trăieşti ca atare, în conformitate cu ce zici? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai vilă cu piscină? Mă laşi rece! Eşti unul care îşi doreşte să facă din casa lui un adevărat cămin, un loc în care toţi cei care intră să fie binecuvântaţi, să plece mai bogaţi decât cum au venit, un loc în care să îi primeşti pe orfani şi pe văduve şi să ai grijă de ei? Şi pe lângă asta să ai două braţe gata să mă cuprindă oricând şi să mă facă să mă simt ca acasă? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai o maşină cu habar- nu- am- câţi- cai- putere? Mă laşi rece! Pot să văd la tine disponibilitatea de a merge oricând, oriunde, oricum te va trimite Isus? [“Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată- mă, trimite- mă!””] Atunci îmi poţi cuceri inima!

Ai muşchi care compensează lipsa materiei cenuşii? Mă laşi rece! Ştii cine eşti în Cristos? [“Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”] Eşti conştient de bărbatul care ai fost creat să fii şi îmi demonstrezi asta prin ceea ce spui, ceea ce faci? Ştii ce vrei de la viaţă? Eşti dispus să te sacrifici pentru ceva mai măreţ decât tine? Eşti suficient de matur, de curajos? Atunci îmi poţi cuceri inima!

Generaţia care se roagă: “Doamne, ajută- mă să copiez şi la examenul ăsta!” nu are cum să fie “generaţia care se va ridica”!...

Nu- s pesimistă de felul meu… Din contră! Dar în ultimul timp, realitatea mă dărâmă tot mai mult… Întotdeauna m- am încăpăţânat să văd partea plină a paharului, partea frumoasă a oamenilor… Asta a contribuit mult la crearea unei imagini de visătoare ciudată şi irecuperabilă pentru cei de lângă mine. Dar nu m- a deranjat şi nici nu mă deranjează. Doar că mi- e teamă să nu trebuiască să renunţ la “visele mele prosteşti”… Pentru că morile de vânt sunt tot mai prezente în realitatea de azi… Mă uit la generaţia din care fac parte şi mă doare sufletul! Se întâmplă cam de trei ori pe an (la vreo două conferinţe şi într- o tabără) să se entuziasmeze, să realizeze ce potenţial au, care le e chemarea, care ar trebui să le fie priorităţile, în ce direcţie ar trebui  să se îndrepte visurile lor, ca mai apoi să se întoarcă acasă şi “să se lase prinşi de sistem” din nou… Să ajungă ca cei pe care ar trebui să- şi dorească să- i ajute să se schimbe…

Mi- ar plăcea să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu o să contribuim la nici o schimbare copiind la examene! Nu o să facem nici o diferenţă doar populând mall- urile în fiecare seară! Nu o să putem să- i ajutăm pe alţii până nu învăţăm noi ce înseamnă integritate, respect, responsabilitatea, curaj… Nu o să putem să punem o temelie sănătoasă societăţii (“FAMILIA- celula de bază a societăţii”) dacă vom continua să ne alegem partenerii de căsătorie după standardele lumii, trecând atât de uşor de la teoria atât de bine- cunoscută “pentru mine contează interiorul, contează să fie un om cu caracter, contează să- L văd pe Isus când mă uit la el/ ea”, la practica atât de des întâlnită “e musai să aibă 90- 60- 90, frumuseţea exterioară cât mai bine scoasă în evidenţă, etc., etc. (fete)… muşchi, maşină, casă, bani etc., etc., (băieţi) ca să mă uit măcar la ea/ el”.
Ţara asta nu o să ajungă niciunde dacă o să continuăm să ne plângem, să participăm la proteste fără să ştim pentru ce participăm, în loc să ne rugăm, să avem încredere în noi (ca viitor al ţării), să fim mândri că suntem români, să promovăm ce avem de valoare în ţara asta (că avem!), să fim şi mai motivaţi în dorinţa noastră de a vedea o schimbare şi să începem să acţionăm, nu să- i aşteptăm pe alţii să facă primul pas…

Să arătăm cu degetul toţi ştim, dar să ne asumăm responsabilitatea pentru ceva care va aduce o schimbare cât de mică (dar evidentă) mai puţini… Dacă am avea doar curajul să începem de undeva, pe bune!

