În mine se va vorbi veșnic despre tine..

Atunci când acele bucăți de cântece vor fi despre tine pentru totdeauna.. și în acele momente în care dorul nebun după tine e direct proporțional cu bucuria din suflet. Atunci când te caut în mulțime.. pentru că există priviri care sunt menite unei singure persoane- acelei persoane despre care știi că va înțelege.. Atunci când aflu ceva și ești singura cu care aș putea împărtăși, pentru că doar tu știai despre situația aia. Atunci când râd zgomotos, ca să acopăr hohotele de plâns care-mi inundă sufletul. Atunci când, după ce spun ceva care cere replică, fac pauză așteptând să te aud. Atunci când merg pentru prima dată de când nu mai ești aici, în locuri în care am fost cu tine pentru ultima dată. Atunci când văd în ochii unor oameni întrebări despre tine sau despre cum mă descurc fără tine- pe care se tem să mi le pună. Atunci când îmi spun că nu au mai văzut om așa puternic ca mine, fără să știe că pentru tine și din cauza ta aleg să fiu așa. Atunci când știu că ești motivul pentru care cineva de lângă mine are ochii în lacrimi, și-mi spune fără cuvinte ”și mie mi-e dor de ea”. Atunci când toți au impresia că știu de ce plâng sau se întreabă cum mai pot să râd. Atunci când pentru cineva devine clar că acolo unde sunt eu- ești și tu- pentru totdeauna. Atunci când conștientizez că există oameni cu care voi putea vorbi oricând despre tine. Atunci când realizez câte lucruri frumoase ai lăsat în oamenii care ți-au fost cu adevărat aproape. Atunci când toate glumele dintr-o zi adunate la un loc nu mă fac să râd cât mă făceau trăznăile spuse de tine. Atunci când nu mai trebuie să explic că faptul că nu pot să mă îmbrac decât în negru în perioada asta nu are nici o legătură cu faptul că ”așa se face”, ci ține strict de o promisiune ce mi-am făcut-o mie. Atunci când văd o bătrânică care vinde flori la colț de stradă și merg să le iau fără să-mi pese că trebuie să le aduc sute de km până să ajung cu ele la cimitir.. Atunci când amintirile cu tine îmi dau starea aia pentru care nu există cuvinte să o definească. Atunci când aș da orice să te mai am măcar un minut aici, cu mine. Atunci când, în momentele de închinare, te simt cel mai aproape. Atunci când simt cu toată ființa că nu mai e mult până ne vom întâlni Acasă!

La Cluj, la spital, încă se vorbește despre Tania..

În dimineața asta m- a trezit un mesaj în care ”o fostă colegă de salon” îmi spunea că ieri a aflat despre ce s-a întâmplat cu Tania. Asta se întâmplă în condițiile în care sunt cam 6 luni de când am plecat pentru ultima dată de acolo. În condițiile în care pot să îi număr foarte ușor pe cei cu care mai pot să vorbesc despre Tania acum, după aproape 4 luni, fără să simt că abia așteaptă să schimbăm subiectul. În condițiile în care există oameni care o perioadă de timp s-au numit și noi i-am numit ”prieteni”, dar în momentul în care Tania a plecat Acasă ei au ales să se comporte ca și cum nimic nu s-a întâmplat...
Și știu de ce am primit mesajul ăsta acum... ca Dumnezeu să mă asigure încă o dată că povestea mea și a Taniei a avut impact acolo unde El a vrut să aibă, că El a lucrat în viețile unor oameni prin noi (mulțumim, Doamne!). Ca să mă pot convinge, o dată pentru totdeauna, că unii oameni au fost doar simpli trecători prin viața noastră, chiar dacă la un moment dat am crezut că ne sunt prieteni, că le pasă, că țin la noi, așa cum am ținut noi la ei. Nu am nimic cu nimeni, am trecut și peste dezamăgirea de atunci, dar nu mai vreau în viața mea oameni care au privit ziua în care am rămas fără cea mai importantă parte din mine ca pe o zi obișnuită. Ca să realizez că unii n-ar fi meritat să o cunoască pe Tania. Da, a fost și ea un om ca noi toți, (nu, nu fac idol din ea, m-a învățat Dumnezeu și lecția asta) dar a fost o minune pe care mulți nu au știut să o aprecieze. Ca să înțeleg că atunci când te numești creștin, opțiunea de a te comporta ca și când nimic nu s-a întâmplat, atunci când cineva din viața ta trece printr-o încercare, nu ar trebui să fie printre opțiunile tale.
E drept că în urmă cu 4 luni am hotărât să nu mai am așteptări de la oameni... dar aș minți să spun că atunci nu am fost dezamăgită de cum au ales unii să reacționeze. E drept că sunt suficienți oameni în viața mea care continuă să-mi fie alături, dar aș minți să spun că nu mă doare să văd cum oameni cu cuvinte mari pe buze au o inimă atât de mică, oameni care au scris pe o coroană ”nu te vom uita niciodată” sunt oameni pentru care ”niciodată” înseamnă ”maxim pentru 3 zile”, oameni care m-au sufocat timp de 3 zile doar ca apoi să-și vadă de-ale lor cu conștiința împăcată...
Mă doare pentru că e vorba de o parte importantă din mine. Și dacă ar fi vorba doar despre asta probabil că aș ajunge să mă împac cu ideea. Pentru că sunt suficienți cei care o vor iubi pe Tania până la ultima lor suflare. Dar e mai mult de atât. E vorba de cât de superficiali, ignoranți, răi, ipocriți suntem în legătură cu tot ce se întâmplă lângă noi dar nu ne afectează în mod direct. Dar continuăm să ne mințim că totul e bine, că noi suntem bine, că sufletele noastre sunt bine. Minciuni gogonate.
Mă rog din tot sufletul să nu ajungi niciodată să te doară atât de tare încât să mă înțelegi...

Se uitau toți... dar nu vedea nimeni.

Am văzut astăzi video- ul de mai jos și mi- am amintit că fix asta am vrut și eu să fac pentru Tania... În Spania i- au spus că de la felul de chimioterapie pe care- l va face nu- i va cădea părul dar în România s- a schimbat povestea, i- au spus că o să- i cadă. În momentul în care am auzit asta, mi- am amintit de dimineața în care m- am trezit eu cu perna plină de păr și am realizat ce se întâmplă. Și mi- am zis că în momentul în care voi vedea că începe să îi cadă părul minunii mele, mă voi rade și eu în cap... I- am spus de planul meu singurului prieten cu care puteam să vorbesc despre tot ce mi se întâmpla în perioada aia, pentru că el urma să mă ajute. El a încercat să mă convingă să nu o fac pentru că, îmi spunea, a fost suficient că am trecut o dată prin asta... și în plus, deja făceam mai mult decât 100% din tot ce puteam pentru Tania. Nu m- a convins, doar mi- a dat de gândit. Într-o zi, când eram toți trei, a întrebat- o pe Tania (pe ocolite, evident) dacă ar ajuta- o să se radă cineva în cap în semn că e alături de ea. Ea a spus că nu, că sunt atâtea alte metode prin care să o ajute cei care ar vrea să o facă iar asta nu face parte din ele. Asta m- a convins, dar pe jumătate. Pentru că atunci când am văzut că începe să îi cadă părul, mi- am ras și eu jumătate din păr. De ce? Pentru că eu știam câteva lucruri pe care ei doi nu le știau, pentru că am și eu o doză de încăpățânare pe acolo pe undeva, dar mai ales pentru că știam în sufletul meu că e bine ce fac.
Până acum, nu a știut nimeni în afară de my amazing friend de motivația din spatele tunsorii mele... Taniei nu i- am spus pentru că știam că ea vedea și simțea tot ce făceam pentru ea și cum o făceam, și nu avea nevoie de confirmări. Știu că ea a știut de ce am făcut- o. Celorlalți nu le- am spus pentru că nu vedeam de ce ar trebui să știe cineva... și sincer, chiar am crezut că cei care mă cunosc cât de cât își vor da seama de ce am făcut- o. Dar nu...
Să nu credeți că am spus- o acum ca să arăt cât sunt eu de nu- știu- cum, să mai adaug un lucru la cele despre care voi credeți că au fost sacrificii din partea mea (chiar dacă eu nu le- am privit așa)... n- am făcut- o nici să dau cuiva explicații (prin ”cuiva” puteți să citiți ”celor care m- au judecat”). Am făcut- o pentru că acum consider că e un mod bun prin care să vă spun că, atunci când iubiți pe cineva din tot sufletul, să nu ratați nici o ocazie în care să îi demonstrați asta. Mai ales când acea persoană trece prin momente grele iar sufletul vostru vă spune exact ce puteți face ca să o ajutați. Ascultați- vă inima mai ales când e vorba de cei pe care îi iubiți.
Eu știu că anul trecut am făcut absolut tot ce am putut (și de foarte multe ori mi- am depășit limitele) pentru ca Tania să fie bine. Dar sunt câteva lucruri de care îmi pare rău că le- am făcut și altele de care îmi pare rău că nu le- am făcut. Iar ăsta e lucrul de care îmi pare rău că l- am făcut doar pe jumătate, în ciuda principiilor mele...