I don't know him yet... but it will be like this!

Pentru că Tu eşti cea mai frumoasă parte din mine!

"Nobody knows me. Yet everyone knows my name..."

2011 e despre oameni!!

Poate din cauza asta scriu şi şterg şi iar scriu şi iar şterg, cam de o săptămână la postarea asta. E greu să scrii despre oameni. Mai ales despre categoria asta de oameni despre care vreau eu să scriu. Ei sunt “oamenii sufletului meu”…
De fapt, o să încep să vă povestesc despre oameni aşa, în general, ca mai apoi, încet, încet, să ajung la oamenii cei mai importanţi din viaţa mea. Şi să vedeţi de ce şi cum?! Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată am învăţat despre oameni! A fost anul în care am realizat cel mai bine că există oameni care vor rămâne lângă mine indiferent ce se va întâmpla. Şi am învăţat că vor fi întotdeauna oameni care vor pleca de lângă mine fără un motiv anume, fără o explicaţie. A fost anul în care m- am apropiat de unii oameni dar m- am şi îndepărtat de alţii. Şi dacă ar fi să spun ceva, în puţine cuvinte, despre anul 2011 aş spune că a fost un an cu oameni şi despre oameni!
Iubesc oamenii! Cred că pentru cei care mă cunosc cât de cât, asta e destul de evident! Iar pentru cei care nu mă cunoaşteţi, poate o să vă ajute să vă faceţi o idée despre asta, dacă o să vă spun că urmează să fiu asistent social în curând… Acum, pentru cei care ştiţi “cu ce se mănâncă” adevărata asistenţă socială, o să vă fie destul de clar că îi iubesc de nu mai pot pe oamenii care nu mai au aproape nimic pe lumea asta! Şi visul meu cel mai mare e să fac ceva pentru ei!
Îmi doresc atât de mult să nu mai avem ochi pentru ei doar la Paşte şi la Crăciun! Îmi doresc atât de mult să învăţăm să- i privim prin ochii lui Isus în fiecare zi, când trecem pe lângă ei. Îmi doresc atât de mult ca indiferenţa să dispară odată pentru totdeauna din vieţile noastre! Aş vrea să realizăm că se pot ascunde atâtea comori sub acele zdrenţe! Vreau să deschidem larg ochii în faţa acelor lecţii de viaţă! Da, oamenii ăştia, care nu mai au nimic şi pe nimeni pe lumea asta îmi fac inima să se umple de iubire necondiţionată, de compasiune, de dorinţa de a face ceva, de a fi mai mult, de a fi mai bună! Ei mă fac să vreau să merg mai departe, să lupt! Pentru ei vreau să schimb ceva! Pentru ei aş renunţa la comfortul şi comoditatea mea! Pe ei aş vrea să- i cuprind într- o îmbrăţişare nesfârşită şi să le arăt că- mi pasă mai mult decât o să pot să exprim vreodată! Pentru ei vreau să trec de la vorbe la fapte!
Apoi, mai sunt oamenii cărora abia anul ăsta le- am dat o şansă. Să mă cunoască şi să- i cunosc… Da, îi ştiam de ceva timp, dar din cauza a ceva ce ţine strict de mine, nu le- am dat ocazia să se apropie de mine. Acum îmi pare rău, ştiu că am făcut o greşeală, dar tot ce mai pot face e să profit la maxim de acum încolo de timpul pe care îl voi putea petrece alături de ei, să le dau ocazia să mă vadă aşa cum sunt eu cu adevărat şi să le dau ocazia să- mi arate cum sunt ei cu adevărat! Da, ei sunt pentru mine dovada că aparenţele înşeală!... [Citez: “Wow, Manu! Aşa vreau să te văd tot timpul!” Prietenii ştiu despre ce vorbesc! ;))]
Apoi, sunt oamenii sufletului meu, pentru care aş face oricând, orice! Nu sunt mulţi, dar sunt preţioşii sufletului meu! Ei sunt cei care mă fac să zâmbesc dar şi să plâng. Ei sunt cei care mă fac să- i iubesc mai mult decât orice, necondiţionat! Ei sunt cei care sunt alături de mine când am nevoie şi tot ei mă disperă şi mă fac să- mi doresc să plec pe Marte! Ei mă fac să- mi doresc să- i fac mândri de mine! Ei sunt cei pentru care nu sunt vrednică să mulţumesc! Ei sunt cele mai mari binecuvântări din viaţa mea. Ei sunt cei care mă uimesc în cele mai pozitive dar şi negative feluri! Ei au învăţat să aibă răbdare cu mine şi m- au făcut să- mi dezvolt, la rândul meu, îndelunga răbdare la maxim! Pentru ei sunt în stare să fac schiţe de predici! (Da, aţi citit bine! Am făcut asta!) Pentru ei sunt în stare să aştept ore în şir în gară! Pentru ei pot să merg 250 de km cu trenul personal doar ca să petrecem câteva ore împreună, ca apoi să mă întorc înapoi; tot 250 de km, tot cu personalul. Pentru ei sunt în stare să înfrunt prejudecăţi! Pentru ei pot să fac aceeaşi prăjitură de 3 ori, fără să mă supăr că nu au gustat niciodată din cele 3 ori din ea, şi o să o fac şi a 4-a oară! Pentru ei pot să trimit sms- uri de încurajare la 5 dimineaţa! Pentru ei pot să caut cărţi, citate sau melodii pe tot internetul, zile, nopţi întregi! Pentru ei pot să- mi cheltuiesc ultimii bani din portofel! Cu ei pot să stau ore în şir de poveşti! De dragul lor pot să ascult aceeaşi poveste de 1000 de ori. Ei mă încurajează dar mă şi descurajează de multe ori. Ei pot să vorbească zile la rând cu mine ca mai apoi să uite de mine pentru un timp. Ei pot să- mi spună cele mai faine cuvinte dar tot ei pot să fie răutăcioşi! Ei au cea mai mare grijă de mine, dar mă şi rănesc cel mai tare! Ei îmi dau avânt dar mă şi trag înapoi! Din cauza lor pot să râd până mă doare stomacul, dar tot din cauza lor pot să- mi fac perna ferfeniţă. Cu ei îmi doresc să- mi împărtăşesc realizările şi tot la ei caut un umăr pe care pot să plâng! Despre ei vorbesc cu Isus! De la ei mi- aş dori să vrea să mă cunoască cu adevărat. Pe ei doresc să- i văd fericiţi şi împliniţi! Alături de ei toţi vreau să- mi petrec veşnicia, Acasă! Cu ei aş vrea să petrec mai mult timp acum, aici. Pe ei aş vrea să- i am în fiecare zi aproape, să- i pot îmbrăţişa şi să le arăt ce înseamnă pentru mine! În faţa lor aş vrea să- mi deschid inima şi ei să facă la fel. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că pot avea încredere totală în mine. Ei sunt cei care aş vrea să ştie că mă găsesc oricând aici.
Şi ei mă lasă de cele mai multe ori fără cuvinte, atunci când îmi spun cum ştiu ei mai bine despre felul în care mă văd… Pentru că ştiu să privească dincolo de aparenţe, dincolo de timiditatea mea, de temerile mele, de slăbiciunile mele, de tăcerea mea, de lacrimile mele, de zilele mele ploioase… şi să- mi vadă inima, bucuria, încrederea, tăria, zâmbetele, cuvintele care nu se mai termină, şi tot ce- i mai bun şi mai frumos în mine. Să- L vadă pe El în mine, pe Cel cu care vreau să mă aseamăn în fiecare zi mai mult. Din cauza lor inima mea explodează acum de fericire. Şi cum să fiu altfel decât fericită şi mai mult decât recunoscătoare când, citiţi şi voi şi vedeţi ce- mi spun unii dintre ei, exact când am cea mai mare nevoie?!... O să vă dau doar câteva din multele exemple, fără să dau vreun nume (ei se vor recunoaşte şi asta e suficient) ca să vedeţi ce mă ajută să merg mai departe şi să îmi doresc să fiu în fiecare zi o binecuvântare pentru cei de lângă mine, să rămân o ciudată şi o visătoare care vrea să schimbe lumea…