http://vimeo.com/88160637

Am învățat că (mai ales în suferință) iubirea vorbește la plural.

Mi- i dor ”să dorm” așa.. Aș da orice să mai am parte de o zi cu tine chiar și acolo, în spital... Nimic nu mă făcea mai fericită decât faptul că puteam să am grijă de tine, să renunț la mine pentru tine. Fericirea mea era să pot să- ți mai îndeplinesc o dorință. Nu ți- am spus niciodată care era distanța reală de la spital până la singurul magazin în care știam că o să găsesc să- ți cumpăr porumb (tu cu poftele tale ciudate, în mijloc de iarnă), și apoi până acasă, ca să- l fierb, și apoi iar la spital... Nu ți- am spus că de fiecare dată mergeam cu viteza luminii și că a fost perioada în care uram cel mai mult semafoarele. Nu ți- am spus niciodată cum urcam până la etajul 4 și cum îmi venea să și suflu în apa aia, să fiarbă mai repede, să vin înapoi la tine. Nu ți- am spus nici câte străduțe din partea aia de Cluj am ajuns să învăț. Deși mă știi cât îs de aeriană când e vorba de capitolul orientare în spațiu. Nu ți- am spus niciodată că, deși știi cât iubesc cafeaua și câtă nevoie aveam de ea, de multe ori urcam la tine fără să mă opresc să- mi iau una, pentru că însemna mai puțin timp petrecut cu tine. Nu ți- am spus că, deși mă amuzai teribil (cum doar tu puteai), n- avea rost să le tot spui băieților că eu n- am timp să am gagic, pentru că trebuie să am grijă de tine.. pentru că oricum nu te- aș fi lăsat pentru nimeni în lumea asta. Nu ți- am spus niciodată că oricât era de fain să stau să citesc în curtea spitalului, pe o bancă, preferam să stau să citesc în salon, lângă tine. Nu ți- am spus că faptul că puteam să fiu atât de puternică, de hotărâtă să nu renunț și să nu te las nici pe tine să o faci, că puteam să râd cu tine și de tine, era și datorită orelor în care ”mergeam acasă să dorm” în care plângeam de fapt. Nu ți- am spus niciodată că atunci, când am stat în salonul 6 și ne- a fost cel mai greu, știi tu de ce, auzeam în fiecare dimineață aceleași cuvinte pe care o aparținătoare i le spunea unei bolnave: ”ce proastă- i fata asta. n- am mai văzut așa ceva până acum. uite cum stă patul ăsta liber și ea stă toată noaptea pe scaun lângă soră-sa.” Am înțeles, n- avea cum să înțeleagă iubirea mea pentru tine. Și când coboram să- mi iau cafea, îi luam și ei. Oh, câte nu ți- am mai spus... dar nu le mai înșir acum aici, pentru că altceva voiam de fapt să îți spun. Astea au fost așa, de introducere... ca să vezi ce am învățat ținându- le pentru mine și arătându- ți ție doar ceea ce consideram că trebuie să știi.
Am învățat că iubirea vorbește la plural. Hai să îți explic în termenii pe care am ajuns să îi cunoaștem și să îi folosim atât de bine, deși îi uram. Ajunsesem să nu mai fac diferența între noi două, minune. Așa mă exprimam, de cele mai multe ori când vorbeam despre noi: mergem să dormim, deși asta însemna că eu îți făceam masaj până adormeai, mai mergeam puțin pe hol să citesc și apoi veneam și mă puneam pe scaun, lângă patul tău și- I mulțumeam Domnului că poți să dormi. Pentru că am fost lângă tine și în insuportabilele nopți în care nu puteai să o faci. Spuneam că mergem la cateter, deși tu suportai să- ți pună cateterul, în timp ce eu puteam doar să stau pe hol și să mă rog să fie totul bine. Spuneam că mergem la perfuzii, deși tu suportai perfuziile, în timp ce eu puteam doar să stau lângă tine, să- mi amintesc cum mă simțisem eu în urmă cu 6 ani când făceam citostatice, să mă rog, să plâng în sufletul meu, dar să te încurajez cum puteam mai bine. Spuneam că mergem să mâncăm, când, de fapt, eu îți pregăteam ție mâncarea și apoi, în timp ce mulțumeam Domnului că poți să mănânci, făceam cumva să mânc și eu un iaurt. Spuneam că suntem bine la gândul că tu dădeai semne că ești mai bine decât ieri, fără să iau în calcul că eram atât de obosită încât mă miram și eu de mine că mai stau în picioare. Spuneam că mergem să ne plimbăm pe hol, deși mă bucuram că tu ești cea care face puțină mișcare, în timp ce eu trebuia să stau mai mult țeapănă, de la câte sticle cu citostatice aveam în brațe. Pentru că așa e când cel pe care îl iubești suferă... Ai vrea să iei asupra ta toată durerea, ai vrea să poți să schimbi locurile, ai vrea să poți să faci mai mult, sau măcar să poți să înțelegi mai mult... Ai vrea să știi ce să faci, cum să faci, ce să spui, când și cum să spui... Așa e în iubire, nu contabilizezi nimic, ci te bucuri de câte ori ai ocazia să poți să mai faci ceva pentru cel pe care îl iubești. Și în multe situații să suferi din cauză că nu poți face mai mult. Nu mai împarți lucrurile: asta mie, cealaltă ție, ci începi să aduni împreună o comoară.
”Am învățat că iubirea poate învinge orice cu condiția să fie suficient de mare...”

Ce pot să învăț de la o bucată de lemn?!