„Încerc să zâmbesc. Am învăţat ceva de la tine.”

„Mulţumesc mult, Manu... pentru încurajări şi pentru faptul că eşti un model de urmat pentru mine... Eşti o comoară de fată! Mulţumesc Domnului că există oameni ca tine!... Eşti o fată aşa de deosebită şi ai un fel de a fi nemaipomenit de plăcut... Aş vrea să fi conştientă de asta şi să te vezi aşa specială cum eşti!.. Eşti genul de om care mă atrage şi care mă impresioneză prin felul de a fi... Sincer aş vrea să vezi felul în care lumea din jur te priveşte şi felul în care lumea te apreciază!... Să îţi dai seama că acolo unde eşti laşi lucruri faine în oameni!”

„Nu mă cunoşti... şi sincer nici eu pe tine. Te- am văzut numa' pe facebook... Dar îmi place foarte mult cum gândeşti... Şi faptul că eşti o persoană foarte matură (am citit unele commenturi date de tine)... Sper să nu pară că exagerez dar sincer nu cunosc oameni care să fie aşa legaţi de Dumnezeu... Şi să îi fie recunoscători... Mă bucur ca mi- ai arătat o bucăţică din viaţa ta şi mă bucur că mai există pe lumea asta oameni cu adevărat speciali.”

„Eşti minunată, ţi- am mai spus, o fată cu super bun- simţ şi toate calităţile posibile. Te apreciez pentru ceea ce eşti.”

„Şi mă inspiri... Mai ales poza în care râzi aşa cu poftă şi ţi- ai dus mâinile la faţă. De fiecare dată când mă uit la poza aia... nush... eşti o făptură atât de minunată!! Bine... nu numai pozele cu tine mă inspiră... Tu! ai ceva special... Ştiu că acel ceva special îi Domnul... dar nu numai. Cred că o pus ceva în tine, nu ştiu ce. Tu mă faci să vreau să fiu mai bună... Inspiri hotărâre, determinare, fericire, pace, multe... Te iubesc mult şi motivul pentru care îţi spun toate astea, îi că vreau să fi aşa şi pe mai departe. Să nu te dai bătută niciodată, să inspiri şi pe alţii... Şi nu te chinui să fi nush cum, fi doar tu însăţi! Stai lângă Domnul orice ar fi. Eşti una din cele mai minunate persoane pe care le cunosc! Şi sincer, tu ai fost acolo de fiecare dată când am avut nevoie să cred în oameni din nou. Domnul mi- a vorbit prin tine, prin ce postai pe facebook, printr- o poză, prin simplul fapt că exişti... Pentru mine personal eşti un dar de la Dumnezeu! Şi îţi văd privirea, şi zâmbetul, şi reacţiile şi văd că eşti reală în ce faci, ce spui...”

„Mulţumesc că exişti, eşti o SORĂ ADEVĂRATĂ!!! Optimismul tău atât de mare m- a uimit mereu.” [Nu, nu John sau Tania sau Iulia mi- au zis cuvintele astea!]

Vă mulţumesc că existaţi! Vă mulţumesc că îmi coloraţi viaţa! Mulţumesc pentru fiecare secundă în care vă faceţi timp să vă gândiţi la mine şi mai ales când îmi şi daţi de ştire asta, prin cuvinte ca cele de mai sus. Ştiu că sunt spuse din inimă, nu doar ca să fie spuse şi nu aş putea să vă mulţumesc cum se cuvine pentru ele, pentru felul în care m- au făcut să mă simt, decât dacă aş putea să vă arăt inima... Cuvintele nu pot să exprime... Dar am încredere şi aştept cu nerăbdare ziua în care toate lucrurile vor fi făcute cunoscute! Mulţumesc că îmi daţi ocazia să fiu o încurajare pentru voi! Mulţumesc că aveţi curajul să mă vedeţi tot mai aproape de cum sunt eu cu adevărat!


VĂ IUBESC! PE BUNE!

ce drăguuuuţ! ♥

ei nu înţeleg aşteptarea mea...

Da, dom'le, sunt o ciudată! Şi din categoria chestiilor care vă fac să afirmaţi asta despre mine e şi faptul că "la vârsta asta" sunt singură... Nu că aş simţi nevoia să dau cuiva vreo explicaţie, dar hai să vă spun cum stă treaba...  Măcar să aveţi ceva sigur pe ce să vă bazaţi afirmaţiile... ;)) Nu sunt revoltată. Nu sunt frustrată. Nu sunt nicicum. Ideea e, că, cu cât stau mai mult de vorbă cu oameni care nu- mi înţeleg ciudăţenia, devin tot mai conştientă de faptul că a fi diferită nu e un defect. Îmi dau seama că nu mai ţin neapărat ca să fiu înţeleasă de toţi cei de lângă mine. Realizez în fiecare zi mai mult cine şi cum sunt şi ce merit. Nu, nu sunt mai bună decât niciunul dintre voi. Sund doar diferită. O ciudată diferită. Şi aşa, conştientă devenind tot mai mult de ceea ce sunt capabilă să ofer, devin şi mai conştientă de ceea ce merit. Şi când ştii ce meriţi, nu ai de ce să te mulţumesti cu mai puţin!
Şi acum, revenind de unde am plecat, o să vă povestesc puţin (nu cu cuvintele mele, pentru că nu vreau, ci cu câteva cuvinte absolut minunate- găsite pe un blog, al cărui nume nu mi- l amintesc momentan- şi care exprimă exact ceea ce gândesc eu...) de ce nu? încă!... fără să mă aştept să înţeleagă cineva ceva... Citez, aşadar:

"Doamne, el trebuie să fie atât de înalt, încât şi atunci când stă în genunchi să ajungă la Cer. Umerii lui trebuie să fie suficient de laţi pentru a purta povara unei familii. Buzele sale trebuie să fie destul de puternice pentru a zâmbi, suficient de ferme pentru a spune "nu" şi suficient de moi pentru a săruta. Dragostea lui trebuie să fie atât de adâncă încât să fie ancorată în Cristos şi atât de largă pentru a cuprinde o întreagă lume pierdută. Trebuie să fie suficient de activ pentru a câştiga suflete, atât de mare pe cât de blând, atât de măreţ pe cât de plin de gingăşie, iar braţele lui trebuie să fie suficient de puternice pentru a purta un copil!" 

Da, asta e descrierea LUI. Da, poate asta explică de ce sunt încă singură... Pentru că încă nu l- am întâlnit pe el. Şi chiar dacă descrierea asta pare "prea- prea", cred că el există undeva pentru mine, pentru că merit... Da, sunt conştientă că nu va fi uşor. Da, sunt conştientă că nu sunt mulţi băieţi care să se potrivească descrierii...