Există două bucăți de lemn care reușesc să mă facă să plâng mereu... De fapt, una dintre ele nu e chiar ”doar o bucată de lemn”, ci e o Cruce... Crucea pe care Isus a murit de dragul meu. Iar a doua, e o bucată de lemn, într- un cimitir, pe un mormânt... bucată de lemn pe care e scris unul din cele mai dragi nume din lumea asta pentru mine, amintindu- mi că ea nu mai e aici, cu mine.
Crucea... locul în care Isus Și- a dat viața pentru mine, a luat toate păcatele mele asupra Lui, a luat cancerul meu asupra Lui, a luat tot ce m- a durut, mă doare și mă va mai durea în viața asta, a luat tot ce- i mai rău și urât în mine... doar ca eu să pot să am parte de viață veșnică, să fiu iertată, vindecată, să nu mai pot spune că nimeni nu- mi înțelege durerea, să pot să fiu în fiecare zi mai bună, cu ajutorul Lui, să pot să văd frumusețea din mine, atunci când mă privesc prin ochii Lui. Nu pot să nu plâng de fiecare dată când mă gândesc la ce s- a întâmplat pe Cruce pentru mine. Tot nu pot să înțeleg cum și de ce mă iubește Isus atât de mult. Sunt copleșită de ce a făcut Însăși Iubirea pentru mine. Și continuă să facă în fiecare zi, pentru că Ea, Iubirea, e neschimbătoare. E Iubirea care a dat Cerul pentru mine. E Iubirea care m- a iubit înainte să mă nasc pe pământul ăsta, pentru că eram un vis în inima Ei, înainte de toate. E Iubirea pe care nu a speriat- o faptul că într- o zi mă voi îmbolnăvi de cancer, că o voi răni și dezamăgi de atâtea ori, că nu voi fi perfectă, că va trebui să- mi tot reamintească cine sunt cu adevărat, că voi depinde în fiecare zi de Ea, că voi încerca să- mi caut împlinirea în alte iubiri până când voi realiza că Ea, Iubirea Însăși e tot ce am nevoie... Nu, Iubirea nu s- a uitat la ce îmi lipsea, ci la ceea ce sunt datorită Ei. Gândul că eu nu am făcut nimic să merit toate astea, ci Însăși Iubirea m- a ales și apoi a făcut Sacrificiul Suprem pentru a- mi arăta ce însemn pentru Ea... asta mă face să plâng de fiecare dată când privesc la Cruce, cu recunoștință.
Bucata cealaltă de lemn... cea pe care e scris numele ființei ce- mi lipsește atât de mult, că nu există cuvinte care să exprime... e cea care îmi amintește de fiecare dată când o văd, că iubita mea nu va mai fi niciodată aici, cu mine, că nu o voi mai putea strânge în brațe, nici nu voi mai putea să am grijă de ea, că nu va lua parte la evenimentele importante din viața mea, că... nu mai e aici! Mă doare de fiecare dată când văd bucata asta de lemn. Nu pot să exprim în cuvinte ce se întâmplă în sufletul meu de fiecare dată când stau în fața ei. Faptul că n- am să o mai văd niciodată pe iubita mea, aici, pe pământ, e cel mai real atunci când ating bucata asta de lemn...
Dar... apoi privesc dincolo de ele! Și ceea ce văd, mă umple de speranță și bucurie! Pentru că nu aici se termină totul. Pentru că, datorită faptului că ceea ce s- a întâmplat pe Cruce a avut o continuare glorioasă în învierea lui Isus, va veni o zi în care o voi revedea pe Tania! O, ce glorioasă zi va fi! Nu se termină totul la Cruce, doar că e nevoie de ceea ce se întâmplă acolo, pentru a intra în adevărata viață. Pentru că acum știu că mai întâi trebuie să murim pentru a ajunge să trăim cu adevărat. Și, unul din lucrurile pe care le spune Vladimir Pustan și mă face să zâmbesc atunci când mă gândesc la Tania din perspectiva asta, spune așa: ”cel care moare mai târziu, are parte de veșnicie mai puțină.”

Despre albumul Ordine în Haos și despre cum mi-a reamintit că Isus e cea mai mare bucurie din viața mea, și iubirea- cea mai importantă parte.

De 3 zile ascult, pe repeat, un album. Ordine în Haos, a lui Andrei Gherman. E atât de pentru sufletul meu albumul ăsta! Fiecare melodie de pe el, cu fiecare vers. A fost concert la noi la biserică sâmbătă și, deși recunosc că nu știam la ce să mă aștept... am simțit că e ceva pentru mine încă de la primele acorduri. Și nu m-am înșelat! Absorbeam fiecare cuvânt și parcă nu mă săturam, voiam să aud mai mult, abia așteptam să văd ce urmează. În haosul care e în viața mea de 3 luni, cuvintele astea au adus mai mult decât liniștea de care aveam nevoie. Am plâns, am zâmbit, am luat decizii și m-am închinat cum nu o mai făcusem de mult timp. Prezența Iubitului meu Isus a fost atât de reală. A fost atât de ușor să fac abstracție de tot ce era în jurul meu și să fiu doar eu cu El... Era exact ce aveam nevoie.
La sfârșit, anunțul că există albume de vânzare pentru cei care doresc. Dacă-l doresc? L-aș lua și cu ultimii bani din portofel. Trebuie să-l am! Așa că l-am luat și de atunci îl tot ascult. Și mă tot gândesc că una din ”marile suferințe” ale Taniei era atunci când descopeream o melodie care îmi plăcea atât de mult încât o ascultam pe repeat zile întregi și ea trebuia să mă suporte. Mă gândesc că acum e mândră de mine, că am avansat... acum ascult un album întreg pe repeat. E drept că și aici am melodii preferate, care sunt mai pe repeat decât altele, dar nah... Știe ea ce zic. Deja știu toate cântecele pe de rost și-s răgușită de la atâta cântat. Dincolo de faptul că, din punct de vedere muzical e genial (zic asta fără să fiu nu-știu-ce-expertă, dar e wow!), eu iubesc mesajul din fiecare cântec. Nu că e ceva nou din punctul ăsta de vedere (adică sunt chestii pe care le știu), dar felul în care sunt spuse lucrurile... nu știu... nu pot explica. Cred că trebuie să-l asculți cu inima deschisă, și atunci înțelegi. Adică nu are cum să nu-ți vorbească!
Cred că nu-i foarte greu să îți imaginezi de ce am zis că în viața mea e puțin haos în ultimul timp... În ultimele luni am trăit cu impresia că nu voi mai fi niciodată capabilă să mă bucur cu adevărat, că bucuria îmi va fi mereu umbrită de durerea din suflet. E adevărat că în astea 3 luni am râs de mult (de cele mai multe ori simțindu-mă vinovată că o fac), dar nu cred că am mai fost fericită cu adevărat, decât într-o zi din ianuarie... Și asta până sâmbătă, când Isus mi-a reamintit (pentru a câta oară?) că El trebuie să fie Centrul universului meu, Bucuria mea deplină, Tot-ul meu. Și abia atunci circumstanțele nu-mi vor mai dicta cum să mă simt. Da, durerea e încă reală și prezentă în sufletul meu, dar nu va putea să acopere bucuria că-L am pe Isus în viața mea și că El  e atât de preocupat de tot ce mi se întâmplă! Și când realitatea Lui devine mai clară decât tot ce mă înconjoară, atunci mă pot bucura de El, chiar și când sufletul meu mai sângerează.
Am multe versuri preferate pe albumul Ordine în Haos, dar unele din cele mai înălțătoare pentru sufletul meu sunt următoarele: ”Nu e doar o rază, ci Lumina Însăși a venit/ Nu e doar o sclipire, e Iubirea fără sfârșit.” Pentru că pot să le iau și să le aplic realității din viața mea. Și conștientizez, încă o dată, că avându-L pe Isus în viața mea, am totul. N-am doar o parte, anumite bucăți din ceva, ci am totul! Nu doar raze de lumină, care să sclipească din când în când, ci Lumina Însăși e peste viața mea și luminează chiar și atunci când eu nu văd. Nu am parte doar de sclipiri de iubire în viața mea, care să apară atunci când merit sau când pot să ofer ceva în schimb, ci Iubirea Însăși, fără sfârșit, e peste viața mea. Și atunci când nu merit, și atunci când nu am ce să ofer în schimb. Pentru că Iubirea Însăși mă iubește pentru ceea ce sunt, nu pentru ce am de oferit. Iubirea Însăși va găsi mereu o cale să aducă lumină-n privirea mea, să-mi vindece rănile, să-mi transforme viața. Iubirea Însăși e Isus, e Necuprinsul, Maiestuosul și Puternicul Dumnezeu, care mă iubește, mă dorește, și a dat cerul pentru mine, ca să respir și să inspir prin iubire.
”Iubire, prin mine, din Tine, pentru lumea asta”- pentru că eu m-am născut ca să iubesc.
Da, încă mă doare și mai am nevoie de timp să-mi plâng durerea... dar nu voi mai lăsa ca asta să-mi răpească bucuria pe care mi-o oferă faptul că Isus e atât de real în viața mea și atât de implicat în tot ceea ce mi se întâmplă. Și nu, nu e o contradicție în ce am scris mai sus. Doar trebuie să-L lași pe El să fie real în viața ta, ca să înțelegi.
Vă las cu versurile sufletului meu de pe albumul Ordine în Haos. E vorba de cântecul ”Iubire, du-mă departe..”