Dar... "dacă nu poţi să iubeşti până nu vezi... înseamnă că nu ai încredere suficientă în Dumnezeu. El îţi va aduce persoana special pregătită, pentru a umple golurile şi eşecurile tale, iar tu vei fi alături de ea pentru a umple golurile şi greşelile ei[...] Trebuie să crezi că există... iar pentru aceasta, trebuie să te bazezi pe ceea ce Dumnezeu însuşi modelează cu mâinile Lui pentru a- ţi oferi. Dacă încă nu l- ai cunoscut, înseamnă că se lucrează atât la sufletul lui, cât şi la al tău. Pentru a se completa două piese, trebuie să coincidă forma uneia cu golul celeilalte... iar pentru aceasta, e nevoie de şlefuire şi zdrobire... El este cel pentru care aş putea să renunţ la tot ca să înţeleagă cât de mult pot să iubesc, dar nu- mi va cere asta niciodată, pentru că este El. El există aici şi acum, doar că ochii mei încă n- au învăţat să- l vadă. Mă aşteaptă aşa cum îl astept şi eu, doar că mai trebuie să ne rănim puţin sufletele ca să ne putem odihni unul în braţele celuilalt o viaţă întreagă. Nu dăunează sănătăţii voastre visele mele... Dragul meu, ştii că te aştept... şi visez să te- ntâlnesc sub privirea ochilor Lui. Aştept prima noastră întâlnire, când privirile vor rosti cuvinte fără sunete..."

"Toate rugăciunile pentru noi, poartă ecoul speranţei, că într- o zi... sau poate într- o seară, te voi întâlni... şi atunci va fi pentru totdeauna, sub privirea Ochilor Lui... Noi doi, iar secretul nostru va fi însuşi Isus, iar dragostea se va transforma în povestea Iubirii Lui, pentru generaţia tristă în care respiră fiinţele noastre, desenând un zâmbet real de la un capăt la celălalt de Pământ. Te aştept! Ce- mi doresc, e să mă aştepţi şi tu, 

măcar la fel de mult cum te aştept eu..."

Iar el va putea să spună despre mine: "Pentru că ai fost singura care mi- ai oferit inima, fără ca eu să ţi- o dăruiesc pe a mea. Pentru că eşti cea mai puternică fată pe care o cunosc..."

Şi esenţa?…

Am ajuns din nou aici… Adică acolo unde ziceam anul trecut pe vremea asta, când scriam frumos despre Crăciun şi despre ce e şi nu e această sărbătoare, că nu o să mai ajungem… Din câte înţeleg eu, toată lumea urăşte agitaţia asta care cuprinde oraşe, case, inimi… şi totuşi, străzile, magazinele, inimile îs pline… de oameni nervoşi, egoişti, de frustrare…

Cineva o să se şteargă acum la ochi şi o să încerce să mai citească o dată fraza de mai sus… Pentru că am îndrăznit să vorbesc despre oameni egoişti tocmai acum, în luna în care generozitatea atinge puctul culminant… Serios? Oare cât o să mai continuăm să ne minţim? Mie începe să- mi fie greaţă de generozitatea asta pe bandă, 3 zile pe an… Dar unde ne sunt ochii, inimile, în restul zilelor dintr- un an? Sunt 3 zile în care săracii nu mai sunt săraci, bătrânii nu mai sunt singuri, copiii abandonaţi se simt importanţi, pentru că toţi, ca la comandă, ne amintim de ei… Şi- apoi îi uităm pentru încă un an… Da, scriem toţi despre asta, ştim ce şi cum şi cât şi unde şi cu cine, dar hai să recunoaştem că practica ne omoară! Hai să recunoaştem că dacă ne deschidem ochii şi inimile doar pentru 3 zile pe an nu o să rezolvăm nimic… De ce în 20 martie nu- i dai bani, că ştii tu că o să- i folosească să- şi cumpere ţigări sau băutură, dar în 23 decembrie “ţi- e milă” de el şi- i dai un leu să- şi ia un covrig? De ce în iulie nu o vezi pe tanti care vinde flori la colţul străzii dar în decembrie te- ai hotărât că- ţi plac buchetele cu flori uscate? De ce doar în decembrie devii conştient că e mult mai importantă fericirea din ochii celor dragi atunci când le oferi ceva, oricât de “neînsemnat”, decât să ştii că ai portofelul plin, pentru ziua de mâine, că doar e criză!? Sau şi mai important… când o să înveţi să oferi din timpul tău oamenilor dragi din viaţa ta? De ce nu pui în aplicare ceea ce tot scrii, ca să- i înveţi pe alţii? Că doar tu ştii…

De ce nu faci din fiecare zi o zi de Crăciun? De ce nu vrei să- ţi întipăreşti în suflet, o dată pentru totdeauna, adevărata semnificaţie a Crăciunului? De ce nu vrei să înţelegi că nimeni, niciodată, nu va mai face ceea ce El a făcut pentru tine? De ce te laşi îngropat în lucruri artificiale când nu există nimic mai perfect decât să trăieşti fiecare clipă însufleţit de conştienţa prezenţei Lui permanente? Îţi spui că anul ăsta o să fie diferit dar când e să treci la fapte urmezi în fiecare an acelaşi ritual. Ştii  în ce zi o să mergi la cumpărături. Ce o să cumperi. De unde. Cui o să îi faci cadouri. O să faci 5 prăjituri. 6 cozonaci. 100 de sarmale. La ora 1:00  o să vină colindătorii. E atât de uşor să zici că te vei schimba, dar atât de greu să treci la acţiune… E atât de greu să te împotriveşti curentului! E atât de ciudat să fii diferit! Dar merită! La urma- urmei Crăciunul e despre El, despre Isus! El ar trebui să aibă parte de toată atenţia ta, spre El ar trebui să- ţi îndrepţi inima explodând de recunoştinţă! Lui ar trebui să- I spui că- L iubeşti şi că El e tot ce îţi doreşti de Crăciun! După prezenţa Lui ar trebui să tânjeşti… Pe El ar trebui să- L sărbătoreşti! Lui ar trebui să te gândeşti să- I oferi tot ce ai mai bun… Pentru că, gândeşte- te… Cel mai frumos cadou pe care I l- ai putea face e inima ta… doar că făcându- I acest cadou, ţi- l faci, de fapt, ţie… pentru că El îţi va accepta inima aşa cum i- o oferi, poate zdrobită, rănită, dezamăgită, împovărată, frântă şi- ţi va da în schimb una întreagă, plină de bucurie, pace, recunoştinţă şi mirare în faţa a tot ceea ce a făcut şi continuă să facă pentru tine… Prezenţa Lui pur şi simplu îţi va îmbogăţi viaţa pentru totdeauna, nu doar în ziua de Crăciun…

Anul ăsta, mai mult ca oricând, mi- am permis să mă bucur mai mult de sărbătoarea din sufletul meu decât de ceea ce se întâmplă  în jurul meu. Nu am mers cu colinda, nu m- am întâlnit cu prietenii, nu am făcut nimic “special”. Am preferat să fiu doar eu cu El, m- am bucurat de prezenţa Lui şi am lăsat ca lacrimile de recunoştinţă să- mi curgă în voie… Am lăsat uimirea să- mi cuprindă încă o dată inima. Mi- am regăsit apoi zâmbetul printre lacrimi. Mi- am lăsat inima să- I cânte. I- am simţit îmbrăţişarea în singurătatea mea. L- am auzit şoptindu- mi că a meritat…

Şi când inima ţi- e plină, ce să- ţi mai doreşti? Un singur lucru doar… să vină mai repede ziua în care voi putea sta strâns în îmbrăţişarea Lui, pentru totdeauna! 

it's like orange and cinnamon. love!

"This photograph... I keep praying that it won't be long now..."