Iubire du-mă departe, spre locuri unde doar visez
Și-ncet ia-mă în brațe, ca sufletul să-mi liniștești

Iubire ia-mă cu tine, ascunde-mă deplin în Dumnezeu
Și fă-mă o armonie, ca astfel să trăiesc mereu

Deschide-mi aripi cerești, în zbor de porumbei s-ajung în slavă
Să te iubesc, să mă iubești
Iubire du-mă departe

Iubire du-mă departe, acolo unde nici gândesc
Și-nchide ale mele pleoape, ca visul tău să îl zăresc.

"Dragostea arată celuilalt ce nu poate vedea singur.."

- Ce ai făcut săptămâna asta?
- Am încercat să mă golesc de lacrimi, ca să pot zâmbi duminică. Am repetat o mulțime de versiuni a ceea ce o să vreau să spun. Și tot nu am ajuns la cea finală. Am împrăștiat aproape toate cărțile din bibliotecă prin casă, ca să găsesc și să scriu citate motivaționale pentru cei care vor veni să audă povestea surorilor Trif. Vreau să le demonstrez că oricât de mult o iubesc pe Tania, și locul ei în inima mea e de neînlocuit, îi iubesc și pe ei, și îmi pasă, și vreau să ajungă și ei să simtă pacea asta care întrece orice pricepere. Vreau să înțeleagă că eu trebuie să fac ceva, și aș vrea să încep cu ei, cei pe care îi iubesc mai mult decât vreau uneori... Eu trebuie să fiu puternică. Vreau să vadă în viața mea ce poate să facă Dumnezeu cu un om care se abandonează complet voii Lui.
- Tu te consumi prea mult pentru ceilalți și asta îți va aduce multă suferință... nu vezi cum sunt oamenii? Nu le vezi indiferența, superficialitatea, egoismul?
- Ba da. Mă lovesc în fiecare zi de ele. Dar eu nu știu să fiu altfel... Ar trebui să știi. Am să vă anunț când sunt gata să devin o stană de piatră. Până atunci sunt gata să plătesc prețul.
- Dar mi-ai promis că o să ai grijă și de tine.
- Păi am, așa, printre rânduri. Având grijă de ceilalți, îmi umplu sufletul de bucurie. Și asta îmi ajunge. Plus că într-o zi va apărea cineva în viața mea, a cărui cea mai mare grijă va fi să aibă grijă de mine. Și nu vreau să se plictisească... :)
- Oare eu de ce te-am lăsat să mă lași?
- Pentru că  nu m-ai luat în serios când ți-am spus că "bine nu poți vedea decât cu inima, că esențialul e invizibil pentru ochi." Pentru că nu ai vrut să accepți că poți să fii iubit într-un mod atât de diferit față de cel cu care erai obișnuit.. de cineva atât de diferită și de în lumea ei, dar pe care ar fi împărțit-o cu atâta drag cu tine.. Pentru că ți-am spus de la început că nu-mi permit să mă joc, că nu mă pot opri la jumătăți de măsură, când am atâtea de oferit. Cred că te-am speriat tare..
- Nu înțeleg de ce nu te vede și pe tine cineva?! Oare chiar suntem toți la fel în privința asta?
- Tu și întrebările tale.. Vrei să știi de ce? Pentru că îmi pun la profil pe facebook poze cu mine proptită de marginea unui sicriu, în loc să-mi pun de-alea, știi tu, în care nici eu să nu mai știu ce e photoshop și ce nu... Și e greu să privești dincolo de asta.. Și e nevoie de răbdare, fix acum, în secolul în care nu contează peste câte etape treci, important e să ajungi la ultima... Plus multe altele, pe care nu am timp să le înșir acum.
- Tu meriți ce-i mai bun! Mă uimești. Nu înțeleg cum pot să încapă atâtea lucruri frumoase într-un om..
- A câta oară îmi spui asta? Bănuiesc că așa o să fie.. Totul sau nimic. Iar în ce privește lucrurile frumoase, știi ce-mi spune un prieten? Că pe cele mai multe dintre ele încă le țin bine ascunse..

Urme in zapada...

Iubire e atunci cand ii spui celei despre care stii ca acum te priveste de sus, ca o iubesti si ca ti- e extrem de dor de ea... si fix in acel moment cerul se insenineaza deasupra ta. Sau cand te rogi pentru un mic semn, si cand ajungi la cimitir luceafarul straluceste deasupra mormantului ei. Iubire e atunci cand singurele urme in zapada sunt cele care duc la mormantul ei. Urmele tale. Iubire e atunci cand lacrimile sunt dulci- amare. Iubire e atunci cand nu mai trebuie sa explici, pentru ca stii ca esti inteles. Iubire e atunci cand stii ca exista cineva care vede mai mult decat ceilalti, pentru ca stie cum sa te priveasca. Sau atunci cand nu mai trebuie sa fii altcineva, pentru ca iubesti sa fii cunoscut pe deplin. Iubire e atunci cand ti se pare normal sa te sacrifici. Sau atunci cand nu renunti. Iubire e atunci cand e suficient sa auzi un nume pentru ca in ochii tai sa apara lumina aia. Sau atunci cand nu conteaza cat de tare te doare pe tine daca persoana pe care o iubesti e fericita. Iubire e atunci cand ai speranta ca ziua in care vei avea parte de acea imbratisare care te va face sa uiti toata durerea, e aproape. Iubire e atunci cand exista lucruri pe care le stiti doar voi...

Cu tine în gând, răsfățata cerului.

"Aveți înainte o carte pe care am scos- o cu forcepsul din suflet" sunt cuvintele cu care Vladimir Pustan începe una din cele mai frumoase cărți pe care le- am citit vreodată. Am zâmbit amar când le- am citit, pentru că le înțeleg atât de bine. Exact asta fac și eu de fiecare dată când încep să vorbesc sau să scriu despre tine, iubito. Mă aflu într- o continuă luptă, între a striga de pe acoperișuri povestea noastră sau a tăcea, că oricum nu- i pasă nimănui... Câștigă de fiecare dată inima asta a mea ciudată, cu argumente de inimă care nu știe să facă altceva decât să iubească...
Aș vrea să înțeleagă, odată pentru totdeauna, că nu scriu nimic din ceea ce scriu cu gândul de a fi înțeleasă. Ei n- au habar prin ce ar trebui să treacă, ca să înțeleagă. Nici nu îmi plâng de milă (deși poate ar fi mai simplu), așteptând să mă compătimească cineva. Singurul gând cu care scriu e acela că poate, poate există cineva care să găsească exact ceea ce are nevoie în cuvintele astea. Să nu înțeleagă ce am înțeles eu, să înțeleagă ce trebuie să înțeleagă el/ ea. Nu- s cuvinte de scriitor, ci sunt ale unui om care a înțeles că trebuie să devină vulnerabil pentru a- i putea ajuta cu adevărat pe ceilalți. Se poate folosi Dumnezeu și de niște cuvinte simple spuse dintr- o inimă sinceră și trecută prin multe...
De ce tot vorbesc despre tine? Tu ai văzut, iubito, că la fel fac și ei, dar au alte subiecte. Când apare un iubit/ o iubită în viața lor, doar despre asta vorbesc, se vede în pozele și în postările lor. Când devin părinți, copiii devin subiectul lor preferat. Ș.a.m.d. Ideea e că fiecare vorbește despre ceea ce contează pentru el/ ea într- o anumită perioadă din viață. Pe mine mă doare lipsa ta. Și nu o să fie doar o perioadă. E pe viață. Da, îmi vei lipsi până în clipa în care voi deschide și eu ochii de cealaltă parte de cer... Și da, am să mai vorbesc despre tine, încercând să le dau cuvintelor cu care o fac, o formă din care ceilalți să poată lua nădejde, încredere, curaj, iubire sinceră. Și cu el am să vorbesc despre tine, pentru că va înțelege cât ești (da, ești, nu ai fost) de importantă pentru mine, și nu se va sătura să îi povestesc despre tot ce am trăit amândouă. Și pentru copiii mei, mătușa Tania va fi cât se poate de reală, și stiu exact motivele pentru care te vor iubi. N- ai să lipsești nici o secundă din viața noastră, iubito. Sau poate o să ne întâlnim mai repede decât cred eu...
Tu ești cea mai frumoasă parte din mine, iubito... și aș vrea ca ei să vadă, dincolo de cât de slabă și bla- bla sunt acum, frumusețea aceea care a izvorât din durere, disperare, din lecții învățate pe holuri de spitale, din renunțare la visurile mele în favoarea celui pe care l- am avut împreună, din prietenia cu un om care mi- a demonstrat că nu am nevoie de cuvinte mari, ci de nenumărate fapte mici și îmbrățișări care să- mi spună că totul va fi bine, din zâmbetele timide și pline de speranță ale oamenilor cărora le spuneam povestea noastră, din "mulțumesc"- urile primite când cumpăram o sticlă de apă sau o pâine, închideam o perfuzie sau chemam o asistentă, din zâmbetele tale când totul era bine, din fiecare clipă în care stăteam lângă tine... Vreau să vadă frumusețea pe care ai adus- o tu în viața mea. Pentru că fizic nu prea semănăm noi, de- aia am să profit de orice alt mod prin care îi voi putea face să te vadă.
Te iubesc atât de mult, micuțo!


Fără nici o legătură. Sau poate... Nu încerc să te schimb. Nu pot și nici nu vreau. Pentru că pot să te iubesc. Și asta te face perfect.

Siberia..

Sunt oameni la care renunti si tu atunci cand ei renunta la tine. Nu din orgoliu, nu pentru ca nu i- ai iubit, ci pentru ca accepti in sfarsit ca nu ai insemnat nimic pentru ei, niciodata. Te doare inima, dar renunti. Pentru ca nu mai poti sa pierzi timpul repetand si demonstrand replica "daca voi nu ma vreti, eu va vreau", atunci cand exista in viata ta oameni care merita sa le spui si sa le demonstrezi ca ii iubesti.
Si mai sunt acei oameni la care stii ca nu vei renunta niciodata, orice s- ar intampla. Pentru ca a existat un moment, o zi, o saptamana, o luna sau un an in care ti- au demonstrat ceva ce nu ai cum sa uiti, pentru ca a insemnat si inseamna totul pentru tine. Ti- au demonstrat ca oricat vor continua sa te necajeasca, sa uite de tine sau sa nu iti raspunda asa cum ai vrea tu... ei sunt capabili sa te iubeasca si locul tau in inima lor (la fel cum e locul lor in inima ta) e asigurat pentru totdeauna. Pe demonstrate.

Chiar daca vor uita toti... eu am sa vorbesc cu pietrele si cu copacii despre tine.

Tu stii, minunea mea, acum mai mult ca niciodata, de capacitatea asta a mea de a iubi dincolo de orice intelegere. Si mai stii ca tu faci parte dintre oamenii pe care ii iubesc asa. Da, te iubesc, la prezent...
Dar acum vezi si mai bine si stiu ca intelegi durerea mea cand vad cat de superficiali sunt oamenii, cat de repede uita... Stiu ca nu pot sa am pretentia ca tuturor sa le fie atat de dor de tine cat imi e mie, sau sa vrea sa vorbeasca doar despre tine, asa cum as face eu. Tu stii acum ce lectii am invatat eu despre oameni... Si mai stii ca am promis ca atat cat tine de mine, nu vei fi uitata. Cu pretul de a enerva pe toata lumea. Tam- tam- ul si bla- bla- urile au trecut si acum se evidentiaza cei care te iubesc cu adevarat. Cu ei vorbesc in continuare despre tine. Mai astept doar ca cei care inca incearca sa ma inteleaga, sa renunte la idee, pentru ca nu mai stiu cum sa le explic ca nu au cum sa ma inteleaga...
Tu ii vezi acum, minunea mea, si pe cei care au mai multa incredere in mine decat am eu, pe cei care incearca sa vada dincolo de suprafata, pe cei care incearca sa dea aripi visurilor mele, pe cei care nu au pretentia ca ma inteleg, care imi lasa timpul si spatiul de care am atata nevoie acum, pe cei care stiu ca nimeni, niciodata nu te va inlocui... tu vezi cum priveste inima mea la ei si cat de mult ii iubeste. Tu vezi cat sunt de recunoscatoare pentru ei...
Si totusi, minunea mea.... imi e atat de dor de tine! Mi-e dor de timpul in care sa te vad pe tine bine, insemna totul pentru mine. Mi-e dor sa am grija de tine. Mi-e dor sa fac in 2 ore tot ceea ce in mod normal as face intr-o zi intreaga, doar ca sa stau cu tine. Mi-e dor sa te incurajez si sa nu te las sa renunti, ca apoi sa merg sa plang disperata pe holul spitalului. Si nimeni sa nu stie. Mi-e dor ca din tot raul si durerea prin care te-am vazut trecand, sa scot, cumva, o veste buna pe care sa le-o spun la mama si la tata. Mi-e dor sa iti tai kilograme de rosii cherry si branza feta, si sa ma uit la tine cu ce pofta le mananci. Mi-e dor sa te infofolesc bine si sa te scot in curtea spitalului, la aer, unde sa iti topesc inghetata ca la copii, ca sa poti sa o mananci. Mi-e dor sa ma trimiti sa iti aduc corcoduse verzi, din corcodusul din curtea spitalului si sa razi de mine ca nu am ajuns sa iti iau mai mult de 2, 3. Mi-e dor sa iau in brate toate sticlele alea de citostatice si sa mergem sa ne plimbam pe hol. Mi-e dor sa iti vad bucuria cand scapai de "aparatele alea verzi." Mi-e dor de maratoanele prin oras, sa iti fac toate poftele. Mi-e dor de cum ma scoteai aproape cu forta din salon, in cele cateva nopti in care te-ai simtit bine si m-ai obligat sa merg acasa sa dorm. Si mi-e dor sa-ti repet, de un infinit de ori, inainte de plec: "daca e ceva, orice, ma suni, la orice ora... si-l rog pe Paul si in maxim 5 minute ma aduce. esti sigura ca vrei sa plec?" Mi-e dor sa mor de oboseala langa tine, dar sa nu recunosc. Mi-e dor sa le spunem povestea noastra tuturor. Mi-e dor sa le zambesc tuturor si sa ii fac sa se intrebe cum mai pot? Mi-e dor sa rada asistentele si medicii de tine si perna ta de printesa. Mi-e dor de zambetele noastre cu subinteles, stii tu cand. Mi-e dor sa dorm pe scaun, langa patul tau. Si le stii tu pe toate de cate imi mai e dor si nu le pot scrie...
Stiu ca cei care vor citi nu vor intelege cum poate sa imi fie dor de lucrurile de mai sus... dar pentru mine ele insemnau ca inca te aveam langa mine. As fi fost gata sa am grija de tine toata viata, iubito. Orice ar fi presupus asta. Dar as fi fost egoista sa cer asa ceva... de-aia vreau sa iti spun, ca oricat de mult ma zdrobeste lipsa ta, gandul ca tu esti fericita si departe de orice durere acum, ca esti cu Isus al nostru... asta ma face sa merg inainte, sa nu renunt. Iar dorul de Cer e atat de profund in inima mea acum... pentru ca abia astept sa te strang din nou in brate si nimeni si nimic sa nu ne mai desparta.
Te iubesc dincolo de toate!

Se uită toţi, dar nu vede nimeni.

       Imi spun unii prieteni ca ii enervez. Ca in loc sa ma poata incuraja ei pe mine, in perioada asta grea prin care trec, tot ei se uita la mine si sunt incurajati. E drept ca nu prea ma impac eu cu principiul ala conform caruia atunci cand treci prin suferinta tot ce ai de facut e sa te plangi de cat de greu iti este si sa astepti incurajarea din partea celor de langa tine. De ce sa iti canalizezi toata puterea in a iesi tu cat mai bine si mai repede din incercare, cand poti sa faci mult mai mult de atat? Eu mi- am propus altceva. Ca tot e plina lumea de oameni care nu stiu decat sa se planga. Eu vreau ca atunci cand cei din jur se uita la mine sa fie incurajati, ridicati, sa prinda curaj sa mearga mai departe... Am pierdut sirul rugaciunilor in care ii ceream Domnului sa ma faca o binecuvantare pentru cei de langa mine. Atunci nu stiam care va fi pretul pe care va trebui sa- l platesc. Dar confirmarile ca Domnul mi- a raspuns la acea rugaciune sunt tot mai dese si imi umplu inima de bucurie.
       Nu spun ca e usor sa fiu asa. Am infinite intrebari care incep cu "de ce?"; am o gramada de nopti in care mai mult plang decat dorm; am momente in care, chiar daca rad cu voi, sufletul meu e prabusit in genunchi; am zile in care vreau sa renunt... dar toate astea sunt intre mine si Dumnezeu. Pentru ca zilele astea am devenit constienta de un lucru. E mult mai usor sa incurajezi si sa ajuti oamenii atunci cand ai trecut si tu prin suferinta. Asta din doua motive: in primul rand, atunci cand incerci sa incurajezi pe cineva nu poti sa fii privit ca un ipocrit care vorbeste doar din auzite si stie cum sa potriveasca cuvintele, pentru ca omul ala stie prin ce ai trecut la randul tau si ca nu poti sa vorbesti decat din experienta ta. Iar in al doilea rand, nu ai cum sa nu iti doresti sa faci tot ce iti sta in putina pentru a- i ajuta pe altii, dupa ce ai trecut tu printr- o perioada de suferinta. Si nu e vorba sa fiu ipocrita, sa par mai puternica decat sunt in realitate. E vorba ca am ales sa va arat partea asta a mea pentru a va face sa intelegeti ca acolo unde Isus isi lasa pacea, nu mai e loc de disperare; ca El e credincios si nu lasa nimic la voia intamplarii in viata mea; ca oricat de greu ar fi, daca am constinta faptului ca voia Lui se face in viata mea, nu am de ce sa ma tem.
       Nu spun ca nu imi doresc cu tot ce sunt ca incercarea asta sa treaca cat mai repede. Dar pana trece, vreau sa storc toate lucrurile bune pe care le- a adus cu ea. Si oricat m- ar consuma, vreau ca mult mai multi oameni decat familia mea si cei apropiati mie sa fie binecuvantati si incurajati atunci cand se uita la mine, la felul meu de a privi lucrurile, la alegerea mea de a avea incredere totala in Cel care stie exact ce si de ce face ceea ce face in vietile noastre.
       Va dati seama de felul in care ne uneste suferinta, atunci cand oameni atat de diferiti si care poate habar nu au unul de celalalt, se unesc in rugaciune pentru a- i cere Domnului sa actioneze in cauza lor? Iar tot ce se intampla in timpul rugaciunilor sau dupa o anumita perioada nu il afecteaza doar pe cel pentru care s- au facut rugaciunile, ci si pe cei care au luat parte la ele.
       E greu de tot, recunosc... dar nu- i imposibil sa incerci sa vezi dincolo de suferinta si de tot ce te doare acum, stiind ca nu e vorba doar despre tine.

Iubesc copilul din mine!

Se spune că fiecare îl avem pe acolo pe undeva, prin sufletul nostru. Doar că nu toţi suntem conştienţi de prezenţa lui, nu toţi îl luăm în seamă... Dar eu îl iubesc pe al meu! Îl iubesc mai mult decât pe prinţesa din mine. Sau mai mult decât pe luptătoarea din mine. Sau învingătoarea. Fata lu’ tata. Nădejdea mamei. Sora mai mare, supărător de protectivă. Prietena. Amica. Necunoscuta. Nepoata. Visătoarea. Îndrăgostita. Idealista. Scriitoarea (deşi e prea mult spus). Cântăreaţa (nu mai râdeţi!). Plângăcioasa. Timida. Perfecţionista. Cea care vrea să schimbe lumea (şi a început prin a schimba ce nu-i place la ea). Cea căreia îi pasă prea mult. Cea care se pune tot timpul pe locul doi. Cea cărei nu-i este teamă să se sacrifice de dragul celor pe care-i iubeşte. Cea care tace de prea multe ori. Cea care vorbeşte prea mult atunci când se simte în largul ei în compania cuiva. Cea care iubeşte să încurajeze. Cea care încă învaţă să spună nu. Cea care încearcă să-şi ia tot timpul zâmbetul cu ea. Cea căreia îi place să stea în umbră. Cea care visează cu ochii deschişi...

În cea mai mare parte a timpului îmi plac toate părţile astea ale mele (plus cele pe care nu le-am enumerat aici), pentru că adunate la un loc compun un întreg, care sunt eu. Şi de cele mai multe ori îmi place să fiu eu! Dar să vă spun de ce îmi place cel mai mult de copilul din mine... Pentru că-mi aminteşte de inocenţă. Şi de încrederea aia fără nici măcar o fărâmă de îndoială pe care trebuie să o am în Tatăl meu. Şi de iubirea necondiţionată. Şi de lipsa prejudecăţilor. De bucuria aia sinceră în faţa lucrurilor mărunte sau nu. De faptul că nu mă ajută cu nimic dacă mă îngrijorez pentru ziua de mâine, uitând să mă bucur şi să mulţumesc pentru cea de azi. De prietenia sinceră. De cele mai faine veri din viaţa mea. Sau, pur si simplu, de frumuseţea vieţii. 

Bărbat- pom, nu băiat- copac!

       

Ca o fată ce sunt... am citit de multe ori Cântarea Cântărilor. Dar aseară, în timp ce citeam versetul: “Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri.” (Cântarea Cântărilor 2: 3) imediat mi- a venit în minte versetul: “Îi veţi cunoaşte după roadele lor.” (Matei 7: 16) şi de aici am început să construiesc ceea ce urmează să citeşti...

De ce bărbat- pom? Pentru că pomii, spre deosebire de copaci... au roade! Şi da, vreau să îl cunosc după roade! Nu vreau un băiat- copac, care să se diferenţieze de ceilalţi băieţi- copaci prin frunzele lui care au altă formă, sau sunt nişte ace de care nu va scăpa niciodată. Vreau un bărbat- pom, plin de roade! Şi pentru mine e liniştitor să ştiu că va fi atât de evident încât voi putea spune că e un măr sau păr sau cais sau ce pom o să fie, pentru că îi voi vedea roadele! Nu îmi voi face griji că frunzele lui vor semăna cu ale altui copac, pentru că nu mă vor interesa frunzele. Mă voi concentra pe roade.

Şi ce e foarte important... Ştiu că „pomul” meu are un Creator, care l- a făcut să crească aşa cum a crescut şi să dea roadele pe care le dă... aşa că nu o să fie datoria mea să îi spun cum să crească, când să se oprească, ce roade să dea. Creatorul lui ştie care sunt roadele potrivite mediului în care l- a făcut să crească. Eu nu mai trebuie să adaug nimic, nici să iau ceva. Pentru mine, o să fie cel mai extraordinar „pom”, pentru că va fi al meu! Nu o să mai am ochi pentru alţii, la fel cum va trebui să înţeleg că, deşi voi avea prioritate în a mă bucura de roadele lui, sunt şi alţii care au nevoie de el. Iar eu o să fiu un ajutor potrivit pentru el, nu un culegător zgârcit. O să fiu chibzuită. O să fiu un sprijin, atunci când povara roadelor va fi prea mare. O să mă bucur alături de el atunci când se va dovedi că şi- a folosit în mod eficient roadele. O să am grijă de el, şi atât cât va ţine de mine o să îi ofer condiţiile necesare dezvoltării.

„...dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”

„E o artă să ştii să consumi un bărbat...” (Iacob Coman)

Despre imperfecţiuni… în relaţii.

      

Fiecare om le are pe ale lui. Dar nu ştiu cum se face că le vede mai bine pe ale celor de lângă el… La unii sunt mai evidente cele de la nivel fizic, deşi încercările de-a le acoperi sunt mari. La alţii, se văd mai bine cele la nivel de caracter, care sunt cu greu asumate de purtătorii lor. Uneori până la inconştienţă...

Dar eu vreau să vorbesc acum despre imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să le acceptăm într-o relaţie. Nu-s expertă în relaţii. Nici pe departe. Dar înţeleg unele lucruri mai mult decât las să se vadă... De data asta, click-ul s-a produs la cuvintele unui prieten: “ştii, am avut prietene care arătau foarte bine, dar nu m-au impresionat foarte tare în nici un fel...” Am început atunci să mă întreb dacă nu cumva unii băieţi chiar aşteaptă să fie “impresionaţi” de ceva mult mai mult decât de aspectul fizic al unei fete? [asta în condiţiile în care eu încercam să-i demonstrez exact opusul, în discuţia noastră] Bine, ştim că asta “îi sare prima dată în ochi” unui băiat... dar mai târziu, când începe o relaţie cu acea fată, nu e normal să vrea să fie “impresionat” de felul ei de-a fi, de capacitatea ei de a-l face fericit, de a se sacrifica pe “ea” pentru “ei”... de tot ce e ea la urma- urmei, şi care trece dincolo de aspectul fizic?

Cred că o relaţie depinde şi de imperfecţiunile pe care suntem sau nu gata să i le acceptăm celui de lângă noi... Adică una e să accepţi că fata de lângă tine nu are mult râvnitele măsuri 90-60-90 (care oricum nu au nimic de-a face cu capacitatea ei de a te iubi şi face fericit) şi alta e să accepţi că ea habar nu are ce înseamnă să te sacrifici de dragul celui pe care îl iubeşti. Una e să accepţi că ea e brunetă deşi tu ai vrea să fie blondă şi alta e să accepţi o faţă care-i tot timpul acră şi atunci când zâmbeşte ai impresia că-i sărbătoare. Una e să-i accepţi o anumită doză de nesiguranţă în ceea ce o priveşte (asta până vii tu şi din două cuvinte îi redai toată siguranţa de care are nevoie) şi alta e să accepţi că nu va fi niciodată capabilă să te lase să fii tu bărbatul din acea relaţie...

În timp ce scriam toate astea mi-am amintit de capitolul 53 din Isaia, unde spune că: ”El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfățișarea Lui care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era atât de disprețuit, încât oamenii își ascundeau fața de El, iar noi nu L-am luat în seamă. Într-adevăr, El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre. Noi însă L-am considerat lovit, zdrobit de Dumnezeu și nenorocit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea era peste El și prin rănile Lui suntem vindecați...”

Pentru mine, aceste cuvinte sunt exemplul elocvent că într-o relaţie ceea ce contează cu adevărat este capacitatea de a iubi, de a te sacrifica pentru binele şi fericirea celui de lângă tine... Şi chiar dacă pentru cei din afară nu ai nici frumuseţe şi nici strălucire care să atragă, pentru partenerul tău, care a ajuns să te cunoască aşa cum eşti cu adevărat, o să fii cea mai frumoasă şi o să radiezi în aşa fel încât nu o să mai aibă ochi decât pentru tine. Urmează exemplul Iubitului tău Isus... şi investeşte în caracterul tău, investeşte în ceea ce contează. Şi chiar dacă acum eşti privită ca o ciudată şi o visătoare naivă, păstrează viu gândul ăsta: într-o zi, vei face pe cineva cel mai iubit şi fericit dintre pământeni. Iar el va fi exact cel de care ai nevoie, exact cel pe care-l meriţi. Pentru că lucrurile frumoase li se întâmplă celor care au încredere nebună în Cel care-i cunoaşte pe deplin şi ştie fiecare nevoie a inimii lor...

Dorinţa mea cea mai mare e să fiu în fiecare zi mai mult ca Isus... iar El a trecut dincolo de frumuseţea şi strălucirea care se văd la exterior pentru a-mi demonstra dragostea ce mi-o poartă. Dragostea pentru mine L-a condus spre sacrificiul suprem... iar eu vreau să fiu gata să mă sacrific pentru dragostea mea. Pentru cel care va avea curajul să vadă dincolo de imperfecţiunile mele, să mă cunoască cu adevărat.

"Nicio putere nu- mi va lua înapoi puterea să te aştept..."

"Într-o zi... iubirea mea se va întâlni cu inima ta! Eu sunt aici şi te- aştept..." <3

Sunt egoistă!

Da, există o situaţie în care pot să fiu acuzată de "egoism"... Atunci când iubesc pe cineva dincolo de toate, mi- ar plăcea ca toate lucrurile rele, de neînţeles... să mi se întâmple mie... să suport eu toate durerile...

Oameni dragi.

Puteţi să mi-i luaţi. Puteţi să mă faceţi să nu mai vorbesc cu ei. Puteţi să mă faceţi să nu-i mai văd. Puteţi să mă faceţi să nu mai visez alături de ei. Puteţi să le spuneţi ce vreţi despre mine, cu speranţa că-i veţi îndepărta. Puteţi să vă minţiţi că relaţia mea cu ei nu e specială. Puteţi să vă liniştiţi conştiinţa că nu greşiţi îndepărtându-i de mine. Puteţi să încercaţi să mă înlocuiţi. Puteţi să luaţi de lângă ei tot ce le aminteşte de mine. Puteţi să-i minţiţi că nu plâng în fiecare noapte de dorul lor. Puteţi să le spuneţi că absenţa lor nu mă doare, că nu mă sfâşie în bucăţi. Puteţi să-i asiguraţi că o să uităm unul de celălalt. Puteţi chiar să încercaţi să grăbiţi procesul ăsta. Puteţi să le arătaţi locuri noi, ca să le uite pe cele în care doar cu mine au fost. Puteţi să inventaţi reţete de prăjituri, ca să-i faceţi să le uite gustul celor de la mine. Puteţi să le dedicaţi melodii, ca să le uite pe cele pe care le ascultam împreună. Puteţi să le scrieţi, ca să uite cuvintele mele. Puteţi să-i ajutaţi, ca să uite tot ce am făcut eu pentru ei. Puteţi să-i aşteptaţi cu jumate de oră mai repede în gară, doar ca să uite că eu îi aşteptam cu o oră mai devreme. Puteţi să încercaţi să le înlocuiţi amintirile cu mine cu altceva. Puteţi să le faceţi cadouri scumpe, ca să le uite pe cele de la mine, cărora le dădeam valoare prin dragostea pe care o puneam în ele. Puteţi să le cântaţi, ca să uite cum se împrăştiau de râs când le cântam eu. Puteţi să nu mă mai lăsaţi să râd cu ei până ne doare stomacul şi ne curg lacrimile. Puteţi să încercaţi să ne luaţi lucrurile doar de noi ştiute. Puteţi să le spuneţi că e mai bine aşa (pentru cine?) Puteţi să vă îmbrăcaţi în aşa fel încât să-i faceţi să uite de stilul meu ciudat, de care făceau mişto de câte ori aveau curaj. Puteţi să fiţi alături de ei, ca să uite că eu eram prima la care apelau atunci când aveau nevoie. Şi eram tot timpul acolo. Puteţi să vă urcaţi într-un tren şi să mergeţi să petreceţi o zi cu ei, ca să-i faceţi să uite că eu mergeam aproape 9 ore cu un împuţit de tren personal doar ca să stau câteva ore cu ei. Puteţi să le spuneţi în fiecare zi că-i iubiţi, doar ca să uite că eu le arătam asta prin fapte. Puteţi să le spuneţi că vor mai găsi alţi prieteni ca mine, doar ca să-i faceţi să uite că mi-au spus că nu vor mai găsi pe nimeni ca mine, niciodată, că le-ar plăcea ca toţi să fie ca mine, pentru ca lumea să fie mai bună. Puteţi să gătiţi împreună cu ei, doar ca să uite ce distracţie era când găteam noi împreună...

Puteţi să încercaţi toate astea şi multe altele... pentru că vor fi încercări zadarnice. Din inima mea nu-i puteţi scoate, iar dacă sunt acolo o să am grijă să nu uite asta. Şi ştiu că nu pot rămâne indiferenţi la iubirea mea. Şi la cum îi cunosc, nici pe mine nu mă veţi scoate din inima lor. E prea mult ca să poată fi uitat. Ne leagă prea multe, ca să nu-şi amintească de mine. Ştiu doar că într-o zi o să vă pară rău că nu aţi avut încredere, că aţi acţionat fără să cunoaşteţi situaţia. În ziua în care toate lucrurile vor fi cunoscute veţi înţelege ce şi cum ne-a legat şi câte am suportat din cauza unora care „strecurau ţânţarul si înghiţeau cămila”... dar am mers înainte şi prietenia noastră a devenit puternică. Iar aşa ceva nu se uită, nici nu se înlocuieşte. Niciodată!

[sursa foto: weheartit]

În cer nu vor mai fi lucruri de unică folosinţă!

Indiferenţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer nu va mai exista. Pentru că acolo vom fi în prezenţa permanentă a Dragostei. Cuvintele fără rost menite să rănească sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom folosi cele mai frumoase cuvinte, unele pe care nici nu le cunoaştem acum. Minciunile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom spune doar Adevărul, în Dragoste. Lacrimile sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer feţele ne vor străluci de zâmbete reale. Gelozia nefondată e de unică folosinţă. Pentru că în prezenţa Dragostei, încrederea va fi totală. Distanţa e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi mai aproape ca niciodată unul de celălalt. Dezamăgirea e de unică folosinţă. Pentru că în cer aşteptările ne vor fi întrecute. Boala e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Vindecătorul. Prieteniile în care unul doar dă şi celălalt doar primeşte sunt de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Prietenul nostru Adevărat. Respingerea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom putea să stăm la pieptul Lui, în îmbrăţişarea cea mai strânsă şi reală. Empatia de Crăciun şi de Paşte e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom simţi unul cu celălalt cum nu am mai făcut-o niciodată. Frumuseţea după standardele societăţii e de unică folosinţă. Pentru că în cer Frumuseţea va străluci în noi. Singurătatea e de unică folosinţă. Pentru că în cer vom fi cu Iubitul nostru, o veşnicie. Ipocrizia e de unică folosinţă. Pentru că în cer autenticitatea va fi la ea acasă.

Mai sunt multe lucruri de unică folosinţă pe pământul ăsta, dar aţi prins voi ideea, nu le mai înşir eu. Totuşi, vreau să mai adaug ceva. E alegerea noastră dacă folosim aceste chestii de unică folosinţă sau ne străduim să aducem cerul pe pământ, acolo unde suntem. Ştim cu toţii că, în general, chestiile de unică folosinţă intră în scenă doar atunci când nu avem chef să spălăm, să strângem, să avem grijă, să punem la loc lucrurile noastre de colecţie, pe care le ţinem doar pentru ocazii speciale. Dar de ce nu facem din fiecare zi o ocazie specială? Nu spunem toţi că viaţa e cel mai de preţ dar? De ce nu ne bucurăm de el ca atare? De ce o umplem de lucruri de unică folosinţă când putem să venim fiecare cu colecţia noastră unică, personală şi astfel să ne îmbogăţim unul pe celălalt. Da, asta va presupune să ieşim din zona de confort, să devenim vulnerabili, să expunem ce avem mai de preţ cu riscul de a ne fi sfărâmat în mii de bucăţi. Dar merită. Pentru că susţinem că ştim că avem pe Cineva care poate să facă şi din bucăţile alea o operă de artă. Atunci de ce ne comportăm ca şi când tot timpul am avea ceva de pierdut?

Aş avea şi o rugăminte pentru cei care, în ciuda lucrurilor de colecţie pe care le deţin, cotinuă să le folosească pe cele de unică folosinţă: după ce aţi terminat cu ele, încercaţi să nu le aruncaţi în locuri în care să-i rănească pe alţii. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) de dezastrele pe care le pot produce. Habar nu aveţi (sau chiar nu vă pasă) câţi se luptă să înainteze printre gunoaiele voastre, spre locul unde acestea nu vor mai exista.

Ba două: aveţi grijă să nu rămâneţi voi îngropaţi în ele. Ştiu că lucrurile de colecţie sunt mai fragile şi necesită un efort mai mare din partea noastră atunci când le folosim, dar merită! Pentru că ne ajută să ajungem pe Tărâmul lucrurilor cu adevărat valoroase!

Când iubeşti dincolo de toate…

Nu am înţeles niciodată, iar acum înţeleg cu atât mai puţin expresia “până când moartea ne va despărţi” folosită în rostirea jurămintelor, promisiunilor, etc... Cum ar putea moartea să te facă să îl uiţi sau să îl iubeşti mai puţin pe cel drag? Cum ar putea ceva temporar să anuleze ceva veşnic? Moartea a fost înfrântă de Cel care ne iubeşte dincolo de ea... aşa că nu aş putea să o las să anuleze tocmai ceea ce mă face să simt că trăiesc!
Mi se întâmplă ca acum, aici... să mă trezesc de aşa multe ori iubind împotriva a toate, uneori chiar împotriva mea (adică împotriva dezamăgirilor, împotriva faptului că nu merită, împotriva nereciprocităţii sentimentului...) aşa că nu văd cum moartea ar putea schimba ceva... Mai ales când am promisiunea revederii...
Până la moarte, în ciuda ei şi dincolo de ea... mi se pare mai corect!